Icoana – chipul omului în veșnicie – interviu cu Alecsis Chryssostalis, istoric bizantinist din cadrul Centrului Național de Cercetare Științifică din Paris

Icoana are un rol foarte important atât în practica și viața liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât și în stabilirea doctrinală a învățăturilor de credință. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este idolatrie, nu este nebunie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm adorația noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a devenit El Însuși om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când stăm în fața unei icoane, simțim prezența celui reprezentat pe ea. Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, și noi înșine, crezare cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele vizibile suntem conduși la contemplarea a ceea ce este divin și spiritual”. Despre importanța icoanei în cadrul Bisericii și despre stabilirea Duminicii Ortodoxiei, singura duminică din an închinată cinstirii sfintelor icoane, ne vorbește Alecsis Chryssostalis, istoric bizantinist din cadrul Centrului Național de Cercetare Științifică din Paris.

Putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini?

De ce această duminică, prima a Postului Mare, poartă denumirea de Duminica Ortodoxiei și ce importanță are ea pentru Biserica Ortodoxă?

Pe data de 11 martie 843, cultul icoanelor a fost restabilit în sânul Bisericii, iar cu un an mai târziu, adică încă din 844, Biserica a hotărât ca prima duminică a Postului Mare să fie ziua în care se face comemorarea acestei date. Ea a primit numele de Duminica Ortodoxiei deoarece reprezintă sfârșitul crizei iconoclaste, dar și sfârșitul tuturor ereziilor de până atunci. La sfârșitul perioadei iconoclaste (cca 726-843), care este o perioada foarte importantă pentru istoria Imperiului Bizantin, se termină lunga istorie a problemelor și ereziilor hristologice. Avem deci aici un punct final, o sumă a acestor dezbateri care au tulburat viața creștinismului și a Imperiului Bizantin încă din secolul al IV-lea și care s-a terminat cu problema icoanelor. Această problemă pleca de la întrebarea următoare: putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini, unei icoane?, iar a doua întrebare este strâns legată de prima: putem venera această icoană? Acestea erau două întrebări fundamentale care nu sunt probleme legate de istoria artei sau simple probleme de filosofie, așa cum multă lume gândea și gândește, ci sunt probleme profund legate de hristologie și, deci, de credința creștină. Faptul că aceste probleme au fost rezolvate și că li s-a dat un răspuns solemn, care nu a fost niciodată pus la îndoială, pentru că, din anul 843 până în prezent, în lumea ortodoxă cel puțin, nimeni nu a mai pus la îndoială practica venerării icoanelor și a sensului teologic care le-a fost dat, devine, într-o anumită măsură, punctul final al tuturor ereziilor. În Biserica Ortodoxă sunt recunoscute șapte sinoade ecumenice, iar cel de-al șaptelea este chiar cel care a fixat venerarea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic și are această valoare de regulă absolută în ceea ce privește credința. În urma acestei interpretări este foarte important de reținut că teologia icoanei și răspunsul dat de Biserică problemei venerării icoanelor devine un răspuns general asupra dogmei hristologice. El este resimțit în acest fel căci, de exemplu, așa cum patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815) a resimțit iconoclasmul ca fiind suma tuturor ereziilor de până atunci, la fel și Biserica Ortodoxă a resimțit acest triumf ca fiind faza finală a victoriei asupra ereziilor. Textul stabilit în această perioadă se numește Synodicon și este citit în fiecare an în timpul Liturghiei din Duminica Ortodoxiei. El reia, pe de o parte, condamnarea tuturor ereziilor de până atunci, iar pe de altă parte celebrează memoria Sfinților Părinți și a tuturor celor care au contribuit la stabilirea și aplicarea credinței adevărate în Biserică. Vedem astfel că rolul imaginii în Biserică devine unul foarte important, imagine care, începând cu momentul în care sensul ei teologic este stabilit, ia numele de icoană. Icoana nu este o simplă imagine, ci ea este o imagine religioasă creștină care răspunde anumitor reguli. Doar atunci putem vorbi de o icoană. Acest subiect a devenit subiectul final al tuturor perioadelor de dispută în ceea ce privește dogma creștină. De asemenea, este important de menționat faptul că, după sfârșitul perioadei iconoclaste, ori de câte ori termenul de iconoclast era folosit, apărea sub forma unei insulte.

