Icoana sufletului transilvănean, în expoziție la Muzeul Astra

Expoziția organizată de Muzeul Astra, intitulată ‘…muntele de nouri și flori… Icoane de Țara Făgărașului’, poate fi vizitată la Casa Hermes din centrul Sibiului. Expoziția ‘aduce câteva dintre icoanele de colecție ale Muzeului Astra, icoane pictate pe sticlă atât în Țara Făgărașului, cât și în Țara Bârsei’, au arătat organizatorii.

Ada Maria Popa, muzeograf la Muzeul Astra din Sibiu, a arătat că ‘Pictura Țării Făgărașului și a Țării Bârsei, a spațiului lor de confluență, are o armonie cromatică rostitoare, desenul fiind de o curgere unduioasă a liniei, chipurile păstrează expresivitatea, compozițiile sunt bogate în narațiune, semnele și simbolurile fiind asemenea ochiurilor de apă bogate. Icoanele alese pentru expoziție se pot grupa, două câte două. Icoana Bunei Vestiri, a Maicii Domnului Îndurerate se repetă, cu o anumită ritmicitate a respirației ochiului și a inimii.

În pictura pe sticlă a Transilvaniei secolului al XIX-lea, Țara Făgărașului reprezintă un urcuș, o culme de munte’. Icoanele sunt însoțite, în cadrul expoziției, de texte ce introduc pe vizitator într-o atmoseferă de meditație prin cele Șapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul. Alte elemente ce însoțesc icoanele pentru a crea atmosfera specifică unei case țărănești sunt cele de port alături de ștergare, informează „Ziarul Lumina”, Ediția de Transilvania.

Mărturie a credinței din miezul Transilvaniei

Icoana transilvăneană are ‘un loc aparte în istoria artei, situându-se la răscrucea drumurilor picturii bizantine, a influențelor artei central-europene, a desenului naiv al țăranului transilvănean, al pelerinului în căutarea liniștii singurătății, în zorii veacului al XVIII-lea, în plin secol XIX, între fragilitatea sticlei de glajă neprețuite și refugiul într-o intimitate spirituală. Această mărturie a credinței creștin-ortodoxe din miezul Transilvaniei ultimelor trei secole, icoana pictată pe sticlă, este asemenea unei fântâni de spiritualitate românească, găsită de căutători la răscrucea drumurilor, în spațiul și timpul vremelnic al istoriei’, după cum a remarcat Ada Maria Popa, de la Muzeul Astra. Pentru a vedea icoanele pictate pe sticlă expuse în Casa Huet din centrul Sibiului, vizitatorul trebuie să coboare într-o încăpere care se aseamănă unei temnițe simbolice a spiritualității ortodoxe, în veacurile trecute.

‘Liniile naive din iconografia ardeleană din Făgăraș arată curăția din sufletul iconarului. Nicodată icoanele nu se făceau la serie, sticla se lucra în general manual și asta se simte până astăzi în icoana care se reflectă. Nu avem o icoană mată ci avem o icoană care cu fiecare coborâre și urcare a geografiei sale fizice te îndeamnă spre o altă geografie spirituală’, a remarcat pr. Constantin Necula, consilier misionar – pastoral și de imagine din cadrul Mitropoliei Ardealului.

Sunt icoane cu Sfântul Nicolae, cu precădere, pentru că ‘este o țară a Sfântului Nicolae, atât Țara Făgărașului cât și Șcheii Brașovului. Mai întâlnim icoane legate de praznice împărătești și, nu în ultimul rând, icoana Adormirii Maicii Domnului, care apare cu precădere în casele din satele din jurul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, care multă vreme a fost un centru spiritual de excepție’, a remarcat părintele consilier.

În plus față de altă iconografie ortodoxă este această prezență a albului mat pe fundal care arată, pe de o parte, capacitatea iconografului de a se raporta către lumină și către praznic. ‘Fiecare icoană este o alergare de mironosiță către mormânt gol, iar în acest mormânt gol se desfășoară toată istoria mântuirii neamului omenesc’, a spus pr. Constantin Necula.

