Ieromonahul Ghervasie Hulubaru: Jurnal de refugiu în 1944

Contraofensiva sovietică din iarna 1943-1944 a fost de neoprit de către armatele româno-germane, care mai sperau în recuperarea teritoriilor rusești pe care le ocupaseră în 1941. În februarie 1944, Odesa era pierdută, trupele germane retrăgându-se în încercarea de a stabiliza frontul pe Nistru, mai apoi pe linia fortificată Carpați – Focșani – Nămoloasa – Galați. Practic, autoritățile și armata română erau obligate să se refugieze înspre vestul țării. Cu toate acestea, mareșalul Ion Antonescu spera la o stabilizare a frontului, cel puțin în Basarabia, în situația în care în aprilie 1944 sovieticii atingeau cursul superior al Prutului. Totuși, ofensiva armatei sovietice a fost oprită pe linia Rădăuți – Tg. Neamț – Iași – Chișinău – Nistru. În această situație, românii care nu voiau să cunoască talpa bolșevismului au plecat în refugiu, unul dintre nenumăratele cazuri fiind cel al părintelui duhovnic Ghervasie Hulubaru de la Mănăstirea Agafton, județul Botoșani, care nota: ‘S-a dat plan de evacuare: Cernăuți, apoi Dorohoi, apoi Iași și Botoșani. Panică mare. Toți clericii eparhiei și autoritățile administrative comunale trebuiau să se retragă în Muntenia și în Banat. Panică mare în Mănăstirea Agafton, și jale, și bocete; unele călugărițe spuneau să plece, altele nu. A rămas așa cum se spunea, și anume ca preoții mai în putere și unele din maici să se refugieze. La urmă de tot s-au hotărât ca sub orice primejdie va fi să rămâie pe loc. Iar noi, doi preoți și diaconul mănăstirii am rămas să ne refugiem; și nu ne-am gândit mai pe departe decât la munții Neamțului, sub culmea carpatică, prin pustii, rătăcind în munți, de unde vine ajutorul. Am plecat într-o dimineață cu o căruță din satul Agafton, noi, trei inși: eu, pr. Veniamin Barbacaru și arhidiaconul Ghenadie Honciuc, pe timp nelimitat. Când va fi să ajungem, vom ajunge, acolo, în mănăstirile munților Neamțului, Văratecu și Agapia. Am venit cale de o săptămână cât pe ici, cât pe colea. Șoselele mari erau acum aglomerate de lume care se refugia, și mai cu seamă de armatele noastre în retragere spre București… Cu noi a plecat o singură maică din Agafton, maica Minodora Gheorghiu, cu ceva bagaj, spre a se așeza în Mănăstirea Văratecu. Cu voie, nevoie, am ajuns în Tg. Neamț. În drumul nostru am poposit noaptea prin satele din calea noastră. Plecarea noastră a fost, cum se spune în Evanghelie, într-o sâmbătă dimineața, pe o furtună și viscol îngrozitor, dar am plecat, căci nu se mai putea revoca ordinul. O jale și un plânset nemaipomenit au fost la plecarea noastră, că nu știai când o să ajungi și ce vei întâmpina pe drum. Armatele noastre cu muniții, trenurile arhiîncărcate, iar o parte din soldații infanteriști cu cai, căruțe, tunuri, camioane, remorchere; de ai fi stat pe un dâmb să privești, vedeai spectacol oribil. Nu erau cruțați cei care se refugiau, erau aruncați în șanț familii de preoți cu preotese, rebegiți, dregându-și fiecare carul, vitele și calabalâcul din averea lor expuse diferitelor nenorociri. Așa a fost tot drumul nostru în retragere. Noi am mers mai pe lături, cum știa un om din Agafton, care era de meserie cărăuș foarte iscusit. Am trecut prin Tg. Neamțului ca prin iad. Începea a se despoia și prăda atât de către armatele noastre, cât și de partizani… Cu voie-nevoie am ajuns spre seară la Mănăstirea Văratecului, cu bejenia maicii Minodora Gheorghiu, căci de ea a fost tocmit omul, iar noi, numai cu o îmbrăcăminte bună, de iarnă, am mers mai mult pe jos, de acompaniament și pe la Vecernie am ajuns la Mănăstirea Văratecului’. (Va urma)

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 22 august 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente