Hristos eliberează pe om și-l vindecă de înstrăinare

Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii:

(Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39

„În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileii. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Și văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au ieșit să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Și cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținuturile Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.”

În Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii vedem că bărbatul chinuit de demon din cetatea Gherghesenilor căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni. Viața lui era un chin, deși era viu, totuși el trăia printre cei morți, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual și din punct de vedere social. Din această atitudine a omului demonizat vedem că păcatul, înțeles ca lucrare a demonilor în viața oamenilor, înstrăinează pe oameni de Dumnezeu, de semeni și de ei înșiși.

Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, adică persoană chemată la comuniune de iubire și viață veșnică cu Persoanele Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).

Creat după chipul lui Dumnezeu Cel iubitor și nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor dacă iubește pe Dumnezeu – Izvorul și Dăruitorul vieții veșnice.

Dar, fiind ispitit de Satan care luase forma șarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, despărțit de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Când, prin neascultare, omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a căzut din starea de iubire față de Dumnezeu și a slăbit legătura de viață veșnică sau comuniunea cu Dumnezeu. Dacă ascultarea omului față de Dumnezeu era viața, neascultarea lui a devenit moarte. După săvârșirea păcatului, Adam și Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează și însingurează pe om de prezența lui Dumnezeu și îl împiedică să guste din Pomul Vieții, adică să trăiască din prezența lui Dumnezeu – Dătătorul de viață (Facere 3, 22).

Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a păcătui omul era apropiat de Dumnezeu, iar după ce a păcătuit, el s-a îndepărtat și s-a ascuns de Dumnezeu (cf. Facere 2, 8-11).

Înainte de a păcătui, omul avea harul lui Dumnezeu prezent în cugetul și în inima sa, precum și în jurul său, fiind îmbrăcat în lumina harului ca într-un veșmânt luminos, așa cum se vede în iconografia ortodoxă autentică. Când însă, prin neascultare, sufletul omului s-a golit de lumina harului divin, atunci s-a dezbrăcat și trupul lui de lumina harului. De aceea, Adam a văzut că este gol la trup, adică trăiește mai mult trupește decât duhovnicește.

După ce prin păcat a rupt armonia cu Dumnezeu Creatorul lui, omul pierde și armonia cu creaturile, cu semenii și cu natura înconjurătoare (cf. Facere 2, 12-14).

Fiindcă omul uită de Dumnezeu și nu-L mai iubește, Dumnezeu devine exterior omului, devine un străin de care omul se teme și se ascunde.

Păcatul este începutul înstrăinării omului de Dumnezeu și de calea care duce la viață veșnică

Înstrăinarea pe care o aduce păcatul este însingurare, închidere egoistă în sine, iubire de sine mai mult decât dăruire de sine altora.

Înstrăinarea aceasta este și o sărăcire și o răcire a relațiilor spirituale cu Dumnezeu și cu semenii. Rugăciunea unifică interiorul spiritual al omului, pe când vidul însingurării spirituale îl face să se lipească de realitățile vizibile, limitate și trecătoare, ca de ultima și singura realitate.

Pentru a-l vindeca pe om de înstrăinare, adică de îndepărtarea de Dumnezeu care duce la moarte, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu Se face trup (cf. Ioan 1, 14), pentru ca omul să devină purtător de Duhul, să primească Duhul înfierii – învață Sfinții Părinți ai Bisericii.

Sfinții Apostoli mai întâi au pus în lumină adevărul că prin Întruparea Sa ca om, Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, vine să ne apropie de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt, pentru ca omul să nu se mai înstrăineze de Dumnezeu – Izvorul vieții și al fericirii veșnice.

În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel ne învață că „prin El (Hristos) avem și unii, și alții (adică iudeii și neamurile, n.n.) apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună-cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos (…) spre a fi locaș al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2, 18 – 20 și 22).

Vedem, așadar, că rostul Întrupării lui Hristos din Fecioara Maria este locuirea lui Dumnezeu în oameni și a oamenilor în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel nevăzut, necuprins și veșnic Se face om văzut, cuprins în trup și muritor, pentru ca omul să se facă părtaș la viața lui Dumnezeu Cel nevăzut, necuprins și nemuritor, adică părtaș al vieții veșnice în toată plinătatea ei.

De aceea, același Sfânt Apostol Pavel spune că „întru El (Hristos) locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (Efeseni 3, 17 și 19).

Iar când vorbește mai direct despre scopul acestei locuiri a plinătății dumnezeirii în Hristos-Omul, Sfântul Apostol Pavel zice: „Hristos să Se sălășluiască prin credință în inimile voastre, înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire, (…) și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 17 și 19).

Dar într-un înțeles și mai adânc, prin Întruparea și Nașterea Sa ca Om, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu împlinește dorința și planul lui Dumnezeu-Tatăl de înfiere a oamenilor în Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea harului Sfântului Duh: „Precum întru El (Hristos) ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotință a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, care ne-a fost dăruit nouă prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1, 4-6).

Același adevăr al înfierii omului prin harul dumnezeiesc, ca urmare a venirii lui Hristos în lume, ni-l arată și Sfântul Ioan Evanghelistul când zice: „Și celor câți L-au primit pe Hristos, care cred în numele Lui, le-a dat puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 1-9), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) și, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos la Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).

Botezul este taina înfierii oamenilor prin harul Sfântului Duh

În această privință, Sfântul Apostol Pavel ne lămurește zicând: „Crezând în El (în Hristos) ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărare celor dobândiți de El și spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1, 13-14). „Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte” (Galateni 4, 6).

Așadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13), prin sălășluirea harului Duhului Sfânt în cei care cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu și cheamă în rugăciune pe Dumnezeu din ceruri numindu-L Tatăl nostru.

