Iisus Hristos, Vindecătorul sufletelor și al trupurilor

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXIX-a după Rusalii (a celor zece leproși):

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care stăteau departe și care au ridicat glasul și au zis: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit! (Luca 17, 12-19)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIX-a după Rusalii ne arată cum zece leproși s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat și de „lepra sufletului”, care este nerecunoștința sau uitarea binefăcătorului, în afară de unul dintre ei, și anume un samarinean care a fost mulțumitor și recunoscător Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea primită. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproși vindecați de lepra trupului avea și sufletul sănătos, adică sensibil și capabil să arate recunoștință sau să aducă mulțumire cu bucurie.

În Sfânta Scriptură, boala este înțeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătății, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmități ale sufletului, cât și ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, se aud cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputințe: „Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele” (Psalm 6, 2). Altă dată, constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viața i se apropie de moarte, cum trece ființa umană: „Că s-au stins ca fumul zilele mele și oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Psalm 101, 4). De aici constatarea nevoii existențiale de vindecare nu numai de boală, ci și de moarte: „Cuprinsu-m-au durerile morții, primejdiile iadului m-au găsit; necaz și durere am aflat, și numele Domnului am chemat: „O, Doamne, izbăvește sufletul meu!”” (Psalm 114, 3-4).

Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputințele, bolile și suferințele noastre: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4). În rănile Lui se găsește vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă și vindecă, în același timp, Unul Care ia asupra Sa suferințele și bolile umanității întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.

În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci așa cum spune Evanghelia: „Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească și trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea. Într-un anume sens, vindecarea însăși devine o predică, un mod de a proclama puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 și Luca 5, 12-15); sluga sutașului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 și Marcu 1, 29-31); cei doi demonizați din ținutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi și un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproși, din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naștere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârșește și trei minuni de înviere din morți, și anume, înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) și pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).

Din versetele de la Sfântul Evanghelist Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) și Sfântul Evanghelist Luca (9, 11), unde se spune că „mulțimile, aflând, au mers după El și El, primindu-le, le vorbea despre împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuință de vindecare îi făcea sănătoși„, înțelegem că vindecările pe care Mântuitorul le săvârșește sunt semnul prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume. Deci, vindecările au și un sens profetic, și anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou și un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă și moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4), pentru că Învierea de obște va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte și de stricăciune.

Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârșește Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: „Îndrăznește, Fiule! Iertate sunt păcatele tale” (Matei 9, 2). Și apoi îi spune: Ia-ți patul tău și mergi la casa ta (Matei 9, 6). Iertarea păcatelor este ea însăși o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit și neascultare. Când decide să vindece trupul, Hristos Domnul mai întâi iartă sufletul și îl eliberează din legăturile păcatului. Apoi, vindecarea sufletului antrenează și vindecarea trupului.

Vindecările Mântuitorului au un sens profetic, și anume mântuirea omului sau dobândirea vieții veșnice

Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul și nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat și de moarte, de păcat și de consecința lui ultimă care este moartea (cf. Romani 6, 23). Din această perspectivă, credința pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieții veșnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărțire a omului de Dumnezeu.

Sfinții Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul și sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârșite și definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viața însăși, adică Viața veșnică. El are viață în Sine ca și Tatăl și o dăruiește cui voiește El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci și Învierea – „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25).

Astăzi, Hristos, Cel ce „în vremea aceea” vindeca orice boală și orice neputință în popor (cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică – Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenței active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezență și de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos. Așa cum a vindecat o mulțime de orbi și ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este și acum prezent și lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare și mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuiește, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.

După Învierea Sa din morți și înainte de Înălțarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Prin aceste cuvinte înțelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Și precum a săvârșit vindecări în timpul activității Sale pământești, tot așa săvârșește vindecări și acum în Biserică. În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune: „Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 13-16.

Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoții Bisericii să se roage, desigur, împreună cu toată obștea. Dar de ce preoții? Pentru că lor, ca urmași ai Apostolilor, în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat. Puterea iertării păcatelor este puterea lui Dumnezeu dăruită de Hristos ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți, după ce El a biruit suferința și moartea. Nu a dăruit ucenicilor Săi această putere înainte, ci după ce a vindecat natura Sa umană de orice suferință, cauzată de păcatele (răutățile) oamenilor.

Așadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului. Iar rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este lucrător prin preoți și prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoții pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfințit, dar vindecarea se dăruiește prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viață făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării și al compasiunii. Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat și boală vine prin harul dumnezeiesc, care dăruiește iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului și a trupului. Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârșită de Biserică se întemeiază pe puterea vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic.

Așadar, Taina Sfântului Maslu este Sfântă Taină a vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi. Există, însă, tot pentru vindecare – mai ales sufletească – și o altă lucrare a Bisericii, și anume Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie și dispreț, contribuie la sănătatea întregului organism.