Care sunt cauzele apariției iconoclasmului și cum s-a dezvoltat el în istorie?

Icoanele erau venerate deja de câteva secole; creștinii se rugau în fața icoanelor. În acea perioadă încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera”. În același timp, au început să apară și excese din acest punct de vedere, care făceau ca acest lucru să arate a idolatrie. Biserica încă nu se gândise la aceste aspecte. Ea dăduse un răspuns în timpul Sinodului in Trullo în 691, al cărui canon 82 zice că nu mai avem dreptul de a reprezenta pe Iisus Hristos sub forma unui miel, ci trebuie reprezentat așa cum L-am cunoscut în istorie și în Sfintele Scripturi. Deja, odată cu acest canon, Sinodul in Trullo, sinod recunoscut de toată lumea, a răspuns într-o oarecare măsură chestiunii iconoclaste zicând că avem dreptul să-L reprezentăm pe Iisus Hristos, dar cu anumite restricții. După aceea intrăm într-o perioadă în care împărații bizantini au invocat mai multe motive pentru a susține iconoclasmul, motive care au rădăcini politice sau chiar din cauza originii împăraților care proveneau din regiuni influențate fie de iudaism, fie de islam, religii care nu au practica imaginii în cultul lor. O altă chestiune era aceea a autorității împăratului în fața călugărilor, căci ei au fost cei care au apărat cinstirea icoanelor, iar călugării în această perioadă aveau o forță politică foarte mare. Împărații iconoclaști sunt, în marea lor majoritate, buni administratori și buni conducători pe plan militar și financiar (Leon al III-lea (717-741) a salvat Constantinopolul de invazia arabă, la fel și fiul său Constantin al V-lea (741-775) a câștigat multe războaie, ambii fiind iubiți de popor datorită acestui lucru), dar au luat o poziție religioasă greșită. La început au înălțat icoanele din biserici cât mai sus, astfel încât credincioșii să nu le mai poată atinge, iar mai târziu le-au scos definitiv din biserici. La întrebarea: putem să-L reprezentăm pe Hristos? iconoclaștii răspundeau că, dacă Îl reprezentăm pe Hristos, fie pretindem că reprezentăm natura Sa divină, deci este imposibil, fie spunem că Hristos este un om și Îl putem picta, dar atunci nu mai este Dumnezeu.

Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce se raportează la umanitatea Sa îndumnezeită

Cum au răspuns Sfinții Părinți acestor argumente iconoclaste și care sunt argumentele ortodoxe pentru cinstirea sfintelor icoane?

