În calendarul creștin ortodox astăzi este prăznuit Sf. Cuvios Alipie Stâlpnicul

În calendarul creștin ortodox astăzi este prăznuit Sf. Cuvios Alipie Stâlpnicul. Originar din cetatea Adrianopole, Cuviosul Alipie a trăit în secolul al VII-lea. El și-a petrecut 53 de ani din viață pe un stâlp, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Cuvios Nicon; a Sfântului Cuvios Stelian Paflagonul; a Sfântului Acachie din Scara; a Sfântului Cuvios Iacov Pustnicul; a Sfântului Cuvios Sil, episcopul Corintului din Persida; a sfințirii Bisericii Sfântului Gheorghe din Ciparis și a Sfântului Mucenic Gheorghe Hiotul.

Astăzi, 26 noiembrie, „Ziarul Lumina” a publicat un articole despre sfinții stâlpnici, pe care îl vom prezenta în continuare.

Sfinții care locuiau pe stâlpi

Una dintre cele mai originale forme de viață ascetică singuratică este, fără îndoială, stâlpnicia, șederea pe o coloană sau un stâlp. Cunoaștem un număr impresionant de stâlpnici, precum Sfântul Simeon Stâlpnicul, primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, cel ce s-a nevoit pe coasta europeană a Bosforului, sau Sfântul Alipie, pomenit de Biserică astăzi, 26 noiembrie, despre care studiile de aghiologie ne oferă informații prețioase privind istoria spiritualității. Depășind tiparele obișnuite ale existenței umane, acești sfinți aveau o vestimentație sărăcăcioasă, o alimentație mai mult decât frugală, iar vârful unui stâlp drept locuință, în ciuda oricăror intemperii.

Această formă de asceză nu a fost practicată prima dată de creștini, ci de acei asceți păgâni care viețuiau pe coloane la Hierapolis, în Frigia. Abia spre secolului al IV-lea, unii monahi creștini au ales să trăiască pe stâlpi, în aer liber, indiferent de condițiile climatice, stând mereu în picioare. Pentru sfinții Bisericii, semnificația stâlpului este una profundă, ajutându-i pe stâlpnici să-și înalțe mintea la contemplarea Sfintei Treimi. Alegerea unui asemenea mod de viață a fost determinată de dorința unor asceți de a se sustrage mulțimii vizitatorilor, care veneau să-i vadă, să le ceară ajutorul în diferite împrejurări și să le ceară diverse sfaturi duhovnicești. Stâlpnicii doreau singurătatea pentru a-L găsi pe Dumnezeu în rugăciune, stâlpnicia fiind definită ca o formă de nebunie pentru Hristos. Sfântul Efrem Sirul îi caracterizează pe acești sfinți ca pe unii care „stau la slujbă până foarte târziu și se scoală foarte devreme pentru slujbă. Toată ziua și toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăția lor e înfrânarea. În loc de lăcașul Bisericii, se fac ei înșiși temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au mințile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”.

Potrivit lui Teodoret al Cirului, Sfântul, pomenit în ziua de 1 septembrie, este adevăratul inițiator al stâlpniciei. Născut în satul Sis, la poalele munților Taurus, acesta a îmbrățișat viața monahală la Mănăstirea Eusebona. De aici s-a mutat la Telanissos, unde a trăit ca anahoret. Practica ascetică pe care a îmbrățișat-o a fost una inedită. A început să înalțe o serie de stâlpi, în vârful cărora, expus capriciilor vremii, a dus o viață de rugăciune. Treptat, stâlpii pe care i-a ridicat au fost din ce în ce mai înalți, ultimul stâlp, în vârful căruia a rămas până la sfârșitul vieții, având 16 m înălțime. „A trăit mult timp, săvârșind multe minuni și împlinind lucrări mari; singurul dintre aceia care au trăit cândva, care a rămas neînvins de arșița soarelui și de frigul iernii, de suflul puternic al vântului și de slăbiciunea naturii umane. Când, în cele din urmă, s-a hotărât să fie cu Hristos și să primească cununa pentru nenumăratele sale lupte, a arătat prin moartea sa, celor care nu au crezut, că a fost om. Chiar după moarte a rămas drept: sufletul său a câștigat raiul, dar chiar și așa, trupul său nu a suportat să cadă și a rămas drept în locul unde a purtat luptele, asemenea unui atlet neînvins, care nu dorește ca picioarele sale să atingă pământul. Așa că victoria îi însoțește pe luptătorii de partea lui Hristos, chiar după ce ei mor”, scrie atât de frumos Teodoret, biograful Sfântului Simeon. Nevoințele sale, îmbinate cu rugăciunea, au atras o mulțime de pelerini, dar și de imitatori, care vor duce mai departe această formă de asceză.

