În Duminica a cincea din Postul Mare este pomenită Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca

În lucrarea Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, referindu-se la această duminică, scrie:

Duminica a cincea din Sfântul și Marele Post al Paștilor este numită și Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pentru că această sfântă cuvioasă, deși este pomenită în ziua de 1 aprilie, este prăznuită și în Duminica aceasta, ea fiind o icoană sau o pildă a pocăinței și a înălțării duhovnicești a omului prin smerenie și prin post.

Evanghelia duminicii a cincea din Postul Mare este plină de înțelesuri duhovnicești pentru viața noastră. Evanghelia ne arată că Mântuitorul prevestește moartea și învierea Sa. El inițiază pe ucenicii Săi în taina sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri, pricinuite de păcatele oamenilor. Pe de altă parte, vedem însă că ucenicii Săi, care erau oameni simpli, pescari, nu puteau înțelege de la început taina Patimilor, Morții și Învierii Mântuitorului, ci în mod treptat. Vedem în comportamentul ucenicilor firea omenească, firea noastră, cu slăbiciunile ei, cu ispitele care vin asupra ei. Dar, în același timp, vedem cum harul lui Dumnezeu din Iisus Hristos lucrează pentru ridicarea și vindecarea firii omenești, cum luminează, încetul cu încetul, firea omenească pentru a cunoaște tainele lui Dumnezeu și a intra în comuniunea de viață dătătoare cu El.

Mântuitorul Iisus Hristos a prevestit faptul că Fiul Omului, adică El însuși, va merge la Ierusalim, iar acolo mai-marii cărturarilor și ai fariseilor, împreună cu autorității romane ale trupelor de ocupație din Tara Sfântă, îl vor batjocori, îl vor bate și îl vor scuipa și îl vor omorî. Apoi, Hristos-Domnul adaugă: „însă Fiul Omului a treia zi va învia”. Deci Mântuitorul nu desparte suferințele Sale și Moartea Sa de taina învierii Sale. Cu alte cuvinte, El ne arată că Taina Crucii este îndreaptă spre înviere, iar puterea învierii se află ascunsă în Cruce. Pe când însă vorbea El despre faptul că va merge în Ierusalim, doi dintre ucenicii Săi, Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, aveau impresia că Iisus vorbește de o împărăție lumească, în locul celei romane. Mântuitorul îi lasă pe cei doi ucenici să spună ceea ce doresc ei, iar apoi îi corectează pe ei și pe ceilalți ucenici, în primul rând, Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, au cerut Mântuitorului ceva pământesc, o slavă trecătoare sau o onoare deșartă din lumea aceasta și anume să stea de-a dreapta și de-a stânga tronului Său în această împărăție pe care ei o credeau pământească, o împărăție în Ierusalim. Atunci, Mântuitorul le spune: „Nu știți ce cereți”. Prin aceasta vedem că îi corectează. Ei se gândeau la o împărăție politică, o stăpânire lumească. Iar apoi, după ce le spune: „Nu știți ce cereți”, Iisus întreabă: „Puteți să beți paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?”. Iar ei au răspuns: „Putem”.

Dar ce este paharul despre care vorbește Mântuitorul în Evanghelia de astăzi și ce este botezul despre care vorbește El? Sfinții Părinți ai Bisericii au tâlcuit cuvintele acestea astfel: botezul despre care vorbește Iisus este botezul suferinței și sângelui din timpul Patimilor Sale culminând cu moartea Sa pe Cruce; iar paharul pe care Mântuitorul urmează să-l bea este însăși moartea Lui, după cum se vede în rugăciunea Sa din grădina Getsimani, când zice: „Părinte, dacă se poate să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu”. Iisus Se referea la propria sa moarte. Cei doi ucenici, Iacob și Ioan, poate neștiind ce spun, au răspuns: „Da, putem”. Atunci Mântuitorul a profețit: „Paharul pe care-L voi bea Eu îl veți bea și voi și botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veți boteza și voi” și, într-adevăr, așa s-a întâmplat mai târziu. Sfântul Iacob, ruda Domnului, a gustat paharul morții când a primit moarte mucenicească fiind ucis cu sabia de către regele Irod, iar de botezul suferințelor s-a împărtășit Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domețian în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor la sfârșitul secolului I. Apoi, Mântuitorul le-a spus că de-a dreapta și de-a stânga Lui nu se poate sta doar pentru că cineva L-a cunoscut, ci a sta de-a dreapta și de-a stânga Sa este răsplata pentru faptele bune ale celor care se pregătesc. Deci, nu relațiile personale, nu simpla întâlnire cu Iisus aduce slava, ci vrednicia faptelor bune. Mântuitorul nu dăruiește cuiva slava cerească doar pentru că acela L-a cunoscut sau face parte dintre rudele Sale, ci slava cerească se dăruiește ca răsplată pentru credință smerită și pregătirea adecvată.