Biserica este în primul rând un „spital” pentru vindecarea de păcate

Pentru unii Sfinți Părinți de odinioară conta mai puțin dacă trupul era sănătos sau nu. Unii chiar se întristau dacă trecea vreun an-doi și nu mai sufereau de vreo boală. Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o conștientizare a faptului că omul nu se poate încrede deplin în sănătatea lui trupească, în propriile forțe limitate. Pe aceștia îi interesa foarte mult sănătatea sufletului, și anume dacă sunt împăcați cu Dumnezeu și cu semenii, dacă pot iubi pe Dumnezeu și pe semeni. Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulțumește lui Dumnezeu pentru darul vieții. Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respirația sufletului în comuniunea iubirii smerite și milostive. Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mișcare de creștere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade și decade spiritual. Prin urmare, terapia duhovnicească folosește rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic. Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoșirii omului. De aceea, Sfinții Părinți spun că rugăciunea este respirația sufletului, termometrul vieții duhovnicești, izvor de iubire curată și smerită.

Am văzut cum prin Sfântul Maslu puterea vindecătoare a lui Hristos din Sfintele Evanghelii se manifestă în lucrarea de vindecare a Bisericii. Această lucrare a inspirat Biserica să organizeze și instituții de vindecare, pentru ca puterea vindecătoare a lui Hristos să fie arătată într-o formă mai eficientă, mai organizată, ca răspuns al iubirii omului față de iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia vindecărilor lui Hristos și Sfânta Taină a vindecării (Sfântul Maslu) au inspirat înființarea de bolnițe de către Biserică, infirmerii în mănăstiri și în parohiile mari, spitale, leprozerii, ospicii etc. Exemplul clasic al unei instituții de acest gen este Vasiliada – opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea.

Deci, lucrarea filantropică a Bisericii este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos adusă în actualitate. Ea nu este o influență romano-catolică, protestantă sau umanist-secularizată, ci este revenirea la ceea ce Hristos săvârșește în Evanghelie: vestește iubirea, dar și vindecă boala. Biserica nu se poate mărgini doar la vestirea cuvântului și la cântare. Ea are Sfinte Taine ale vindecării – cum sunt Taina Maslului și a Pocăinței -, dar și instituții sau așezăminte ale vindecării de boală și înstrăinare, adică: spitale, infirmerii, cabinete medicale, case pentru bătrâni, cămine pentru copii orfani etc. Există în jurul nostru încă multă suferință, multă singurătate, multă boală sufletească și trupească, pentru că este și multă lipsă de iubire adevărată, nepătimașă, duhovnicească, lipsă de iubire sfântă care izvorăște din iubirea milostivă a lui Hristos.

În concluzie, subliniem faptul că un creștin, care deși nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuși să cadă în deznădejde. Problema existențială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuși un sens. Într-o carte scrisă de un medic creștin, cu titlul „În fața suferinței„, se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari și pentru că au știut să transforme o neputință sau o infirmitate într-o lucrare de depășire a stării de suferință; adică i-au dat suferinței un sens din interior și astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic. Foarte adesea, calamități naturale sau boli grele au determinat oamenii să găsească soluții și să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferința, dându-i sens pe un alt plan.

În această privință, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulțime de oameni, deși el însuși era bolnav trupește. Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-și boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (cf. II Corinteni 12, 7-9). Cu alte cuvinte, prin neputința fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate față de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă și o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind.

Dacă, la un moment dat, cineva iubește o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubește, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubește pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubește, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferință.

Pedagogia bolii, ca formă de smerenie și de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar și în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezența lui Hristos deodată în cel bolnav și în cel care-l vindecă. Criteriul Judecății de apoi, al evaluării libertății omului în istorie, este iubirea lui față de semeni săi. Cât de sănătoasă sufletește a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi. Mântuitorul spune: „Am fost bolnav și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 43). Nu spune că nu ați cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-ați cercetat! Adică El se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor – cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemnițat. Tocmai unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenței lui Hristos. Aceasta a fost și motivația cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind. În același timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor și al trupurilor și pentru că El folosește medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare. Hristos, ca să ajute pe unii oameni, folosește mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligența și priceperea lui lucrării milostive și vindecătoare a lui Hristos.

Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezența lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă și smerită față de semeni. În același timp, când omul ajută la alinarea suferinței și la vindecare, Hristos este prezent și în cel ce ajută. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră și tot El este Doctorul care Se folosește de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume. Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare și pentru alinarea suferinței, el lucrează împreună cu Hristos.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de știința și tehnica medicale, să vedem lucrarea lui Hristos prin medici și prin oamenii care se roagă pentru sănătatea noastră, prin tot ceea ce facem în jurul nostru ca să contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu față de semeni, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente