Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum).
‘În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.'(Matei 9, 1-8)
Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii ne arată legătura care există între iertarea păcatelor și vindecarea de boli, prin faptul că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul și apoi trupul. Sufletul omului se îmbolnăvește prin păcate, deoarece rupe comuniunea cu Dumnezeu și nu mai iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe semeni. Starea de iubire față de Dumnezeu și față de semeni este singura stare sănătoasă a sufletului. Vindecarea de păcate înseamnă refacerea legăturii omului cu Dumnezeu prin credință, smerenie, fapte bune și rugăciune multă, urmate de împărtășirea cu Sfintele Taine.
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este numit în rugăciunile Bisericii, inspirate din Sfânta Scriptură, Doctorul sufletelor și al trupurilor, iar această exprimare arată lucrarea vindecătoare a Mântuitorului în timpul viețuirii Sale printre oameni, dar și puterea Lui vindecătoare de-a lungul veacurilor prin Biserică.
Boala, în Sfânta Scriptură, este înțeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătății, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde infirmități ale sufletului și ale trupului. În Vechiul Testament, în general în Psalmi, avem cereri și strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputințe. Altădată el constată cum viața i se apropie de bătrânețe și de moarte, sau vede cum trece viața omului ca ‘floarea câmpului’. De aici constatarea nevoii existențiale de vindecare nu numai de boală, ci și de moarte. Deja în Vechiul Testament, în capitolul 53 din cartea proorocului Isaia, Hristos-Mesia este prezentat ca fiind Cel care ia asupra Sa neputințele, bolile și suferințele noastre (cf. Isaia 53, 4). În rănile Sale se găsește vindecarea noastră, adică El nu este doar Cel ce vindecă, ci și Cel ce suferă când vindecă. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși El nu are păcat. El nu vindecă firea umană din exterior, ci din interiorul ei. În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Hristos, iar ucenicii Lui vindecă prin puterea dată lor de Dumnezeu. Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă este activitatea de vindecare a Mântuitorului: ‘Iisus străbătea toate cetățile și satele […] vindecând toată boala și toată neputința în popor’ (Matei 9, 35). Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau la El pentru vindecare, sufletească și trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată că vindecările săvârșite de Iisus devin un mod de a proclama puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu între oameni.
Așa cum reiese din Sfintele Evanghelii (Matei 4, 23; 9, 35; Luca 9, 11; Matei 11, 4-5), vindecările pe care Mântuitorul Hristos le săvârșește sunt semnele prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume, semnele începutului eliberării omului de păcat, suferință și moarte. Cu alte cuvinte, vindecările Lui au un caracter profetic; ele sunt prefigurarea și inaugurarea unei vindecări finale, adică învierea de obște și viața veșnică într-un cer nou și un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă și moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4).
Biserica este mediul vindecării omului de păcat, boală și moarte
Puterea vindecătoare de păcat și de boală a fost dăruită de Iisus Hristos ucenicilor Săi, adică Bisericii Sale. Astfel, harul vindecător al lui Hristos este lucrător prin preoții Bisericii și prin puterea rugăciunii Bisericii întregi (cf. Iacov 5, 14-16), după cum se vede mai ales în Taina Pocăinței și Taina Sfântului Maslu.
Înțelegem, așadar, că Biserica este, în primul rând, un spital pentru vindecarea de păcate. Pentru unii părinți din pustie conta mai puțin dacă trupul era sănătos sau nu. Patericul ne spune că unii chiar se întristau dacă treceau un an sau doi și nu se mai îmbolnăveau! Ei foloseau prezența bolii ca pe o aducere aminte de moarte, ca o conștientizare a faptului că nu trebuie să ne încredem prea mult în sănătatea noastră trupească, în propriile forțe fizice. În schimb, ei se preocupau foarte mult de sănătatea sufletului sau de legătura lui permanentă cu Dumnezeu, adică de forța spirituală de-a iubi constant și dezinteresat pe Dumnezeu și pe semeni.
Taina mântuirii omului în Hristos, ca taină a pocăinței și a iertării păcatelor, a fost pe deplin descoperită de Hristos ucenicilor Săi și Bisericii Sale după Învierea Sa din morți.
Puterea de a ierta păcatele aparține numai lui Dumnezeu, dar în iubirea Sa milostivă, nesfârșită și negrăită pentru oameni, Hristos dăruiește Bisericii Sale această putere sfântă și mântuitoare.
