Iisus Hristos – Lumina vieții veșnice

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica după Botezul Domnului:

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) (Mt. 4, 12-17)

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: ‘Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit’. De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor.

În calendarul ortodox există sărbători care se bucură de duminici speciale, duminica dinaintea sărbătorii respective și duminica după sărbătoarea respectivă. Așa avem Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci și Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, Duminica dinaintea Nașterii Domnului și Duminica după Nașterea Domnului, Duminica dinaintea Botezului Domnului și Duminica după Botezul Domnului.

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificații duhovnicești pentru viața creștină și pentru înțelegerea credinței creștine ca arvună a vieții din Împărăția cerurilor.

În primul rând, vedem legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos și lumina Evangheliei Sale propovăduită poporului evreu care stătea în întuneric, adică în necunoașterea deplinătății revelației divine, dar și popoarelor păgâne care nu-L cunoșteau aproape deloc pe singurul Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului și al pământului. De aceea, Evanghelia spune că ‘poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit’ (Isaia 9, 1).

La sfârșitul Evangheliei de astăzi se află îndemnul sau chemarea Mântuitorului: ‘Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor’ (Matei 4, 17). Prin aceasta, Evanghelia ne face atenți asupra legăturii care există între Taina Botezului și Taina Pocăinței ca porți de intrare a oamenilor în Împărăția cerurilor.

În al doilea rând, înțelegem că lumina Botezului Domnului este lumina vieții noastre și lumina întregului univers. În Botezul Domnului Iisus Hristos vedem că omul este centrul atenției și al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului ‘În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat’ înseamnă că întreaga Sfântă Treime S-a arătat la Botezul lui Iisus în Iordan, iar în centrul iubirii Sale era firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Fiul ca să o ridice din păcat, să o curățească, să o mântuiască și să o sfințească, aducând-o la asemănarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt.

Botezul Domnului Iisus în Iordan, ca moment de descoperire sau arătare a Preasfintei Treimi, la începutul activității Sale publice, ne arată și finalitatea lucrării Sale, deoarece, la sfârșitul activității Sale pământești, după Învierea Sa din morți și înainte de Înălțarea Sa la cer, Iisus trimite pe ucenicii Săi ‘să boteze toate neamurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh’ (Matei 28, 19). Întrucât la Botezul lui Hristos în Iordan S-a arătat Preasfânta Treime ca având în centrul iubirii Sale firea umană a lui Iisus, fiecare om este chemat să se boteze în harul, lumina și iubirea Preasfintei Treimi, pentru a trăi veșnic în iubirea și pacea lui Dumnezeu.

Lumina cea mare este plinătatea revelației lui Dumnezeu în Hristos

Pericopa acestei Duminici ne arată că, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemnițat, Iisus a plecat spre Galileea. Acolo, a stat mai întâi în Nazaret, iar apoi S-a mutat la Capernaum, oraș în care locuiau, alături de evrei, și mulți străini, oameni de neamuri și credințe diferite. Evanghelia ne spune că Iisus S-a dus acolo mai ales pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu, pe care profetul Isaia îl binevestește astfel: ‘Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit’ (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea revelației sau a descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Toată descoperirea lui Dumnezeu prin prooroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând în lumina mare sau deplină care este Însuși Fiul lui Dumnezeu Cel ce S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor. ‘Lumina mare’, adică plenară sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul, Care a creat lumina fizică din univers, ca simbol al luminii dumnezeiești necreate, pentru că El a zis la facerea lumii: ‘Să fie lumină. Și a fost lumină’ (Facere 1, 3). Când a creat lumea, Dumnezeu-Tatăl a vorbit și lucrat prin Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Deci, Dumnezeu-Cuvântul Cel veșnic al Tatălui este Lumina sau Viața necreată și veșnică, sensul prim și ultim al întregii existențe create, și mai ales sensul sau lumina vieții oamenilor, după cum ne spune și Sfântul Evanghelist Ioan, zicând: ‘Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. (…) Cuvântul era Lumina Care luminează pe tot omul ce vine în lume’ (Ioan 1, 4 și 9). De aceea, Iisus este ‘Calea, Adevărul și Viața’ (Ioan 14, 6), pentru mântuirea lumii.

