In sambata de dinaintea Duminicii Infricosatei Jucecati, Biserica Ortodoxa praznuieste sambata mosilor de iarna.

Sambata de dinainte de Duminica Infricosatei Judecati (Duminica lasatului sec de carne) este cunoscuta, in Biserica Ortodoxa, sub numele de ‘Sambata Mosilor de iarna’. Aceasta denumire provine din traditia ca in aceasta zi sa fie pomeniti toti inaintasii, ‘mosii si stramosii’ nostri. Aceasta zi este, asadar, o zi de pomenire generala a celor adormiti, avand in vedere ca a doua zi – Duminica – se va face referire in Evanghelia de la Sfanta Liturghie la ziua Judecatii de la sfarsitul lumii, cand si cei vii, dar si cei trecuti deja la Domnul vor primi pe vecie locul din rai sau din iad. Daca la 40 de zile de la trecerea din lumea aceasta in lumea cealalta are loc, pentru fiecare, Judecata particulara in urma careia – in functie de faptele fiecaruia – se va stabili un loc vremelnic de osanda sau de fericire, la sfarsitul lumii va avea loc o noua Judecata – Judecata obsteasca – cu o sentinta definitiva. La aceasta Judecata se vor arata si urmarile faptelor noastre, dar vor avea mare importanta si rugaciunile pe care cei vii le vor fi facut pentru cei adormiti. In baza acestei invataturi, referitoare la Judecata finala, de la sfarsitul lumii, Biserica indeamna la rugaciune pentru morti in fiecare zi. Ziua saptamanala de pomenire a mortilor este sambata. Pe langa aceasta, in mod special, sunt instituite anumite zile din timpul anului bisericesc pentru pomenirea generala a mortilor. Pomenirea celor adormiti inseamna, de fapt, rugaciune pentru acestia. Slujba de pomenire se numeste ‘parastas’, fiind o slujba de mijlocire pentru cei trecuti din aceasta viata.

Anul acesta, pe data de 14 februarie, in ziua Mosilor de iarna, sarbatoare cu data schimbatoare, in functie de data Sfintelor Pasti, se oficiaza slujbe de pomenire a celor mutati din aceasta viata in toate Bisericile Ortodoxe.

La Catedrala Mitropolitana din Iasi, slujba de pomenire a fost oficiata de un sobor de preoti si diaconi in frunte cu Inalt Prea Sfintitul Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. In cuvantul sau de invatatura rostit la final, Inalt Prea Sfintitul Parinte Mitropolit Daniel a vorbit despre semnificatia acestei zile si despre importanta pomenirilor pentru cei adormiti: ‘In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. ‘Astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.’

Prea Cuviosi si Prea Cucernici Parinti, iubiti credinciosi si credincioase,

Randuiala Bisericii Ortodoxe prevede si ne indeamna ca in aceasta sambata, numita si ‘mosii de iarna’, sa facem pomenirea mortilor. Aceasta randuiala a Bisericii face parte din cultul mare al mortilor, al pomenirii si cinstirii celor care au adormit in nadejdea Invierii si a vietii celei de veci. Aceasta pomenire, asa cum s-a auzit din rugaciunile rostite, este facuta pentru toti cei adormiti in dreapta credinta, mosi si stramosi, parinti, frati si surori, maici, fii si fiice, toti cei dintr-o rudenie si intr-o semintie cu noi. Este o pomenire generala, atotcuprinzatoare. Ceea ce am savarsit astazi este bazat pe credinta exprimata in ultimul articol al Crezului sau al Simbolului de credinta, atunci cand rostim cu totii: ‘Astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.’. Cinstirea si pomenirea celor dragi ai nostri care au trecut la Domnul si care asteapta impreuna cu noi a doua venire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos este deosebit de importanta atat ca inteles, cat si ca folos. Prin pomenirea mortilor savarsim trei acte deosebit de semnificative si de folositoare.