Dacă examinăm cu atenție Sfânta Scriptură, vedem că în prima zi a Învierii Sale din morți, Mântuitorul Hristos însoțește, ca și când ar fi fost un pelerin necunoscut, pe ucenicii Săi Luca și Cleopa în drum spre Emaus. Pe drum, El le tălmă-cește Scripturile, arătând că toate conțin în ele Taina Persoanei și lucrării Sale, că toate cele întâmplate cu El în Ierusalim erau prezise de Moise, prooroci și psalmi (cf. Luca 22, 27 și 44). Iar când vorbește de ceea ce se va întâmpla în viitor, Iisus precizează că ‘așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi. Și să se propovăduiască în numele Său pocăința: spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim’ (Luca 24, 46-47).
Mai mult, după Învierea Sa din morți, Hristos-Domnul nu anunță numai că trebuie să se propovăduiască pocăința spre iertarea păcatelor, ci și dăruiește ucenicilor Săi adunați laolaltă puterea de a ierta păcatele: ‘Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute’ (Ioan 20, 21-23). Această putere dumnezeiască și mântuitoare de a ierta păcatele, dăruită Bisericii de către Hristos-Domnul după Învierea Sa din morți, a fost făgăduită mai înainte lui Petru și celorlalți Apostoli când le-a zis că le va dărui cheile Împărăției cerurilor, astfel că orice vor dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri (cf. Matei 16, 18; 18, 18). Fericitul Augustin lămurește că puterea de a lega și dezlega se referă la iertarea păcatelor. El spune în această privință: ‘Dacă voiți să aveți dovada că Biserica a primit cheile Împărăției cerurilor, ascultați ce a zis Domnul tuturor apostolilor: ‘Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele se vor ierta lor….’ Aceasta cuprinde puterea cheilor despre care a zis: ‘orice veți dezlega pe pământ…’ Nimic nu este dezlegat în afară de Biserică’ 1. Însă puterea sau harul de a dezlega sau de-a ierta păcatele înseamnă și puterea sau harul de a împăca pe om cu Dumnezeu. Este puterea harică de a schimba viața oamenilor, de a-i trece de la păcat la sfințenie, de la moarte la viață și de pe pământ la cer. Ceea ce iartă Biserica prin slujitorii ei, în care lucrează harul iertător și mântuitor al lui Hristos, se iartă și în ceruri.
Când puterea de a ierta păcatele, dăruită de Hristos Bisericii Sale, este numită ‘cheile Împărăției cerurilor’, se folosește pluralul chei, arătând astfel că pentru a intra în Împărăția cerurilor omul are nevoie în același timp de pocăință și de iertarea păcatelor, acestea fiind ‘cheile’ mântuirii.
Puterea de a ierta păcatele este puterea de a salva pe oameni de osânda veșnică. În acest sens, Sfântul Efrem Sirul spune că Biserica est locul unde sunt salvați cei condamnați la moarte. De ce? Pentru că plata păcatului este moartea (cf. Romani 6, 23). Orice om păcătos este un om condamnat la moarte spirituală veșnică, la despărțire de Dumnezeu, dar prin pocăință și prin iertarea păcatelor care se dobândește prin Taina Sfintei Spovedanii sau a Mărturisirii și iertării păcatelor în Biserică, omul condamnat la moarte poate deveni candidat la viața veșnică sau cetățean al raiului.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu, însă pocăința ne întoarce spre El, iar Sfânta Împărtășanie ne unește cu Dumnezeu Fiul, Mântuitorul lumii
Păcatul, în limba greacă (hamartia), are înțelesul de eșec, și anume de a rata o țintă, de a pierde un țel, de a nu ajunge la o destinație. În limba ebraică însă păcatul (hattat) înseamnă ruperea unei alianțe, unui legământ, unei înțelegeri, de fapt, ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Așadar, când omul păcătuiește rupe legătura cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, pentru că păcatul se opune sfințeniei. Adesea păcătuim prin uitare, prin neglijență, prin nebăgare de seamă, prin lenevire duhovnicească. Cărțile ortodoxe de cult arată că Dumnezeu nu este indiferent față de păcat, chiar dacă este iertător al păcătoșilor care se pocăiesc. În rugăciunea din timpul Trisaghionului sau al cântării Sfinte Dumnezeule, se spune: ‘Cel Ce dai înțelepciune și pricepere celui care cere și nu treci cu vederea pe cel ce greșește, ci pui pocăința spre mântuire’ 2. Deci Dumnezeu Cel Milostiv nu trece cu vederea păcatul, ci El cere pocăință spre îndreptare, spre ridicare din păcat. Ori de câte ori păcătuim cădem din comuniunea cu Dumnezeu, ne despărțim de Dumnezeu. Sunt două feluri de căderi: căderea din dreapta credință (e-rezia sau ateismul), când nu mai mărturisim credința ortodoxă, și căderea din dreapta viețuire (viața păcătoasă), când nesocotim porunca iubirii față de Dumnezeu și de aproapele. Când ne culcăm fără să ne rugăm, când ne trezim din somn fără să ne rugăm, când mâncăm fără să ne rugăm, atunci păcătuim împotriva iubirii față de Dumnezeu prin uitare și neglijență. Iar când nu-l iubim pe aproapele nostru, când îl supărăm, când îl batjocorim, când nu-l ajutăm, deși am putea să-l ajutăm, atunci cădem din iubirea față de aproapele. Însă Dumnezeu vrea ca noi să trăim în iubire față de El și față de semenii noștri: ‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți’ (cf. Luca 10, 27 și Marcu 12, 30). Dacă nu arătăm iubire față de Dumnezeu prin rugăciune și iubire față de semeni prin săvârșirea de fapte bune, păcătuim și pierdem mântuirea. De aceea, este nevoie de pocăință ca lepădare de păcate și de refacerea comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul iubirii și al vieții veșnice.