Un alt sfânt stâlpnic este cel ce s-a nevoit pe coasta europeană a Bosforului, Sfântul Daniil Stâlpnicul, care este pomenit de Biserica Ortodoxă pe 11 decembrie. Acest sfânt era originar din Mesopotamia, din satul Meratha, aflat în ținutul Samosatei. Când a împlinit doisprezece ani, a plecat de acasă și a intrat într-o mănăstire, unde a fost tuns în monahism datorită râvnei sale pentru cele duhovnicești. L-a cunoscut pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, pe urmele căruia avea să meargă. Ajuns stareț, s-a hotărât să părăsească mănăstirea și a plecat spre Palestina pentru a se retrage în pustie. Dar pe drum s-a întâlnit cu un călugăr care, atenționându-l asupra conflictului dintre samarineni și creștini, l-a sfătuit să meargă în părțile Bizanțului. Prin grija lui Dumnezeu, Sfântul a ajuns în cele din urmă într-un loc numit Anaplus. Aici s-a închis într-o biserică bântuită de demoni, împotriva cărora a luptat ca un veritabil soldat al lui Hristos, după exemplul Sfântului Antonie cel Mare. Ultima parte a vieții a petrecut-o stând pe stâlpi și practicând o asceză severă, asemenea sfințitului Simeon. A îndurat arșița verii și gerul iernii și a înfruntat bătăile vânturilor. A săvârșit multe minuni, care l-au făcut cunoscut până la împărații din acea vreme. Aceștia au venit să i se închine, iar Sfântul le-a prezis ce avea să li se întâmple. I-a binecuvântat pe toți oamenii, s-a rugat pentru toți, i-a sfătuit să nu fie lacomi, i-a instruit în toate cele necesare pentru mântuire, a arătat tuturor ospitalitate, fapte care l-au făcut vrednic să primească „răsplata chemării sale de sus” (Filipeni 3, 14).

Originar din Adrianopolisul Paflagoniei, Sfântul Alipie a fost ales de Dumnezeu încă din pântecele mamei sale. Acest lucru este confirmat de visul pe care ea l-a avut înainte de a naște. I se părea că ține în mâini un miel foarte frumos, pe ale cărui coarne două făclii aprinse luminau întreaga casă. După naștere, a mai visat cum tot poporul din cetate a venit în casa ei și l-a înconjurat pe nou-născut cu psalmi și cu cântări. Întrucât i-a murit tatăl, copilul a fost dus la biserică și încredințat episcopului Teodor, care din acel moment i-a devenit părinte duhovnicesc. Dând dovadă de multă înțelepciune, de curăție și de cumpătare, Sfântul Alipie a fost desemnat econom al bisericii, iar apoi hirotonit diacon. Dornic să plece în părțile Răsăritului și să trăiască în singurătate, i-a dezvăluit doar mamei această dorință a sa, pentru ca ea să-l sprijine cu rugăciunile ei. După ce și-a îmbrățișat mama, Sfântul a plecat, dar aflând de intenția lui, episcopul l-a întors din drum. A mai avut o tentativă de a se retrage într-un munte din partea de Răsărit a cetății, iar planurile i-au fost din nou dejucate. În cele din urmă, a găsit la poalele muntelui un alt ținut plin de morminte păgâne, unde viețuiau o mulțime de duhuri necurate. Deși toți oamenii se fereau de acel loc, Sfântul s-a sălășluit într-unul din morminte, deasupra căruia se afla un stâlp de piatră cu un idol. A răsturnat idolul și a pus în locul lui Sfânta Cruce, luptând cu rugăciune neîntreruptă împotriva atacurilor diavolești. În urma unei viziuni în care i s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în veșminte preoțești, a înțeles că el este rânduit de Dumnezeu să sfințească acel loc. L-a însoțit pe episcopul Teodor până la Calcedon, iar de aici s-a întors în ținutul său, călăuzit fiind prin rugăciune de Sfânta Mare Muceniță Eufimia, în cinstea căreia a ridicat o biserică. Locul de zidire i-a fost descoperit într-o nouă viziune de cei doi bărbați, ale căror moaște plăcut mirositoare au fost găsite mai târziu și așezate în biserică.

Pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, Sfântul Alipie s-a nevoit timp de cincizeci și trei de ani pe un stâlp, perioadă în care lupta cu vrășmașii nevăzuți a fost din ce în ce mai intensă. Conștienți de lucrarea lui Dumnezeu prin el, mulți oameni veneau să-l vadă și să-l asculte, iar unii dintre ei doreau să rămână în preajma lui. La rugămintea Sfântului, au fost zidite două mănăstiri, una de bărbați și alta de femei, în aceasta din urmă viețuind mama și sora lui, Maria. Lumina dumnezeiască de care s-a învrednicit încă din această viață este o mărturie a sfințeniei. În ultimii paisprezece ani, din cauza unor răni, picioarele l-au lăsat și a rămas culcat pe o parte până la adormirea sa în Domnul, în ziua de 26 noiembrie.

Comentarii Facebook


Știri recente