In primul rand, pomenirea mortilor este un act de credinta ortodoxa. Pomenirea mortilor se bazeaza pe credinta ca sufletul omului este nemuritor, chiar daca trupul sau, odata mort, se descompune si este trecator. Mantuitorul Iisus Hristos arata ca ‘cel ce va crede in El, viu va fi, chiar daca va muri’, adica va fi viu cu sufletul, chiar daca va muri cu trupul. Sufletele dreptilor stau inaintea lui Dumnezeu si se roaga Lui, acestia fiind sfintii canonizati de Biserica, cunoscuti si necunoscuti, iar acei care au adormit in nadejdea Invierii si a vietii celei de veci, a caror stare noi nu o cunoastem, decat Dumnezeu singur, au nevoie de rugaciunile Bisericii, mai ales daca au plecat din lumea aceasta fara o pregatire cu totul corespunzatoare. Prin rugaciunile pentru morti se iarta acele pacate pentru care cei adormiti in Domnul nu au mai avut timp ca sa arate pocainta prin fapte. Ei au aratat pocainta prin rugaciune si spovedanie, dar nu au mai avut timpul necesar ca prin fapte sa faca pocainta. Sfantul Ioan Gura-de-Aur spune ca ‘cei care primesc pentru ei rugaciunile Bisericii simt o usurare a sufletului si o bucurie atunci cand Biserica se roaga pentru ei, mai ales atunci cand ei sunt pomeniti la Sfanta Liturghie, cand se savarseste Parastasul si se impart milostenii in numele lor’. Milostenia, ca expresie a iubirii fratesti, este acoperitoare de multe pacate. De aceea, si milosteniile pentru cei adormiti in Domnul ajuta mult celor care sunt pomeniti la slujba.

In al doilea rand, pomenirea mortilor este un act de iubire. Iubirea este mai tare decat moartea, lucru ce se vede tocmai prin rugaciune. Rugaciunea pentru cei morti arata ca noi ii iubim si dupa moarte pentru ca sufletul lor este nemuritor, pentru ca ei simt de dincolo, prin sufletul lor, iubirea noastra atunci cand ne rugam pentru ei. Mortii stiu atunci cand ii pomenim si simt cand ne rugam pentru ei si cand impartim pentru ei milostenii. Aceasta iubire mai tare decat moartea este aratata in rugaciunea pentru mantuirea sufletului, precum si in modul in care ingrijim mormintele. Inca din primele veacuri crestine, crestinii se deosebeau de pagani si prin modul in care cinsteau trupurile celor adormiti in Domnul. Cimitirul inseamna in limbaj crestin ‘dormitorul sau locul de odihna’ unde se afla mortii in asteptarea Invierii. Inainte, acest loc se numea ‘necropola’, adica ‘orasul mortilor’. Crestinismul a schimbat numele locului din ‘necropola’ in ‘dormitor’ unde se odihnesc cei adormiti in Domnul. Mort cu adevarat este omul necredincios si despartit de Dumnezeu. De aceea, noi nu numim ‘morti’ pe mortii nostri, ci ii numim ‘adormiti in Domnul’: au adormit in Domnul in asteptarea Invierii, intru asteptarea celei de a doua veniri a Mantuitorului nostru Iisus Hristos cand va judeca viii si mortii si a Carui Imparatie nu va avea sfarsit. Iubirea aceasta fata de cei dragi ai nostri care au trecut la Domnul, care au trecut intru asteptarea Invierii, se arata prin rugaciune si prin modul in care cinstim crucea de pe mormat si mormantul insusi. Inainte, in timpul pagan, cutia in care era depus mortul se numea ‘sarcofag’, iar atunci cand era facut din piatra se scria numele si cateva date despre cel mort. In limba greaca, ‘sarcofag’ inseamna ‘mancator de trup’ sau ‘mancator de carne’ pentru ca carnea trupului celui mort se topea, se descompunea si disparea: o mancau viermii. Crestinii nu au mai numit cutia ‘sarcofag’, ci au numit-o ‘sicriu’ sau ‘chivot’, care inseamna o cutie in care se pastreaza ceva de mare pret; astfel, intr-un chivot se pastreaza ceva de scump, un odor. Deci, ‘sicriu’ inseamna ‘purtator al unui lucru de mare pret’, iar acesta, lucrul de mare pret, este trupul crestinului care nu se arde, se inhumeaza si se pune cu fata spre Rasarit, asteptand Invierea mortilor si Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu pregatita oamenilor care au crezut in Iisus Hristos, L-au iubit si au implinit poruncile iubirii fata de Dumnezeu si fata de semeni. Deja din terminologia noastra crestina legata de cei adormiti in Domnul se vede cat de mare este pretuirea nu numai pentru sufletul, ci si pentru trupul celui care a adormit in Domnul. Aceasta pretuire si a trupului se vede prin faptul ca mergem des la morminte, aprindem lumanari, punem flori si ingrijim mormintele. Acest lucru este cultivator de civilizatie: modul in care un popor isi respecta copiii, batranii si mortii arata gradul lui de credinta si civilizatie. Ingrijirea mormintelor este asadar un semn al iubirii noastre pentru cei care au trecut la Domnul si ne asteapta si pe noi sa trecem, pentru ca impreuna sa asteptam Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.