Pocăința, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi. Sfântul Ioan Damaschin spune că pocăința este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la Dumnezeu, de la cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu. Deci este necesară o schimbare a modului de-a gândi, de-a fi și de-a făptui. În acest sens, trebuie să medităm asupra gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre înainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce în viața noastră nu este potrivit cu voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, în scrierile și în viețile sfinților. Examinarea interioară a conștiinței omului este necesară ca fiind o conștientizare a stării noastre duhovnicești de cădere și, în același timp, o dorință de ridicare și de vindecare. Pocăința omului aduce bucurie lui Dumnezeu, îngerilor și Bisericii întregi. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că mare bucurie se face în ceruri când un păcătos se întoarce la Dumnezeu (cf. Luca 15, 10). De ce? Pentru că omul care se pocăiește se eliberează de robia păcatelor și a duhurilor rele sau a demonilor. Demonii sunt mulțumiți când oamenii păcătuiesc și nu se mai pocăiesc, sau nu-L mai iubesc pe Dumnezeu și nici pe semenii lor, deoarece ei caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârșite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Există păcate sau patimi egoiste majore prin care diavolii îi ispitesc pe oameni, și care, într-un anumit fel, le conțin și le generează pe toate celelalte. Astfel, Evagrie Ponticul spune că ‘gândurile cele mai generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul lăcomiei; după el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginți; al patrulea, gândul tristeții; al cincilea, al mâniei; al șaselea, al akediei (lenevirii); al șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al mândriei ‘ 3. Toate acestea trebuie mărturisite în Taina Spovedaniei, pentru a fi smulse din sufletul omului, și a fi înlocuite cu gândurile bune ale virtuților: înfrânarea, curăția, dărnicia, bucuria, pacea, hărnicia, cumpătarea și smerenia.
Taina Spovedaniei sau a Pocăinței este Taina căinței sau regretului pentru păcate, a mărturisirii păcatelor și primirii iertării de păcate. În limba română, cuvântul spovedanie, provenit din slavonă, nu acoperă toate aspectele Sfintei Taine a Pocăinței, care cuprinde nu numai mărturisirea păcatelor de către om, ci și iertarea păcatelor acestuia, precum și împăcarea omului cu Dumnezeu și cu Biserica. Așadar, Taina Spovedaniei, ca Taină a Pocăinței, trebuie înțeleasă atât ca Taina mărturisirii și iertării păcatelor, cât și ca Taina împăcării sau a reconcilierii omului pocăit cu Dumnezeu și cu Biserica. Într-una din rugăciunile Tainei Pocăinței sau Spovedaniei se spune: ‘Împacă-l și-l unește pe el cu Sfânta Ta Biserică’ 4. De fapt, când păcătuim, ne îndepărtăm de Dumnezeu și de Biserica Lui, deoarece rupem comuniunea cu Hristos – Capul Bisericii și cu Sfinții Lui, care sunt centrul vieții Bisericii.