Evanghelia ne mai arată că ceilalți ucenici s-au mâniat când au văzut că frații Iacob și Ioan au căutat onoruri, pentru a fi deasupra celorlalți. Mânia aceasta este interpretată de către Sfinții Părinți ca o mânie amestecată cu invidie. Ei s-au mâniat, pentru că au devenit invidioși. Vedem aici cum unii, în căutare de slavă deșartă, produc altora invidie și mânie, însă Mântuitorul, ca duhovnic desăvârșit, cunoscător de suflete și vindecător de patimi, i-a chemat la El pe toți ucenicii și le-a zis că în gândirea lumească întâietatea este înțeleasă ca stăpânire sau dominație peste alții, dar ucenicii lui Hristos trebuie să înțeleagă întâietatea sau conducerea altora ca fiind slujire în folosul tuturor. Prin aceasta, Mântuitorul a arătat că adevărata cinste plăcută lui Dumnezeu nu se realizează prin poftă de stăpânire și prin slavă deșartă, ci prin smerita iubire față de Dumnezeu și fată de semeni. Cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune și pe semenii noștri prin fapte bune, ajutându-i, cu atât suntem mai demni de cinstire.

Evanghelia se încheie astfel: „Căci și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45). Aici tâlcuitorii Sfintelor Evanghelii remarcă faptul că Mântuitorul nu a vorbit pentru toți, deși, desigur, El a murit pentru întreaga lume, ci a zis doar pentru mulți, pentru că mulți, dar nu toți, vor crede în numele Lui, vor urma poruncile Lui și se vor mântui. Scopul slujirii oamenilor este mântuirea lor. Atât contribuim la mântuirea oamenilor, cât îi ajutăm să iubească pe Dumnezeu și pe semenii lor.

Din Evanghelia duminicii a cincea a Postului Mare, învățăm că noi, ca și ucenicii Domnului, suntem adesea confruntați cu ispita slavei deșarte, cu dorința de întâietate, de a fi mai apreciați decât ceilalți. Iar această ispită trezește altă ispită, aceea a invidiei și mâniei altora. Ca urmare slăbește comuniunea dintre oameni și se deteriorează relațiile adevărate de frățietate dintre ei. Mântuitorul arată că iubirea smerită fată de semeni și ajutorarea lor este calea care ne duce la mântuire, la unirea cu Dumnezeu, și menține armonia în comunitatea umană. Astfel, orice onoare adevărată provine din calitatea cuiva de slujitor, indiferent de mărimea rangului [1].

Evanghelia ne cheamă să respingem ispita slavei deșarte prin smerenie și prin pocăință și post, prin mărturisirea păcatelor și prin împăcare cu cei pe care i-am supărat, prin milostenie și fapte de slujire a celor neglijați și neajutorați.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, înțelegând folosul duhovnicesc al Evangheliei din această duminică, să înaintăm în urcușul nostru duhovnicesc interior către bucuria învierii.

Mai trebuie să menționăm aici înțelesurile pomenirii în această Duminică a Sfintei Cuvioase Maicii noastre Maria Egipteanca, tocmai pentru că ea este un model de pocăință. A trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și începutul se-colului al V-lea. A trecut la Domnul în anul 431, în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr. A fost o tânără frumoasă, iar frumusețea ei i-a adus multe ispite și a căzut în multe păcate trupești, chiar și în timpul călătoriei spre Țara Sfântă. Dar când a voit să intre în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, o mână nevăzută a oprit-o să intre în sfântul locaș. Atunci a înțeles că viața ei era prea păcătoasă ca să poată intra în biserică și a hotărât să meargă în pustia Iordanului pentru a se pocăi de păcate. Acolo a stat 47 de ani în post și rugăciune, în pocăință și în multe nevoințe duhovnicești. Astfel, ea a ajuns la o mare sfințenie, iar când se ruga se transforma în lumină și se ridica de la pământ, pentru că era mai mult duh decât țărână.