Răspunsul dat de Biserică acestor chestiuni se bazează pe fundamentul teologic al unirii ipostatice, și anume că Hristos este o Singură Persoană și, evident, Aceasta este divină, deoarece este a doua Persoană a Sfintei Treimi. Dar pentru că și-a asumat și natura umană, iar umanitatea Sa este totală, completă, a trăit în timpul vieții Sale ca om desăvârșit, deci a avut și o imagine a Sa ca orice om, atunci această imagine poate fi reprezentată. Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce este reprezentabil, ceea ce se raportează deci la umanitatea Sa. Nimeni nu pretinde că ar putea să reprezinte într-o icoană divinitatea lui Hristos, dar tot din același motiv această icoană are ceva particular, special. Răspunsul ortodox este că icoana e posibilă și trebuie să existe; putem și trebuie să facem în continuare icoana lui Hristos. Iisus Hristos a trăit pe pământ ca un om desăvârșit, iar posibilitatea de a face o icoană a Sa confirmă caracterul absolut al naturii Sale umane. Datorită faptului că umanitatea Sa era perfectă și completă, imaginea Sa este, și ea, perfectă. Vechiul Testament interzicea orice imagine a lui Dumnezeu și orice interpretare a lui Dumnezeu, dar o făcea tocmai ca urmare a faptului că în această perioadă Dumnezeu era invizibil, era epoca dinainte de venirea lui Hristos. De fapt, Întruparea nu este doar cuvântul-cheie, ci este și evenimentul care schimbă tot. Întruparea Cu-vântului este cea care permite existența icoanelor. Vedem că toți Sfinții Părinți ai Bisericii din perioada iconoclasmului, Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul Teodor Studitul, își sprijină toată argumentația și gândirea lor pe Întrupare. Este această Întrupare adevărată? Nu întrebăm dacă evenimentul este adevărat, căci acest lucru este recunoscut de toată lumea, ci în sensul că: recunoaștem că din Fecioara Maria s-a născut un om ca și noi? Revenim asupra a ceea ce spuneam și la început, că erezia iconoclastă este o erezie hristologică care vine în continuarea altor erezii hristologice. Biserica universală a stabilit, odată pentru totdeauna, adevărul de credință: la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon sunt recunoscute două naturi în Persoana lui Iisus Hristos, cea divină și cea umană, și raportul care există între ele. Apoi, în anul 553, în timpul împăratului Iustinian, la Sinodul al V-lea Ecumenic, Sfinții Părinți, încercând să reexplice Calcedonul, pun accentul pe unirea ipostatică. Acest lucru este foarte important, căci va da cuvântul-cheie pentru epoca iconoclastă. Odată cu Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, avem erezia monotelistă, care spunea că Hristos a avut o singură voință, cea divină. Biserica a legat problema voinței de cea a naturii, deci, odată ce Hristos are două naturi, are și două voințe. Astfel, a fost din nou afirmată umanitatea lui Hristos. Dar îndoiala care persista la oameni era că este greu de recunoscut că Hristos este un om desăvârșit, întreg, așa cum și noi suntem, chiar se mergea și mai departe: este îndoiala recunoașterii trupului Său. Hristos a avut cu adevărat un corp omenesc așa cum și noi avem?!; în timpul iconoclasmului se dă răspunsul acestei întrebări: da, natura umană a lui Hristos este totală, inclusiv trupul Său. De aici, concluzia că o imagine a Sa este posibilă.

Ați menționat mai sus că una dintre cauzele iconoclasmului este și faptul că încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera”. Care este sensul acestui termen și care este sensul dat lui de Biserică?

În 787 are loc al VII-lea Sinod Ecumenic, la care Ortodoxia răspunde și acestei chestiuni strâns legate de cea a icoanelor, zicând că trebuie mai întâi făcută distincția între cei doi termeni: adorare, care poate fi adresat doar lui Dumnezeu și venerare, care poate fi adresat tuturor sfinților și icoanelor, pentru că icoana reprezintă pe/și trimite la Dumnezeu. Chestiunea adorării și a venerării a fost stabilită fiindcă este evident că, de fiecare dată când venerăm o icoană a lui Hristos sau a oricărui sfânt sau eveniment sfânt reprezentat pe ea, de fapt noi ne exprimăm prin aceasta adorarea noastră către Dumnezeu. Doar în acest fel putem considera venerarea icoanelor, nefiind vorba de nici un fel de idolatrie. În creștinismul primelor secole, imaginile erau respinse tocmai din acest motiv, pentru că nu se voia nici un raport cu idolii, cu statuile păgâne, iar apoi imaginile revin în creștinism, dar având un sens totalmente diferit.

De fiecare dată când intră în biserică, fiecare creștin ortodox trebuie să se gândească la acest lucru: suntem norocoși să avem dezvoltată o teologie a icoanei pe care Sfinții Părinți au îmbogățit-o și că trăim în Tradiția noastră eclesiologică și liturgică într-o manieră foarte puternică. Asta, în raport cu Occidenul, care nu a acceptat niciodată această dogmă, chiar dacă a acceptat Sinodul al VII-lea Ecumenic. Orice creștin care intră în biserică și face semnul sfintei cruci și cinstește o icoană trebuie să știe că în acest moment el își arată adorația sa față Dumnezeu, Dumnezeu devenit om.

Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că răspunsul stă în Întrupare.

Ați vorbit despre icoana lui Hristos și de fundamentul teologic al reprezentării ei ca fiind Întruparea. Dar, de-a lungul istoriei au apărut și icoane ale lui Dumnezeu – Tatăl și Dumnezeu-Sfântul Duh. Este posibilă o astfel de reprezentare sau nu?