Așadar, Sfânta Taină a Pocăinței are trei dimensiuni distincte, dar complementare: mărturisirea păcatelor, primirea iertării păcatelor (sau dezlegarea de păcate) și împăcarea sau reconcilierea omului cu Dumnezeu, cu Biserica și cu el însuși, cu propria sa conștiință. În acest sens, Sfânta Taină a Pocăinței este o lucrare de eliberare, înnoire și creștere spirituală. Când primim dezlegare de păcate și ne eliberăm de un trecut păcătos apăsător, de o conștiință încărcată de gânduri, cuvinte și fapte rele, începem să ne ridicăm, să ne vindecăm și să ne înnoim viața cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Iertarea păcatelor în Sfânta Taină a Pocăinței nu e o simplă declarație juridică de iertare exterioară, ci este o lucrare harică, pentru ‘a pune un început bun’, pentru o schimbare interioară de înviere a sufletului rănit și omorât de păcat. Fiul risipitor din Evanghelie a zis: ‘Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta’ (Luca 15, 18). Ridicarea aceasta nu era numai una de ordin fizic, a trupului, ci era în primul rând o ridicare a sufletului din starea de cădere și decădere, o trezire de ordin spiritual. Cu alte cuvinte, fiul risipitor cel ce ‘și-a venit în fire’ sau ‘în sine’ nu mai era mulțumit de starea de decădere în care a ajuns și dorea o schimbare, dorea să se ridice din păcat și din înstrăinarea lui de Dumnezeu și de oameni. În timp ce păcatul este o înstrăinare a omului de Dumnezeu, de semeni și de el însuși, pocăința sinceră și fierbinte este o refacere a comuniunii de iubire a omului cu Dumnezeu- Tatăl și, deci, o reînfiere spirituală. Prin Botez omul primește iertarea păcatului strămoșesc și a păcatelor personale, dacă cel care se botează este adult, dar el primește și înfierea prin harul Sfântului Duh, devenind fiu al lui Dumnezeu- Tatăl, după har, prin credința în Dumnezeu-Fiul (cf. Ioan 1, 12). Iar păcatele pe care le-a săvârșit omul după Botez trebuie curățite prin ‘Botezul lacrimilor‘ 5 cum a fost numită Sfânta Taină a Pocăinței. De aceea, prin pocăință, deodată cu iertarea păcatelor, se redobândește și înfierea baptismală.
Când ne pocăim, în stare de smerenie, post și rugăciune, facem închinăciuni sau metanii mari și mici, deoarece recunoaștem că suntem oameni căzuți, aplecați prea mult spre cele trecătoare, spre pământ și spre mormânt, dar și că dorim să ne ridicăm spre cele cerești și veșnice. Când prin metanii mari ne închinăm cu fața la pământ, tot corpul nostru participă la această stare de smerenie a recunoașterii păcătoșeniei noastre, însă având și speranța sau încrederea că iubirea milostivă a lui Dumnezeu este mai tare decât păcatele noastre. Astfel, metaniile exprimă atât smerenia păcătosului, cât și speranța ridicării sau mântuirii lui. Toate aceste aspecte privind eliberarea sau învierea sufletului din moartea păcatului spre însănătoșirea vieții spirituale sunt cunoscute și recomandate de părintele duhovnicesc sau de duhovnic, care nu poate fi dascăl al pocăinței pentru alții, dacă nu este și trăitor al ei pentru sine, pentru propria mântuire.
În istoria Bisericii vedem că unii dintre marii păcătoși au devenit, prin multă pocăință, sfinți vindecători de boli ale trupului, iar alții au devenit păstori duhovnicești și vindecători de suflete rănite de păcate și patimi. Așa a fost, de pildă, Fericitul Augustin (â€420), care în tinerețe a avut o viață agitată și plină de ispite, dar s-a convertit la credința creștină și a devenit un mare dascăl al pocăinței și un înțelept păstor de suflete, încât spunea: ‘Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi’. Vedem, de asemenea, că Sfântul Apostol Pavel, după ce a prigonit Biserica lui Hristos, s-a convertit și a devenit creștin, iar apoi ‘a convertit’ toate energiile sale sufletești, toată înțelepciunea, toată cultura lui teologică și laică spre mărturisirea și slujirea lui Hristos și a Evangheliei Sale. Astfel, dintr-un mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai mare slujitor al ei, apostol-misionar și păstor de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost și el un mare dascăl al pocăinței, zice despre convertirea Sfântului Apostol Pavel: ‘Vezi cât de mare este harul pocăinței? A pus lupul să păzească oile’. Deci această schimbare radicală a felului omului în bine este în primul rând lucrarea Duhului Sfânt, omul fiind numai vasul care poartă în el harul dătător de viață nouă, numai sfeșnicul care poartă lumina mântuirii. Slujirea de duhovnic sau de părinte duhovnicesc este mare, pentru că mare este și bucuria când un păcătos pocăit dobândește iertarea păcatelor, mântuirea și viața veșnică. Mare este și binele pe care pocăința sinceră a păcătoșilor îl aduce în familie, în Biserică și în societate, deoarece astfel scade răutatea și crește bunătatea între oameni.
Să mulțumim lui Dumnezeu pentru marele dar al pocăinței și al iertării păcatelor dat oamenilor de iubirea Lui smerită și milostivă. Amin.
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note: 1 Sermo 295, 2-3; PL 39, col. 1349-1359, cf. pr. Ilarion V. Felea, Pocăința, Sibiu, 1939, p. 188.
2 Vezi Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 144.
3 Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 6.
4 Vezi Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 74.
5 Așa a numit Pocăința Sfântul Grigorie de Nazianz (â€390).
(Predică publicată și în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 15 iulie 2012)