Prin urmare, lumina creată, pe care noi o vedem cu ochi trupești, este un simbol sau o trimitere la Lumina cea necreată și netrecătoare, la slava lui Dumnezeu. Poporul care stătea în întuneric, adică în nedeplinătatea cunoașterii adevărului dumnezeiesc mântuitor, vede lumină mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această lumină mare este Hristos, ‘Lumina lumii’ (Ioan 8, 12), adică sensul prim și ultim a tot ceea ce există, pentru că ‘toate prin El s-au făcut’ (Ioan 1, 3), întru El au fost făcute toate. (…) Toate s-au făcut prin El și pentru El’ (Coloseni 1, 16). Deci, toate au fost făcute în Hristos, prin Hristos și pentru Hristos. De aceea, El luminează sau dă sens ultim întregii existențe create, atât celei văzute (univers), cât și celei nevăzute (puteri îngerești).

‘Latura și umbra morții’ semnifică starea de păcat ca înstrăinare a oamenilor de Dumnezeu

Poporul care stătea în întuneric era poporul evreu care, deși primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin Legea lui Moise și prin prooroci, totuși se abătea adesea de la acestea și stătea în întuneric din pricina păcatului neascultării de Dumnezeu. Mulți dintre evreii formaliști nu cunoșteau legătura interioară duhovnicească dintre diferitele părți ale descoperirilor dumnezeiești făcute de Dumnezeu-Cuvântul, prin Legea lui Moise și prin prooroci.

Evanghelia din această zi mai precizează că și celor care ședeau în latura și în umbra morții le-a răsărit lumină. Aici este vorba de popoarele păgâne care trăiau în mai mare ignoranță a adevărului mântuitor decât poporul evreu și în păcate multe care le întunecau lumina cunoștinței sau a rațiunii.

Deci, ‘latura și umbra morții’ (Isaia 9, 1) înseamnă starea de păcat a lumii păgâne. Păcatul provoacă o moarte a sufletului omului înainte de moartea trupului. Păgânii închinători la idoli și robiți de păcate multe petreceau în latura și în umbra morții, pentru că ‘plata păcatului este moartea’ (Romani 6, 23).

În acest context al existenței umane întunecate de necunoaștere și degradare spirituală vine o lumină mare, adică Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Faptul că El începe să predice în Galileea, unde evreii conviețuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arată că venirea Domnului Iisus Hristos în lume are ca scop mântuirea întregii lumi, nu doar a poporului evreu. Desigur, în primul rând Mesia-Hristos vine pentru mântuirea poporului evreu, în care S-a născut, dar nu în mod exclusiv pentru acesta.

Chemarea la pocăință are ca scop dobândirea vieții veșnice

Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: ‘Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor’ (Mt. 4, 17). Aceleași cuvinte le întâlnim și în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă și multe amenințări. De pildă, el vorbește ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-și schimbă viața lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăință folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă și El pe oameni la pocăință, însă le vorbește mai mult despre dobândirea vieții veșnice din Împărăția cerurilor, a cărei prezență o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muștar. Împărăția cerurilor despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuși. Hristos este Împărăția cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent și Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci în și prin Hristos, Împărăția Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învață de fapt că atât Nașterea Mântuitorului Hristos, cât și Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăției lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea și nașterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume și lumina descoperirii Împărăției Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Botezul creștin – începutul intrării omului în Împărăția cerurilor

Împărăția cerurilor este viața sau comuniunea de iubire a Preasfintei Treimi. Iar întrucât Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om, adică Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, El a adus Împărăția lui Dumnezeu aproape de oameni și în viața lor. De aceea, El zicea: ‘Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor’. În acest sens, Botezul creștin primit spre iertarea păcatelor este începutul intrării omului în Împărăția cerurilor, așa cum ne spune Evanghelia după Ioan, citând cuvintele Mântuitorului adresate lui Nicodim: ‘De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția cerurilor’ (Ioan 3, 5). Așadar, prin Botezul săvârșit în numele Preasfintei Treimi începem să intrăm în Împărăția iubirii veșnice a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii au ca bază de plecare Taina Botezului urmată de Mirungere și de Împărtășania euharistică (Tainele de inițiere în viața creștină).

