În Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învătațură

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învătațură, ieri, 22 februarie 2009, în Paraclisul Reședinței patriarhale. Preafericirea Sa a menționat că Sfinții Părinți ai Bisericii au rânduit ca în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți – prăznuită ieri – să ne arate că iubirea milostivă a lui Dumnezeu din Evanghelia Duminicii fiului risipitor nu trebuie folosită ca scuză pentru nesăvârșirea faptelor bune. „Nu trebuie să spunem că, dacă Dumnezeu este atât de milostiv, încât iartă toate păcatele noastre, ca urmare a pocăinței, noi nu mai avem nimic de făcut. Această Evanghelie a faptelor bune, a milosteniei, ne arată că nu este de ajuns să ne rugăm în mod smerit sau nu este îndeajuns să ne pocăim sincer, ci trebuie și să săvârșim faptele iubirii creștine, izvorâte din prezența iubitoare a lui Hristos în viața noastră”.

Judecata universală este numită înfricoșătoare pentru că nu judecă doar faptele rele pe care le-am făcut, ci, în mod surprinzător și înfricoșător, ne judecă pentru „binele pe care am fi putut să-l facem și nu l-am săvârșit, sau n-am ajutat toți oamenii care au avut nevoie de prezența noastră iubitoare, de un cuvânt bun, de o faptă bună, de o ajutorare grabnică”, a continuat Patriarhul Daniel. Mântuitorul va judeca nu numai persoanele, ci și popoarele: „El ne va împărți în două categorii, indiferent de popor, profesiune, rang; vom fi împărțiți în milostivi și nemilostivi, în cei ce au iubit pe semenii lor și cei ce au fost indiferenți la suferința, singurătatea și nevoia celorlalți”.

„Împărăția lui Dumnezeu cel Milostiv a fost pregătită de la întemeierea lumii pentru oamenii cei milostivi, care se aseamănă cu El prin iubire smerită și darnică, generoasă. Iar iadul, spune Evanghelia, a fost pregătit pentru diavolul și îngerii lui, nu pentru oameni, ci pentru îngerii care s-au răzvrătit, care au fost mândri și n-au avut în ei nici smerenie, nici recunoștință față de Creatorul lor”. Evanghelia mai spune că iadul este foc veșnic, identificat de Părinții Bisericii Ortodoxe cu iubirea lui Dumnezeu căreia nu i s-a răspuns, și care creează în conștiința celor nerecunoscători o mustrare permanentă ca un foc, ca o grămadă de cărbuni aprinși pe cap. „Focul cel veșnic este golul, regretul, suferința că nu s-a răspuns iubirii milostive a lui Dumnezeu. De aceea, în picturile mănăstirilor noastre din Moldova focul izvorăște de sub tronul Judecătorului”. Preafericitul Părinte i-a amintit și pe drepții care răspund iubirii lui Dumnezeu, ce primesc lumină și bucurie, în opoziție cu cei care n-au răspuns, care primesc „focul conștiinței neîmpăcate cu Dumnezeu și cu semenii, focul libertății neroditoare”. „Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți este o evaluare a libertății noastre. Dacă am fost indiferenți la cei din jur, vom face experiența vidului de iubire din sufletul nostru, care se amplifică și se eternizează, precum focul cel veșnic”.

Părintele nostru Patriarh a scos în evidență și rolul milosteniei de la începutul creștinismului până astăzi. În primele veacuri, milostenia era nedespărțită de săvârșirea Sfintei Liturghii. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful spunea că darurile aduse de credincioși la altar erau „imediat, după Liturghie, dăruite celor nevoiași”. „Aceasta era unitatea dintre Liturghie și filantropie, dintre iubirea față de Dumnezeu în rugăciune și iubirea față de semeni în fapte bune”, a spus Întâistătătorul Bisericii noastre. Mai târziu, în secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare a trecut de la forma spontană și episodică a milosteniei la forma organizată, instituționalizată. „Iubirea milostivă de la Liturghie s-a transformat în iubire milostivă permanentă și organizată sistematic în case construite pentru bolnavi, bătrâni, copii orfani, pentru primirea pelerinilor în jurul bisericii, deci tot într-o legătură cu Liturghia”. Din exemplul lui s-au inspirat ierarhii. În Săptămâna Patimilor, împăratul bizantin participa la slujbe, iar la sfârșitul lor, vizita căminele de bătrâni, de orfani și oferea Bisericii o mare sumă de bani pentru opera filantropică, de caritate. Domnitorii români au urmat exemplul construind mănăstiri, pe care le-au dotat cu averi, pentru a ajuta pe nevoiași. Așa s-au înființat primele școli, bolnițe, farmacii, spitale.

Părintele Patriah Daniel a îndemnat la încurajarea tuturor preoților de caritate din spitale, penitenciare, unități militare, din cimitire, care au grijă de familiile îndoliate, ajutându-i prin toate formele instituționalizate de milostenie. „Evanghelia ne îndeamnă să nu ne scuzăm pentru că ne aflăm în criză economică, deoarece putem face milostenie și cu un cuvânt bun, și cu o faptă bună, și cu prezența noastră la căpătâiul unui bolnav, într-o casă unde oamenii sunt săraci și singuri. Și, astfel, dacă avem iubirea lui Hristos în inima noastră, mâinile noastre devin mâinile iubirii lui Hristos prin milostenie”.

Sursa: ziarullumina.ro

Comentarii Facebook


Știri recente