In al treilea rand, actul de pomenire al mortilor, al celor adormiti in Domnul, este un act de speranta, de nadejde; noi pomenim pe cei care au trecut la Domnul in nadejdea Invierii si a vietii celei de veci, cei care au marturisit ca asteapt Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Sfantul Apostol Pavel indeamna pe crestini ca atunci cand petrec la mormant pe cineva care a trecut la Domnul sa nu se intristeze, sa nu fie ca paganii cei fara de nadejde sau fara de speranta, ci sa se mangaie cu credinta ca Hristos Domnul a biruit moartea, ca la cea de a doua Sa venire El va invia pe toti mortii si ca El ne pregateste Imparatia cerurilor. Aceasta este nadejdea sau speranta crestina. Lumanarile pe care le punem pe morminte sunt lumanarile credintei ca sufletul este nemuritor si ca trupul va invia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Lumanarea de pe mormant este ca o floare a iubirii noastre, a rugaciunilor noastre, dar este si ca o lumanare a sperantei ca noi toti vom invia si ca ne vom reintalni in iubirea nemarginita si coplesitoare de lumina a lui Dumnezeu. De aceea, luminile de pe morminte sunt lumini ale sperantei; luminile de pe colacei sau de pe coliva sunt luminile credintei, ale iubirii si sperantei crestine. In simbolismul lor, ele semnifica viata omului care, trecand prin lumea aceasta, prin credinta, dragoste si nadejde a lasat lumina in jur. Incetul cu incetul, asa cum se topeste o lumanare, trece viata fiecarui om; dar nu conteaza atat de mult la o lumanare ceara si firul de bumbac, cat lumina pe care aceasta lumanare a lasa in jur; ceea ce conteaza foarte mult este cata lumina am adunat in suflet in viata aceasta si cata lumina am raspandit in jurul nostru prin credinta in Hristos, prin rugaciune si prin fapte bune. De aceea, lumanarile se pun pe coliva si pe colac, pentru ca atat coliva, cat si colacul, sunt semn al comuniunii in Biserica, al comuniunii fratesti si al faptei bune. Dupa ce s-a terminat slujba Parastasului sau a slujbei de Pomenire a mortilor, colacii si coliva se impart: prin aceasta se savarseste o fapta buna, o fapta a dragostei crestine, a iubirii fratesti care este simbolizata de lumanarea arzand deasupra colivei. Deci, prin faptele bune adunam lumina in suflet; prin iubirea fata de Dumnezeu si fata de semeni devenim lumini in fata lui Dumnezeu, Parintele luminilor, de la Care vine toata darea cea buna si tot darul. Sa rugam pe Hristos, Imparatul cel fara de moarte,Lumina lumii, El Care este Invierea si Viata, El Care a zis: ‘Eu sunt Invierea si Viata; Cel ce crede in Mine nu va muri nicioadata.’, sa daruiasca lumina si bucurie, pace si odihna, sufletelor celor pomeniti astazi: stramosi, mosi, parinti, maici, frati si surori, fii si fiice, toti cei dintr-o rudenie si intr-o semintie cu noi, ca sa ne bucuram de bucuria sfintilor si de bucuria mantuirii, pentru ca toate aceste rugaciuni se fac intru nadejdea mantuirii si a vietii celei de veci. Amin.’

Comentarii Facebook


Știri recente