Deci, prin harul înfierii pe care ni l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume, noi nu mai suntem străini de Dumnezeu, ci fii după har ai Tatălui ceresc, „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19) în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15), frați ai lui Hristos (cf. Evrei 2, 11-12), templu al Sfântului Duh (cf. I Corinteni 3, 16 -17) în care locuiește Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel adresate corintenilor: „noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu (…) și voi fi vouă tată, și veți fi Mie fii și fiice” zice Domnul Atotțiitorul” (2 Corinteni 6, 16 și 18).

Taina întrupării lui Hristos este începutul vindecării de înstrăinare și ea cheamă pe oameni la săvârșirea faptelor bune prin care ei să arate că sunt fii iubiți, după har, ai Tatălui ceresc, frați în Hristos și locaș al Sfântului Duh.

Vindecarea de înstrăinare prin rugăciune și fapte bune

Înstrăinarea de Dumnezeu se vindecă atunci când intensificăm convorbirea și comuniunea cu El prin rugăciune și prin fapte bune. De aceea, trebuie să ne rugăm dimineața și seara, dar și înainte și după începerea unei activități. În popor se spune: „Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”. Trebuie să ne rugăm înainte și după micul dejun, prânz și cină. Trebuie să ne rugăm în vreme de bucurie și în vreme de necaz. Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El și să-i cerem ajutorul în toate împrejurările vieții. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 1, 17). Crearea omului după chipul Dumnezeului Celui Veșnic presupune o relație dintre chip și Arhetip, o relație permanentă a comuniunii care găsește în rugăciune forma sa cea mai firească și necesară. Rugăciunea înseamnă întoarcerea chipului către Arhetipul său, în timp ce păcatul înseamnă înstrăinarea de Arhetip. Creat după chipul Dumnezeului Celui Veșnic și Personal, omul, deși limitat, este chemat să participe la viața dumnezeiască veșnică și la bogăția Sa nesfârșită de frumusețe și iubire. Cultul divin este, de altfel, o expresie și o preamărire a legăturii vii a omului creat cu Dumnezeul său Cel Veșnic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „atunci când omul încetează să se roage, începe să păcătuiască”.

Totuși rugăciunile noastre sunt mai tari când ne rugăm nu numai acasă, ci împreună cu Biserica. Rugăciunea în biserică, împreună cu preotul și cu toți credincioșii, este și o întărire în credință și în iubire frățească.

Întrucât Biserica este „casa lui Dumnezeu”, când participăm la slujbele Bisericii, simțim cel mai mult că suntem fii ai Tatălui ceresc, frați în Hristos (Romani 8, 28-29) și templu al Sfântului Duh (1 Corinteni 3, 16-17; 2 Corinteni 6, 16; Efeseni 2, 21), și chemați a fi părtași la comuniunea și slava veșnică a lui Dumnezeu (Ioan 17, 24; Filipeni 3, 21; Coloseni 3, 4).

Trebuie să iubim Biserica și să nu ne înstrăinăm de ea niciodată

Chiar și cei care merg în străinătate trebuie să caute unde se află o biserică ortodoxă românească sau, dacă nu este românească, să meargă la o biserică ortodoxă soră de alt neam (greacă, rusă, bulgară ș.a).

Înstrăinarea de Biserică și de viața creștină ortodoxă devine adesea și înstrăinare de propria familie, prin trecerea la alte credințe. De asemenea, divorțul între soț și soție, abandonarea părinților în vârstă de către fiii sau fiicele lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie și a oamenilor de ei înșiși, cu urmări negative pentru întreaga societate. Vedem așadar că înstrăinarea aduce însingurare și suferință, pe când rugăciunea multă și comuniunea de iubire arătată în fapte bune aduc viață și bucurie.

Înaintașii noștri au avut conștiința responsabilității pentru păstrarea dreptei credințe, ca bază a dobândirii mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu pentru eternitate, prin Biserică, deoarece numai în Biserică poate fi trăită adevărata comuniune a omului cu Dumnezeu.

Societatea de astăzi este preponderent individualistă, narcisistă și autosuficientă. Sufletul omului contemporan afectat de secularizare, prin respingerea tainei Bisericii, a început să fie asaltat de învățăturile greșite ale unor secte și erezii, dar și de o religiozitate difuză sau sincretistă. Vidul spiritual este umplut, din nefericire, de o „parareligie”, ce imită religia, fără a face însă referire la Dumnezeu.

O înnoire spirituală profundă și autentică este singurul răspuns credibil la criza spirituală pe care o trăim. Doar sfințenia poate să se opună sau să răspundă acestor provocări. Este vorba de o schimbare dificilă, în noi înșine, în care trebuie să distingem între ceea ce este esențial și profund și ceea ce este secundar și superficial; între ceea ce este autentic și ceea ce este artificial în viața noastră personală și în viața comunităților noastre. În timp ce păcatul înseamnă alienarea naturii umane, sfințenia constituie adevărata sa chemare. Adică trebuie să redescoperim vocația și idealul îndumnezeirii omului, sau asemănarea lui cu Dumnezeu (cf. Facere 1, 26). Ființa umană se îndumnezeiește prin har, în măsura în care participă la viața și sfințenia Dumnezeului Celui Viu și Sfânt. Paradoxul omului este acela că deși este păcătos, el este totuși chemat să devină sfânt. De aceea, pocăința (întoarcerea la Dumnezeu) și iertarea sunt acte de înnoire spirituală și de umanizare. Potrivit Revelației divine, umanizarea lui Dumnezeu în Hristos are ca scop îndumnezeirea omului, creat după chipul comuniunii divine Treimice (Facere 1, 26). „Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”, spun Sfinții Părinți ai Bisericii.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înțelegem că adevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său și împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.

Comentarii Facebook


Știri recente