Răspunsul teologic este unul singur: Nu, nu este posibilă o astfel de reprezentare. Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că, așa cum am zis, răspunsul stă în Întrupare. Fără Întrupare nu există această posibilitate. Este adevărat ca întâlnim adeseori aceste feluri de icoane, fie cu Dumnezeu-Tatăl sub forma unui bătrân înțelept, fie a Sfântului Duh, mai ales în Bisericile tardive, imagini care au apărut sub influență occidentală. Ele provin din Rusia lui Petru cel Mare, foarte influențată de Occident în special în secolul al XIX-lea. Trebuie să înțelegem că persoanele care le-au făcut nu cunoșteau acest aspect, nu le-au făcut expres, dar trebuie să știm că este o eroare majoră. Nici Sfântul Duh nu S-a întrupat niciodată. Porumbelul este un simbol și este legat de un eveniment: Botezul lui Hristos, atunci când Scripturile ne spun că Sfântul Duh a coborât asupra lui Hristos în formă de porumbel, dar acest lucru nu vrea să spună că Sfântul Duh S-a întrupat într-un porumbel. Iar, mai apoi, la Cincizecime a luat formă de limbi de foc. Câteodată vedem în icoane reprezentarea Sfântului Duh sub aceste două forme de porumbel și de limbi de foc. În tradiția iconografică întâlnim des doar o rază pentru a arăta prezența Sfântului Duh. Răspunsul este foarte clar: nu trebuie inovat în acest sens, iconografii care fac asta o fac pentru că vor să decoreze mai bine icoanele, dar un lucru trebuie să fie clar: nu putem să facem așa ceva, pentru că atunci chiar putem fi acuzați că vrem să reprezentăm divinitatea și am da dreptate iconoclasmului. Din moment ce aceste Persoane divine nu S-au întrupat niciodată, dacă pretindem că Le putem reprezenta într-o icoană, atunci pretindem că reprezentăm natura lor divină, iar acest lucru nu este posibil. Repet, doar Întruparea, adică faptul că Hristos a luat trup omenesc complet, permite reprezentarea Sa sub forma unei imagini.

Întruparea este un fapt istoric. Dacă de câteva secole am făcut-o să înainteze înseamnă că nu credem în ea într-o manieră fermă, nu credem cu adevărat că este un fapt istoric și putem atunci să o punem în orice moment al istoriei, ceea ce vrea să însemne că Dumnezeu nu a intrat cu adevărat în istorie ca om. Facem din asta ceva filosofic, o idee, ceea ce este catastrofic deoarece distruge complet și contrazice Biserica și Tradiția patristică unanimă asupra acestei probleme. Deci, trebuie avută mare grijă cu icoanele și teologia icoanelor. Sfântul Teodor Studitul spune că iconograful are o foarte mare responsabilitate atunci când pictează o icoană, pentru că devine interpretul voinței lui Dumnezeu și în acest moment devine un adevărat teolog. Acesta este un lucru adevărat și trebuie știut că un iconograf trebuie să fie, în primul rând, un bun pictor, să cunoască tehnica picturii, iar mai apoi trebuie să aibă un adevărat suport teologic. Orice imagine creștină nu este o icoană în sens teologic și nu de fiecare dată când reprezentăm ceva putem să ne prosternăm înainte și să ne exprimăm în acest fel adorația noastră spre Dumnezeu Întrupat.

Sfințenia este o calitate a lui Dumnezeu și, prin participație, a omului

Pe lângă icoana lui Hristos în Biserică întâlnim și practica venerării icoanelor care reprezintă sfinți. De ce pictăm icoane ale sfinților și le venerăm?