Însă pocăința este starea de pregătire pentru a ne apropia de Împărăția cerurilor, adică de Sfintele Taine ale Bisericii prin care ni se dăruiește harul mântuitor al Preasfintei Treimi. Evanghelia de astăzi subliniază legătura dintre îndemnul lui Iisus: ‘Pocăiți-vă’, și motivația lui: ‘că s-a apropiat Împărăția cerurilor’. Prin urmare, ușile pocăinței sunt ușile Împărăției cerurilor, întrucât nimic necurat sau păcătos nu poate intra în Împărăția cerurilor dacă omul nu se curăță de păcate prin pocăință. De aceea, Mântuitorul nu vorbește numai de Împărăție, ci și de pocăință ca pregătire pentru a primi lumina Împărăției lui Dumnezeu.

În același timp, există o legătură profundă între lumina Botezului Domnului și lumina Botezului creștin. Nu întâmplător Mântuitorul S-a botezat în apele Iordanului sub cerul liber. Prin aceasta, El a voit să ne arate că a venit să sfințească nu numai firea umană din interiorul ei, ci și firea apelor și a atmosferei (văzduhul). Prin zămislirea Sa din Fecioară, Hristos-Domnul a sfințit firea umană din interiorul ei, prin nașterea Sa în peșteră, Hristos-Domnul a sfințit pământul din interiorul lui, iar prin Botezul Său în apele Iordanului, El a sfințit firea apelor din interiorul lor, arătând prin aceasta că și noi, creștinii, ca purtători de Duhul Sfânt primit la Botez, avem menirea de a contribui la sfințirea omului, a mediului înconjurător (pământul, apa și aerul) și a universului întreg, ca fiind daruri ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (a se vedea rugăciunea mare de la Bobotează). De aceea în popor se spune că ‘omul sfințește locul’. Însă omul sfințește locul mai ales dacă se unește duhovnicește cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, adică sfințește locul prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în viața sa trăită în lume, în spațiu și timp.

Prin urmare, înțelegem că lumina Botezului Domnului este lumină mare pentru fiecare dintre noi, pentru viața Bisericii și a societății umane în general. Dacă această lumină sfântă diminuează sau se pierde, lumea devine un mediu al întunericului, al împătimirii egoiste, al violenței și al exploatării posesive sau degradante a persoanelor umane (criza morală) și a naturii înconjurătoare (criza ecologică).

Așadar, renașterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi. Acesta se săvârșește o singură dată, fiindcă ‘este un Domn, o credință, un Botez’ (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoiește prin pocăință, numită și ‘Botezul lacrimilor’. Numai o singură dată ne botezăm în Duhul Sfânt și în apă, dar de multe ori ne curățim de păcatele săvârșite după Botez prin pocăință, adică prin ‘Botezul lacrimilor’.

Botezul creștin – program fundamental de creștere duhovnicească pentru toată viața

Prin săvârșirea Sfântului Botez nu se celebrează un eveniment obișnuit al vieții omului, ci se pune însăși temelia vieții creștine. Botezul cuprinde în sine un program fundamental esențial și existențial al întregii vieți creștine, care înseamnă, pe de o parte, lepădarea de Satana, de toate lucrările lui și de toți slujitorii lui, iar pe de altă parte, se lucrează începutul unirii duhovnicești a omului cu Hristos-Dumnezeu. Prin pocăință ne schimbăm modul de a trăi, ne întoarcem spre Hristos, ne luminăm prin harul Lui și ne unim cu El, Izvorul vieții și al bucuriei veșnice.

