Icoana Învierii Domnului sau despre Crucea Paștelui

Icoana Învierii Domnului, acest „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, este, de fapt, icoana Pogorârii la iad, ultima treaptă a scării smereniei Mântuitorului, a drumului Crucii, atingere a adâncului în care zăceau drepții Vechiului Testament, împreună cu Adam și Eva. Este icoana în care Dumnezeu-iubire se pogoară la nivelul omului pentru ca pe om să-l ridice la înălțimea Sa.

Temeiuri și izvoare ale icoanei

Spre deosebire de alte icoane praznicare, cea a Pogorârii la iad nu-și află un suport canonic în Sfintele Evanghelii. Faptul că marele eveniment al iconomiei mântuirii, în fond încoronarea sa, este învăluit în tăcere nu face decât să atragă atenția asupra faptului că ne aflăm în fața unei taine de nespus, a unei anume manifestări a iubirii dumnezeiești. Toți sfinții evangheliști ne dau mărturie despre aflarea mormântului gol, despre cele rostite de îngeri și despre arătările Domnului Iisus Hristos de după Învierea Sa. Doar în epistole întâlnim referiri la această pogorâre a Mântuitorului, după cum ne mărturisește Sfântul Apostol Petru: „Pentru că și Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare…” (I. Petr. 3, 18-19), idee completată de Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălțime, a robit robime și a dat daruri oamenilor». Iar aceea că «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. (Ef. 4, 8-10).

Această pogorâre în adâncurile iadului constituie subiectul multor scrieri patristice ale Sfântului Irineu, Sfântului Efrem Sirul, Sfântului Chiril al Ierusalimului, acesta din urmă inspirându-se dintr-un text apocrif, Acta Pilati sau Evanghelia lui Nicodim, scriere în care sunt descrise cu multe amănunte lumina care asemenea soarelui a străbătut întunericul, desființarea porților de aramă și eliberarea drepților de sub tirania morții și a iadului. (Michel Quenot, Învierea și icoana, traducere și prefață preot prof. dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, București, 1999, pp. 96-99)

Iisus Hristos, centrul și temelia icoanei

Există o mare deosebire între iconografia catolică și cea ortodoxă. Dacă în spiritualitatea apuseană Hristos este reprezentat asemenea unui atlet sau cavaler biruitor ce iese semeț purtând un steag ca semn al biruinței, în cea răsăriteană El este întotdeauna reprezentat în relație directă cu omul. Icoana mărturisește această profundă dovadă a iubirii dumnezeiești care L-a determinat să Se pogoare și să parcurgă această ultimă treaptă a dialogului cu omul cel căzut și care nu se putea ridica singur.

În mare, iconografia ortodoxă prezintă două variante compoziționale ale acestei teme, una în care Iisus Hristos este reprezentat în profil sau semiprofil, avându-i pe Adam și Eva de o parte a Sa, iar cealaltă în care El, într-o poziție frontală, se află între cei doi protopărinți, întinzându-le fiecăruia câte o mână. În prima, atitudinea nesimetrică trădează gândirea orientală, în timp ce în a doua citim atitudinea hieratică, solemnă, specifică lumii grecești, bizantine. Într-una Hristos se află într-un dialog direct cu Adam și Eva, în timp ce în cealaltă El pare că se adresează direct și nouă, cei care în fiecare moment avem nevoie să fim scoși din mormântul păcatelor, în oricare din variante El purtând vizibil însemnele Patimilor.

Veșmântul său nu mai este cel din timpul slujirii pământești, ci este mai întotdeauna de un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând firesc lumina Învierii, slava de care S-a bucurat Mântuitorul precum și demnitatea Sa împărătească, manifestată plenar în acest moment al Învierii. Este momentul din care putem rosti: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit” (Irmosul cântării a 9-a din Utrenia Învierii). Tot un atribut al slavei dumnezeiești este mandorla, un simbol al luminii, fapt pentru care ea este întotdeauna deschisă la culoare. Din punct de vedere vizual ea focalizează atenția asupra lui Iisus Hristos, Care a mărturisit: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8,12) Mandorla este un atribut divin ce apare doar în icoanele Schimbării la față și ale Înălțării, întotdeauna de formă circulară, perfecțiunea specifică acestei forme estetice fiind o manifestare a perfecțiunii divine și a odihnei. În icoana Învierii ea este de formă migdalată, o accentuare a verticalității, traseul drumului de la cer la pământ al slavei și foarte rar circulară.