Aceasta este o problemă secundară. Evident că din moment ce este posibil să-L reprezentăm pe Hristos este posibil să reprezentăm și umanitatea și să ne exprimăm venerația fată de orice om care este sfânt. Când spunem acest lucru trebuie să clarificăm și problema sfințeniei, deoarece nu trebuie să uităm faptul că sfințenia este o calitate a lui Dumnezeu, iar nu a omului. Singurul Sfânt adevărat este Dumnezeu, iar sfințenia omului este doar o participare la această sfințenie a lui Dumnezeu și asta doar pentru că este permis de Dumnezeu prin har. Deci, de fiecare dată când venerăm o icoană a unui sfânt putem să ne exprimăm respectul pentru o anumită persoană, dar ceea ce facem de fapt este să adorăm pe Dumnezeu, Care permite această sfințenie a omului. Orice om este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Potențial, orice om este teofor (purtător de Dumnezeu), orice om este creat pentru a fi teofor pentru că așa am fost făcuți de Dumnezeu, iar nu pentru că sunt sfinți oamenii sunt și teofori. Sfinții sunt sfinți pentru că faptele lor, adevărata metanoia a lor, reîntoarcerea lor către Dumnezeu, i-a făcut să poată participa la sfințenia lui Dumnezeu. Potențial, orice om poate deveni sfânt, deci orice om poate face obiectul unei icoane. Trebuie să înțelegem neapărat că sfințenia se dobândește doar prin participare. Vedem oameni care cinstesc un anumit sfânt de care sunt atașați, dintr-un motiv sau altul, care sunt un fel de prieteni, de protectori pentru ei, dar câteodată se merge prea departe. Începem să facem confuzie între rolul unui sfânt și faptul de a ști că un sfânt nu există decât pentru că a văzut în Dumnezeu sensul vieții și răspunsul întrebărilor sale.

Fiecare sărbătoare are un dublu suport: textul liturgic și icoana praznicului

Începând cu marii pictori clasici și până la fotografia modernă, lumea s-a umplut de imagini. De asemenea, există și imagini religioase foarte realiste. Ce norme trebuie să îndeplinească o imagine pentru a fi icoană și care sunt regulile care trebuie urmate pentru pictarea unei icoane?

E normal să existe reguli pentru că sunt anumite lucruri pe care le putem reprezenta și altele pe care nu putem, vorbind de icoane, bineînțeles, deoarece în arta profană nu există astfel de reguli. Pentru a răspunde acestei întrebări o să recurg la un exemplu: în secolul al XIX-lea s-a vrut să se corecteze practica pictării icoanelor, maniera în care erau făcute, pentru că se gândea că metoda tradițională bizantină aducea puțin a „nepricepere” și s-a vrut să se facă icoanele conform regulilor tablourilor renascentiste, adică s-a introdus în practica picturii icoanelor realismul. De exemplu, pe lângă lumină au apărut și umbrele. Acest lucru a făcut, fără știință, ca sfințenia icoanelor să fie pierdută. De ce?! Pentru că ceea ce vedem într-o icoană nu este poza sau fotografia cuiva, ci este adevărata imagine a acestei persoane. Adevărata imagine este lumina lui Dumnezeu, lumină care este pretutindeni. Într-un anumit fel vedem în icoană arhetipul persoanei, persoană care este despuiată, golită de corupție și de păcat atunci când se găsește în lumina lui Dumnezeu. Maniera tradițională de a face icoane este foarte profundă și nu are nici o „nepricepere” în ea, este o „altă artă”, ce nu are aceleași reguli ca pictura occidentală care a dat cu adevărat mari bogății istoriei artei, dar care nu vizează să reprezinte pe om în eternitatea lui Dumnezeu. O icoană ne arată o imagine a omului în timpul lui Dumnezeu, adică în veșnicie. Ea nu poate fi supusă acelorași reguli ca ale celorlalte imagini. În ea se găsesc anumite detalii, poate chiar mici, dar care pe plan teologic iau o proporție monumentală, pe când în plan realist nu înseamnă nimic. Cineva care privește o icoană cu un ochi realist se va întreba ce se întâmplă. Ei bine, se întâmplă că aici este o interpretare teologică. O icoană bine făcută trebuie să rezume tot sensul teologic, de exemplu, al unei sărbători. Icoana Nașterii Domnului, cea a Învierii, cea a Adormirii Maicii Domnului rezumă în ele sensul teologic al acestor evenimente. Este, deci, o analiză a faptei. Așa cum o face, de altfel, și textul liturgic, căci în Biserică avem două suporturi care analizează și explică fiecare sărbătoare: Sfânta Liturghie, textele liturgice regăsite în cadrul ei și icoana sărbătorii. Nu trebuie să aducem deci inovații în ceea ce privește icoana, pentru că atunci riscăm să facem ceva care, de fapt, contrazice însăși natura icoanei.(Interviu realizat și adaptat din limba franceză de Gheorghe – Lucian Ducă)

Comentarii Facebook


Știri recente