Botezul este astfel un program de luptă și de creștere duhovnicească, este o permanentă luptă cu păcatul ca fiind ceva străin firii umane, dar și o permanentă căutare de înnoire a vieții omului. La început, lumina Botezului se dăruiește omului în formă concentrată și tainică, pentru ca el să crească duhovnicește în Biserică prin ascultarea Evangheliei, pocăință pentru păcate, faptă bună, credință, nădejde, dragoste, pace, bucurie, răbdare, nădejde, adică prin tot ceea ce este roada Duhului Sfânt în viața omului. Astfel, creștinul sporește în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, cunoaștere care îi sfințește viața ca simțire reală a lucrării lui Dumnezeu în oameni. Biserica ne învață că iertarea păcatului strămoșesc și a păcatelor personale se dăruiește o singură dată prin Botez, dar iertarea păcatelor săvârșite după Botez se dăruiește de mai multe ori prin pocăință. Așadar, pocăința este un mare dar pentru omul care dorește mântuirea și viața veșnică.

Un sfânt al Bisericii din primele veacuri, și anume Cuviosul Antonie cel Mare (251-356), a fost întrebat către sfârșitul vieții sale ce ar mai face în mod deosebit dacă ar trăi mai mult. Răspunsul său a fost unul smerit și înțelept: ‘Aș învăța să mă pocăiesc mai mult’, după ce petrecuse zeci de ani în rugăciune, pocăință și post. Deci, pocăința trebuie să fie o constantă a vieții creștine, o permanentă curățire de păcatele săvârșite cu gândul, cuvântul și fapta, pentru a dobândi mântuirea și sfințenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

Niciodată pocăința nu trebuie să fie un prilej de laudă pentru cel care se pocăiește. Dacă ne lăudăm cu pocăința, ea își pierde din valoare, devine o pocăință fără roade duhovnicești. Pocăința adevărată este o lucrare tainică, de renaștere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om și de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creștere spirituală în iubire smerită și sfântă. Așa cum plantele cresc și florile înfloresc fără să facă zgomot, tot așa și creșterea duhovnicească în virtuți, ca rod al pocăinței, este una tainică, pașnică, smerită și luminată de Duhul Sfânt.

Sfinții își acoperă virtuțile cu haina pocăinței, a smereniei, nu le arată ostentativ, nu se laudă cu ele, ca să nu le piardă, temându-se ca nu cumva mândrindu-se cu virtuțile lor ca roade ale pocăinței lor, acestea să se ofilească și să se piardă, asemenea semințelor semănate pe sol, dar neacoperite cu pământul protector și hrănitor.

Întrucât Botezul este un program de creștere spirituală, de înnoire, de luminare pentru întreaga viață creștină, cei care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârșitul vieții lor se numesc sfinți.

Când un sfânt este pictat în icoană, el este prezentat ca având lumină (aureolă) în jurul capului și pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânță în Botezul creștin și a rodit în cultivarea ei prin osteneli, i-a adus pe sfinți la asemănare cu Dumnezeu. Sfântul este deci omul care a împlinit programul duhovnicesc de la Botez, în măsura în care el s-a unit cu Hristos și s-a luminat cu harul Său. De aceea, Botezul a fost numit și ‘Sfânta Luminare’, iar la slujba Botezului se cântă: ‘Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină’, iar nașii poartă în mână lumânarea aprinsă, ea fiind simbol al luminării duhovnicești a celui de curând botezat.

Așadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât și Sfânta Taină a pocăinței sunt izvoare de lumină și bucurie pentru viața creștină. Să nu uităm niciodată că am fost botezați în numele, lumina și iubirea Preasfintei Treimi și că în tot timpul vieții noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, prin gând și cuvânt, prin rugăciune și fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii și vieții veșnice din Împărăția Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăință și fapte bune, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieții veșnice din Împărăția cerurilor, spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin!

* Text revizuit de autor în anul 2011

(Predică preluată de pe site-ul www.ziarullumina.ro și publicată în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 8 ianuarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente