În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a ținut un cuvânt de învățătură în Paraclisul patriarhal

Evanghelia rânduită a se citi în duminica imediat următoare praznicului Sfintei Cruci are ca temă urmarea lui Hristos. În predica rostită la Paraclisul patriarhal, astăzi, 20 septembrie, Preafericitul Părinte Daniel a reliefat etapele pe care fiecare om le parcurge în viața sa duhovnicească, urmând lui Hristos, informează ediția de mâine a cotidianului „Ziarul Lumina”.

Prima etapă în urmarea lui Hristos sau în cultivarea comuniunii de viață cu El este lepădarea de sine. A doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este împlinirea voii lui Hristos în viața omului.

Lepădarea de sine este lepădarea de viața egoistă, de modul pătimaș de a trăi, de a gândi, de a făptui. În mod concret, lepădarea de sine înseamnă renunțarea la mândrie și la lăcomie. Pentru că în mândrie și lăcomie pentru lucrurile materiale, trecătoare se vede cel mai puternic această iubire pătimașă de sine. Egoismul, sub toate formele lui, este un mod de existență în care omul este plin de sine, de eul său, astfel că în sufletul său, în viața sa nu mai au loc iubirea de Dumnezeu și interesul sau iubirea față de aproapele. Mântuitorul Iisus Hristos, prin lepădarea de sine, ne cheamă la o eliberare a eului preocupat de sine și disponibilizarea lui spre a fi în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, a spus Patriarhul României.

Lepădarea de sine înseamnă descătușarea sufletului de egoism pentru ca el să cultive iubirea de Dumnezeu manifestată în rugăciune, în ascultarea cuvântului Său, împărtășirea de El și în același timp să sporească iubirea față de aproapele, prin săvârșirea faptelor bune.

Lepădarea de sine este o permanentă necesitate în viața omului pentru că există mereu, din cauza naturii păcătoase a omului, tendința de a uita de Dumnezeu și de a neglija iubirea față de aproapele. Atât de mult sunt preocupați oamenii de sine încât uită că sunt trecători, că Dumnezeu îi menține în existență și că îi cheamă la viața veșnică care se pregătește încă de pe pământ. Cel ce este preocupat de sine, chiar și atunci când se întâlnește cu alții, dorește să-i folosească pentru a crește în lăcomia sa de bunuri materiale sau pentru a stăpâni asupra altora. Lepădarea de sine adevărată înseamnă nu umilirea celorlalți, nu păcălirea sau nedreptățirea lor, ci respectul față de ei, ajutorarea și ridicarea lor din căderi, păcate și din lipsuri.

A doua etapă în urmarea lui Hristos este luarea crucii Domnului. „Prin cruce, subliniază în cuvântul său, Părintele Patriarh Daniel, se înțelege suferința, neputința, necazul, încercarea, greutățile vieții. Dar Crucea mai are și un alt înțeles. Ea este și osteneala de a mărturisi adevărul într-o societate și lume în care adesea stăpânește minciuna, necredința, uitarea de Dumnezeu, încălcarea voii Lui. Lepădarea de sine urmată de asumarea crucii înseamnă și lupta pentru dreptate într-o societate plină de răutăți. Asumarea crucii reprezintă și împlinirea binelui atunci când în lume se săvârșește mult rău, înseamnă osteneala și lupta pentru a ne împotrivi tuturor formelor de degradare a demnității umane și a lupta pentru ridicarea omului, pentru luminarea și sfințirea vieții lui, pentru mântuirea lui. Crucea ca osteneală, ca luptă de a săvârși binele și a mărturisi adevărul, pentru împăcarea și ridicarea omului căzut, este crucea fiecăruia dintre creștini, chiar dacă s-ar bucura de sănătate deplină sau ar fi lipsit de alte suferințe. Fiecare creștin trebuie să poarte crucea ostenelilor pentru săvârșirea binelui”.