Gesturile Mântuitorului sunt mai întotdeauna dinamice, variind însă de la acea simplă aplecare a Sa către făptura căzută până la gestul de un extrem dinamism prezent la paraclesion-ul de la Chora, unde Hristos se mișcă aici cu o extraordinară energie fizică, trăgându-i pe Adam și Eva din mormântul lor, astfel încât ei par a zbura prin aer, un original mod de a exprima triumful divin.

În mâna Lui Iisus Hristos se află un filacter, semn al propovăduirii, care în anumite icoane este înlocuit cu Sfânta Cruce, ca una prin care a fost biruită moartea. În toată imnografia ortodoxă, Crucea și Învierea sunt intim legate: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinam Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o mărim, că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.” Așa se explică și de ce și icoana Învierii este structurată pe coordonatele orizontale și verticale ale Crucii, ca o mărturie a biruinței doar prin acest semn.

Brațul orizontal al icoanei Învierii

Omenirea care Îl înconjoară pe Mântuitorul reprezintă, de fapt, icoana iubirii divine, o rememorare a gestului de pe Cruce în care El, murind cu brațele deschise, a îmbrățișat întreaga lume. Întotdeauna apar protopărinții neamului omenesc, Adam și Eva, pe care Mântuitorul îi apucă efectiv de mână, cu un gest plin de forță, și îi ridică din mormintele în care zăcuseră până atunci și din care nu puteau ieși singuri. Ei sunt reprezentați întotdeauna foarte în vârstă, ca unii ce au așteptat îndelung izbăvirea. Uneori, Hristos îl trage de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre „Adam cel vechi”, cel care a căzut, și „Adam Cel Nou”, Care a venit să-l ridice. Astfel, icoana devine întâlnirea tulburătoare a celor doi Adam, care coincid acum și se identifică nu atât în kenoza Întrupării, cât în slava Parusiei.

În rândul drepților se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, cel care după moarte a ajuns în iad, binevestind și aici apropiata venire a lui Hristos. Mai sunt prezenți și unii din profeții Vechiului Testament, David, Solomon (ca fiind unii ce au așteptat și vestit izbăvirea), Moise (ca unul care îi anunțase pe evrei că „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultați”, Deut. 18,15), dar și Abel, ca primă jertfă umană.

Brațul vertical al icoanei se regăsește în însuși sensul cuvântului anastasis, însemnând ridicare, înălțare. Uneori, chiar veșmântul Mântuitorului sugerează această coordonată verticală. Dorind a vizualiza puterea cu care El S-a pogorât la iad, iconarii au pictat uneori o parte a veșmântului fluturând în sus, urmând firesc legile fizicii, ca o indicare a drumului străbătut, dar și o subliniere a celui de întoarcere, de ridicare.

La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase; și a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.” (Irmosul Cântării a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citește chipul morții, legată de mâini și de picioare și cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porți ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desființate, scoase din țâțâni. După cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului și zvonului furtunii: „Ridicați-vă porțile, stăpâni (ai iadului), deschideți-vă porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei…”, la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: „Închideți porțile de aramă și puneți zăvoarele de fier; luptați vitejește”. Și din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: „Deschideți porțile, dați de o parte porțile veșnice, ca să intre împăratul slavei…”. În unele icoane apar mai multe detalii legate de această înfrângere definitivă a morții, lanțurile sfărâmate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana.

Cum nu doar omul a fost restaurat, ci și cosmosul întreg, e firesc ca și el să fie prezent în icoană sub forma munților ce încadrează în partea superioară întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnității împărătești, explică prezența slujitorilor Împăratului cerului și al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicați, oamenii, ci și de îngeri – „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim” – motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ținând în mâini însemnele Patimilor.

Paștele, trecere de la robie la libertate, de la moarte la viață

„Paștile cele sfințite astăzi nouă s-au arătat, Paștile cele nouă și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite, Paștile Hristos-Izbăvitorul; Paștile cele fără prihană, Paștile cele mari, Paștile credincioșilor, Paștile care au deschis nouă porțile Raiului, Paștile cele ce sfințesc pe toți credincioșii.” Pentru evreii Vechiului Testament, Paștele însemna trecerea de la robie la libertate. Pentru noi, el înseamnă trecerea de la robia păcatului la libertate, de la moarte la viață, de la întuneric la lumină, ca un nou Exod, un drum identic cu cel al Crucii, întrucât acesta este singurul care duce către bucuria Învierii, fapt care explică prezența Crucii în această icoană. (Articol de prof. dr. Mihaela Palade, publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din 4 aprilie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente