În căutarea duhului pierdut al Crăciunului

Nașterea lui Hristos este, prin excelență, un eveniment teologic împrejmuit de taină și paradox. Taina întotdeauna inaugurează paradoxul, ambele fiind prinse în copcia uimirii și a minunării. Taina și paradoxul capătă viață doar în uimire și minunare. Întruparea le cuprinde în sine pe ambele. E o taină cum Fiul lui Dumnezeu Se înomenește, „sfâșie” cerurile și vine să-și asume condiția precară și efemeră de om. Mintea greu poate accede la un asemenea mister, care poate deveni sondabil – în măsura capacităților și limitărilor umane – doar prin credință.

De obicei, suntem familiarizați cu un Dumnezeu învăluit, înfășurat doar în ceea ce generic numim spirit. Coborârea Lui în materialitate ne descumpănește. Răstoarnă schemele noastre mentale, culturale și, de ce nu, religioase. Impulsul logicii umane ar spune: materia este materie și spiritul este spirit. Odată cu evenimentul Nașterii lui Dumnezeu existența capătă o altă direcție. Spiritul e pătruns de materie și materia de spirit. E ceea ce frumos se numește, în limbaj teologic, taina divino-umanității, taina cerului și a pământului.

Dumnezeu se face om, adică materie, ca acesta (omul) să se smulgă din carcera strâmtă a materialismului, pentru a ajunge materie spiritualizată, materialitate. Materia este, realmente, spiritualizată. Nașterea lui Hristos imprimă la modul ontologic în materie mai mult spirit, mai multă dragoste și mai multă lumină. Ce taină uimitoare! Materia devine spirit și spiritul materie, fără ca spiritul să-și piardă caracterul de spirit și materia de materie. Minunat paradox! „Dumnezeu S-a îmbrăcat în firea umană ca, venind între noi, să ne învețe și, învățând, să ne arate acele lucruri pe care noi nu le putem vedea”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Nașterea lui Hristos – prologul teologic al cărții în care este scrisă întreaga istorie a mântuirii

Faptul că Necreatul devine creat, Se supune sensibilului; că Ipostasul Fiului se face om (nu ia doar formă de om – antropomorfism), adică intră în lumea relativului; că se instaurează, cel puțin din punct de vedere obiectiv, împărăția dragostei și a părtășiei comunionale cu Treimea și cu oamenii într-o „împărăție” a atomizării persoanei umane și a urii capabile să carbonizeze tot ceea ce prinde în cale; că Veșnicia pătrunde în timp și se supune forței presante a clipei constituie tot atâtea prilejuri de cumplită/frumoasă răstignire a minții și a rațiunii pe crucea misterului-paradox al Întrupării.

Fiul lui Dumnezeu se naște din Fecioara Maria – fără sămânță de bărbat, prin puterea Duhului Sfânt (alt cui de răstignire înfipt în lemnul minții) – pentru ca omul să guste, să cunoască mai îndeaproape viața lui Dumnezeu. Prin Iisus Hristos ni se dezvăluie tainele vieții dumnezeiești, adică cum este Dumnezeu și ce este El. De aceea, Hristos a vorbit și făptuit cum nimeni și niciodată nu va mai vorbi și făptui vreodată așa de real atât despre Dumnezeu, cât și despre Om.

Nașterea lui Hristos e prologul teologic al cărții în care este scrisă întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Acest prolog face posibilă împlântarea în solul minții umane a adevărului că divinul trebuie gândit, trăit și întotdeauna unit cu umanul și viceversa. Iisus Hristos este Dumnezeu și Om. Divino-umanitatea Lui constituie, cu adevărat, paroxismul răstignirii minții pe crucea Întrupării. În fond, realitatea întregului univers al Crăciunului rezidă în realitatea divino-umană, care a pășit în lume odată și pentru totdeauna cu Întruparea.

Binomul „divino-umanitate” este supus, în vremurile prezente, la cele mai grave și cutremurătoare atentate, venite atât din zona mentalului umanist-materialist, cât și din sfera socio-cultural ateistă. Conform acestor orientări, mariajul binomului nostru trebuie, neapărat, să sfârșească în divorț.

Societatea în care trăim se zbate cu încăpățânare pentru constatarea divorțului – dacă e cu putință cât mai repede – dintre divin și uman și invers. Dumnezeiescul să plece de unde a venit, iar umanul să devină și „mai” uman.

Drama Crăciunului fără Hristos

Mentalul colectiv al românului din preajma sărbătorilor de iarnă ne livrează cel mai „eficient” exemplu în favoarea susținerii tezei că ne adecvăm foarte ușor unei culturi, unui soi de comportament care ignoră, direct sau indirect, sau, mai degrabă, neagă faptul Întrupării.