În continuarea Evangheliei, Hristos arată că, dacă cineva se rușinează de El în acest neam desfrânat și păcătos, și El se va rușina înaintea Tatălui din ceruri când va veni să judece lumea. Mărturisirea lui Hristos în lumea aceasta este o condiție pentru unirea cu Mântuitorul și comuniunea cu El. Lepădarea de Domnul în această lume înseamnă pierderea speranței mântuirii care reprezintă tocmai unirea cu Dumnezeu Omul, izvorul vieții și fericirii veșnice. Hristos arată că cel care urmează Lui trebuie să fie mărturisitor al Lui. Iar a fi mărturisitor al Lui înseamnă a împlini poruncile Lui, porunca iubirii față de Dumnezeu, de aproapele și a ne împărtăși de El. Cu Hristos ne împărtășim prin rugăciune, ascultarea Evangheliei, dar mai ales prin Sfintele Taine, prin Euharistie. Spre deosebire de alte confesiuni, în Ortodoxie, urmarea lui Hristos nu este doar o imitare a Lui din exterior, ci presupune purtarea lui Hristos în noi prin harul Duhului Sfânt. Când dobândim prezența harului sfințitor al lui Hristos, atunci devenim hristofori, și adevăratul următor al lui Hristos este purtătorul de Hristos. El are prezent pe Hristos în așa măsură încât el gândește potrivit gândirii lui Hristos. Forma cea mai profundă a urmării lui Hristos este prezența Lui în noi, pe care o dobândim prin rugăciune, pocăință și fapte bune, prin primirea Sfintelor Taine.

Evanghelia spune că în această viață omul trebuie să caute mântuirea sufletului. Foarte mulți se îngrijesc mai mult de trup, de îmbrăcăminte, de mâncăruri alese, de comoditatea unei locuințe plăcute, pierzând mult timp cu grija pentru cele pământești. Foarte puțin hrănim duhovnicește și îmbrăcăm duhovnicește sufletul. Or, sufletul are nevoie de hrană, iar hrana lui este cuvântul lui Dumnezeu, are nevoie să fie îmbrăcat, iar haina lui o alcătuiesc virtuțile dobândite prin pocăință, prin rugăciune și săvârșirea binelui. Chemarea lui Hristos de a ne îngriji de suflet este chemarea la viață duhovnicească. Ceea ce este mai important în viața noastră este legătura cu Dumnezeu, hrănirea și luminarea sufletului prin comuniunea cu Dumnezeu. Nimic din cele trecătoare nu este mai de preț decât sufletul unui om, pentru că omul este persoană creată după chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi veșnice. Toate lucrurile create sunt trecătoare, dar sufletul omului, deși creat, este nemuritor, întrucât este creat după chipul lui Dumnezeu cel nemuritor.

La finalul cuvântului său, Părintele Patriarh Daniel a subliniat că vocația și valoarea sufletului uman sunt veșnice. Prin căutarea mântuirii sufletului, omul ierarhizează valorile, stabilește priorități. „Prioritatea în viață trebuie să fie grija pentru mântuirea sufletului, pentru eliberarea lui de păcate, pentru creșterea lui în virtuți și unirea lui în lumina iubirii lui Hristos. Această lucrare este una anevoioasă, dar necesară. Mântuitorul arată că oamenii care poartă crucea, lepădându-se de sine și urmând Lui, primesc bucuria învierii. Sunt oameni care din lumea aceasta gustă din Împărăția lui Dumnezeu, din bucuria și slava Învierii lui Hristos. Atunci când purtăm crucea, drumul Crucii este drumul Învierii și al Împărăției cerurilor. Răsplata ostenelilor noastre este bucuria prezenței lui Hristos Cel răstignit și înviat în viața noastră și arvuna fericirii și a păcii veșnice. Purtând Crucea în Biserică și trăind taina ei, ne pregătim pentru înviere”.

Comentarii Facebook


Știri recente