Însă, cu un an înainte de moartea sa, taina vieții ei a fost descoperită unui părinte duhovnicesc, Cuviosului Părinte Zosima. Trimis fiind de Dumnezeu, acesta a găsit-o în pustie, a împărtășit-o, iar apoi Maria l-a rugat pe Cuviosul Zosima ca anul următor, la aceeași vreme, să vină din nou, pentru că ea va muri atunci. Și-a prevăzut și prevestit, așadar, ziua morții, înainte de a se împărtăși, Maria Egipteanca s-a spovedit și apoi a povestit toată viața ei păcătoasă, de care se pocăise în toți acești ani petrecuți în pustie.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trecut la Domnul în anul următor, după cum prevestise. Același Cuvios Părinte Zosima a îngropat-o și a povestit viața ei. Iar, mai târziu, Sf. Sofronie Patriarhul Ierusalimului a scris Viața Cuvioasei Maria Egipteanca, iar Biserica a inclus această lucrare în cartea Triodului [2].

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca arată cât de mult poate lucra harul lui Dumnezeu în omul care se pocăiește. Pomenirea ei se face în această a cincea duminică din Post, încă începând cu secolul al XI-lea, iar cultul ei este atestat deja înainte de difuzarea Vieții ei, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului (sec. al VII-lea). Atât de mult schimbă harul lui Dumnezeu pe omul păcătos care se pocăiește profund, încât îl poate ridica spre lumina împărăției cerurilor pe care o pregustă sfinții încă din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, pilda vieții de pocăință și sfințenie a Sfintei Maria Egipteanca este o întărire spirituală și o speranță pentru toți credincioșii, pentru toți oamenii care doresc să se mântuiască, să-și sfințească viața.

În cântările duminicii a cincea din Triod, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ca urmare a ridicării ei prin pocăință, este numită „înger în trup” și se arată cum a răstignit Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca patimile trupești și a ajuns la învierea sufletului din moartea păcatului, sfințindu-și sufletul și trupul cu ajutorul dumnezeiescului har: „Neștiind dumnezeieștile porunci, ai întinat chipul cel dumnezeiesc; dar prin dumnezeiască purtare de grijă, iarăși l-ai curățit îndumnezeindu-te, cuvioasă, prin faptele tale cele de sfințire” [3].

Ca și Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne pregătește să înaintăm duhovnicește spre Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor și Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, pentru a intra apoi în lumina și bucuria Sfintelor Paști.

[1] De altfel, în limba latină, slujirea este numită ministerium, iar slujitorul, minister. Acești termeni au fost reținuți în limba română pentru a indica cele mai înalte ranguri ale slujirii în stat: minister și ministru.

[2] Părintele Makarios Simonopetritul, în cartea sa Triodul explicat, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 359, arată că există multe asemănări între Maria Egipteanca și Maria Palestinianca. Prima s-a dus în pustie spre a se pocăi pentru păcate, în timp ce Maria Palestinianca s-a dus în pustia Iordanului pentru a fugi de păcate trupești, fiind foarte frumoasă. Oricum, ceea ce contează este îndemnul la pocăință și la luptă cu păcatul, ca sfat și călăuză pentru Postul Sfintelor Paști.

[3] Duminica a V-a, Utrenie, cântarea întâi, canonul al 2-lea, troparul al treilea, Triod, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 2000, p. 466; vezi și Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, p. 361.

Sursa: „Duminica Sfintei Maria Egipteanca. De la păcatul ucigător la sfințenia dătătoare de viață”, cuprinsă în volumul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, Editura Basilica, București, 2008, pp. 165-171 (textul poate fi citit și în săptămânalul Lumina de Duminică, nr. 65 (179) Anul V – Serie națională, 5 aprilie 2009, pp. 4-5).

Comentarii Facebook


Știri recente