Țăranul român iconar a învățat să își facă singur icoane, iar în timp au apărut adevărate școli care cultivau acest stil al liniilor naive specific Țării Făgărașului sau Țării Bârsei. Acest stil era ‘mai la îndemână. Erau oameni care mergeau ca la târg cu ele, străbăteau munții cu căruțele cu glaje pictate, iconarii nu furau nicodată imagini unii de la ații, își aveau școlile lor. Până astăzi mai există în Țara Moților meșteri iconari care câștigă pâinea cea de toate zilele din această îndeletnicire. Cultura teologică a acestor meșteri nu era una excepțională, care să se transforme în element de dogmatică’, a remarcat părintele Constantin Necula.

Icoana, zestre pentru viața de dincolo

Astfel, ‘icoana pe sticlă avea în primul rând un caracter practic pentru că sfințea casa prin prezența ei, se poate vedea că ștergarele care erau deasupra icoanei coborau ca niște brațe de îngeri care țineau icoana, acestea se așezau întotdeauna pe zidul dinspre răsărit. Mai erau și așa-zisele ‘icoane de verandă’, cum am spune astăzi, de pridvor, care erau și ele așezate pe stâlpi înspre răsărit și care privegheau somnul nopților de vară. Mai exista icoana de vatră care, din nefericire, a dispărut în timp, mai era o icoană care marca și nunta și botezul, cu aceeași tărie cu care marca și moartea’, a arătat pr. Constantin Necula, consilier misionar – pastoral și de imagine din cadrul Mitropoliei Ardealului. Multe icoane s-au risipit nu doar din cauza fragilității materialului din care erau făcute, ci și ‘pentru că mulți le socoteau ca fiind parte integrantă a zestrei lor cu care nu de puține ori intrau în mormânt’, a spus pr. Constantin Necula.

Istoria icoanelor pe sticlă este zbuciumată, la fel ca și a oamenilor care le-au adăpostit în casele lor. În vremea comunismului, nu de puține ori era ordin de la partid ca acestea să fie strânse pentru a putea fi valorificate din punct de vedere material. Pe de altă parte, în anii â50-â60 s-a constituit și fondul de patrimoniu al muzeelor. Pe atunci ‘ei gândeau la valoare materială, în timp ce țăranul român se gândea la valoarea spirituală, de aceea e exemplară reacția părintelui Zosim Oancea, la Sibiel, acolo unde i-a provocat pe oameni ca, decât să doneze organelor de partid și de stat, în mod nevoit, icoanele, mai bine să le doneze voit muzeului de acolo al Icoanelor pe sticlă. Ele au trecut din proprietatea oamenilor în proprietatea patrimoniului național românesc fapt ce dă sens acestor muzee’, a remarcat părintele Constantin Necula. Deși au fost vremuri tulburi când oamenii trebuiau să își ascundă credința, nevoia de icoane nu s-a perimat niciodată. ‘Întotdeauna, chiar ascunse după ușă, ea era acolo, o prezență care lucra cu energiile ei necreate’, a mai spus pr. consilier.

Prezența icoanelor în casele făgărășenilor și ale acelora din Țara Bârsei a fost neîntreruptă, această zonă fiind ca un izvor de lumină duhovnicească ce se revarsă din icoanele pictate pe sticlă de țărani.

Preotul paroh Ionuț Ilea din Vlădeni, județul Brașov, o vatră de cultură în care a crescut și părintele profesor Dumitru Stăniloae, a remarcat că ‘o tematică des întâlnită prin aceste zone este cea a Adormirii Maicii Domnului. În Țara Făgărașului veți mai vedea icoane cu Sfântul Nicolae, cu Sfântul Gheorghe călare strivind balaurul. Vlădeniul a fost furnizor de icoane pe sticlă. În anii ‘50 a venit o echipă de muzeografi de la București și cu cineva de la Culte, om politic al vremii, și au încărcat într-un tir, plin cu fân, sute și sute de icoane pe care le aveau oamenii prin Vlădeni. Erau icoane foarte vechi, de peste 150 de ani. Soarta lor nu se mai cunoaște acum. Dar mai sunt și acum icoane pe sticlă în casele oamenilor, sunt poate cele mai răspândite, iar cea mai des întâlnită temă este Maica Domnului cu Pruncul. Sunt foarte frumos lucrate, iar sticla este specifică, lucrată doar pentru aceste icoane, este o sticlă în valuri, nu este netedă, cum se lucrează în alte locuri’.

Comentarii Facebook


Știri recente