Omul consumist nu se mai lasă modelat, cizelat și împodobit de semnificațiile profunde și reale pe care le comportă sărbătoarea Crăciunului. Bradul, cozonacii, tradițiile populare (nu că n-ar fi importante) au avut „grijă” să-L scoată pe Hristos de pe scena acestei sărbători. E o formă de izgonire „elegantă”, de secularizare dinspre interior înspre exterior, care mi se pare a fi cea mai catastrofală.

În aceste vremuri dominate numai de legea consumismului, „icoana” evenimentului Întrupării e amplu căptușită de materialism (nu de materialitate, care este bună). E mult mai simplu să te zbați pentru achiziționarea unui brad sau a unei rețete culinare specifice acestor sărbători decât să te lași pătruns de nevinovăția Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dorințele oamenilor, în aceste zile, sunt îndreptate (aproape) numai înspre comercial și gastronomic. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupești decât o realitate spirituală. Crăciunul a devenit un brand al comercialului și al bucuriei strict efemere. În acest fel, ajungem să sărbătorim „crăciunuri” fără de Hristos. Ăsta da paradox! Numai că acesta nu e în stare să „frângă” mintea omului. Cel mult o îndobitocește, întorcând-o cu vioiciune înspre grosier și materialism.

Nu am auzit încă pe nimeni (și dacă vor fi fiind, sunt mult prea puțini) să se plângă de faptul că Hristos încă nu S-a întrupat în inima și viața lui. În schimb, dacă nu vine „moșuâ” și nu se „descinde” vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru și fără sens.

Sufletul omului consumist nu mai pare mișcat de tainele și paradoxurile Întrupării, pe care cred că, în parte, nici nu le știe. În acest fel, taina identității lui Hristos, adică divino-umanitatea, ajunge să fie aspru știrbită și, de ce nu, asasinată. Divorțul între divin și uman se instalează din plin. Observăm cât de ușor e „sustrasă” divinitatea din umanitate. Bradul, Moșul, cozonacii și sarmalele sunt de vină. Să nu fim răstălmăciți. Sunt importante și acestea, dar nu atât de importante încât să aibă efectul unui paralizant, al unei pastile care produce amnezie față de ceea ce e cu adevărat esențial și dătător de bucurie în sărbătoarea Crăciunului: adevărul nestrămutat că Fiul lui Dumnezeu S-a născut printre oameni a devenit Om pentru noi, oamenii, instaurând și fundamentând, în chip uimitor, taina unirii neamestecate dintre divin și uman.

Crăciunul e taina Bucuriei, a Iubirii și a Smereniei coborâte printre noi, în ciuda faptului că trăim într-o lume profund stigmatizată de tristețe, ură și, mai ales, mândrie.

Desprinderea dumnezeiescului de umanitate nu e atât de bine conștientizată la nivelul oamenilor de rând, al celor simpli, fără pregătire intelectuală. E detectabilă doar din practică, din modul cum se raportează la Crăciun. Evident, nu ne permitem luxul de a generaliza. Mai sunt oameni care înțeleg și interiorizează taina Întrupării. Trist e că sunt din ce în ce mai puțini. Nu propun o imagine pesimistă, ci, cred, una extrem de realistă.

La cei „mobilați la etaj”, lupta împotriva Întrupării îmbracă haina materialismului practic și dialectic (asta nu înseamnă că statutul de intelectual conferă în chip automat și necesar „statutul” de atei și materialiști). Vocile unora ar propovădui de pe toate gardurile: nu avem nevoie de Spirit care să spiritualizeze materia, ci de mai mult uman care să ne umanizeze; avem nevoie de un Hristos mai uman și nu așa de dumnezeiesc precum ni-l predică Biserica. În acest caz, asistăm la ceea ce, paradoxal și tautologic, aș numi infuzie de mai multă materie în materie, de mai mult uman în persoana lui Iisus Hristos, uman care să-i asigure pierderea în anonimat.

Dacă Hristos, Persoana divino-umană, vine să spiritualizeze materia, să o facă mai transparentă, transformând-o în materialitate diafană, în virtutea dumnezeiescului prezent în uman, omul consumist, prin viața lui, propune solidificarea spiritului, congelarea lui, dacă e cu putință, transformându-l în materialism, în virtutea eliminării dumnezeiescului din uman, în virtutea „umanizării” umanului. Aceasta e drama Crăciunului fără Hristos.

(Articol apărut sub semnătura PS Ignatie Mureșanul și publicat în ediția din data de 23 decembrie 2012 a săptămânalului „Lumina de Duminică”)

Comentarii Facebook


Știri recente