Mănăstirea Cocoș din Protopopiatul Niculițel îmbracă haine de sărbătoare în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt. Astfel, duminică 12 iunie 2011, Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, va săvârși Sfânta Liturghie arhierească cu prilejul hramului acestui sfânt lăcaș, informează episcopiatulcii.ro
Scurt istoric al Mănăstirii Cocoș
În anul 1883, trei călugări români, Ieromonahul Visarion împreună cu ucenicii săi Gherontie și Isaia, intrați în monahism la Mănăstirea Neamț, viețuitori pentru o vreme la Sfântul Munte Athos, doresc să întemeieze o mănăstire pe pământul românesc dintre Dunăre și Mare, pe atunci sub stăpânire otomană. Astfel, ei cumpără de la o musulmană o bucată de pământ și construiesc un locaș de rugăciune din nuiele lipit cu pământ, specific zonei, pe locul unui vechi schit de sihaștri existent la anul 1679. Mica așezare monastică de atunci a fost atestată documentar abia în anul 1841, când Imperiul Otoman o trece în evidență legală ca mănăstire.
În anul 1846, conform firmanului existent în original în arhiva mănăstirii, prin încuviințarea sultanului Abdul Medgid, biserica, de formă dreptunghiulară, fără turle și fără clopote, este reparată. Viața mănăstirească în anul 1850 era înfloritoare, în mănăstire viețuiau 30 de călugări, mănăstirea deținea pământ cultivat îndeosebi cu grâu, șapte locuri de vie și animale. Pentru muncile agricole, mănăstirea avea angajați 30 de muncitori.
În 1853, un alt ardelean, mocanul Nicolae Hagi Ghiță Poenaru, originar din Poiana Sibiului, construiește în apropierea bisericuței de nuiele o biserică din cărămidă și piatră, fără turle și pictură cu hramul ‘Sfânta Treime’. Acesta se va călugări aici și va dărui mănăstirii întreaga sa avere: 15.000 de galbeni, 500 de oi și 15 cai.
Al doilea stareț al mănăstirii, Daniil, tot călugăr ardelean, va ridica clopotnița, înaltă de 30 m, una dintre cele mai înalte din Dobrogea, și chiliile în stil oriental cu pridvor și cerdac având acoperiș învelit cu oloane. În anul 1879, conform unui raport eclezial, numărul viețuitorilor mănăstirii era de 70.
Între anii 1905 și 1910, prin grija episcopului Nifon Niculescu, se înalță corpul de clădiri dinspre răsărit, având ca destinație bucătăria, trapeza și Paraclisul. Tot atunci se plantează 30.000 de vițe aduse din Algeria și 1.500 de pomi fructiferi.
În 23 aprilie 1910, tot episcopul Nifon Niculescu pune temelia celor 24 de chilii noi legate de clopotniță, după planul întocmit de arhitectul bucureștean Toma Dobrescu. Din pisania Paraclisului reținem: ‘Acest sfânt paraclis cu hramul Sf. Erarh Nicolae e făcut cu binecuvântarea P.S. Episcop Nifon, fiind stareț arhim. Roman Sorescu. Paraclisul, după cum se vede, e din trapeza zidită sub păstoria P.S. Pimen și sub domnia regelui Carol I al României. Sfințită astăzi 30 mai 1911 de către P.S. Sa D. D. Nifon, Episcopul Dunării de Jos, fiind aci d-l C. C. Arion, ministru cultelor.’ Catapeteasma Paraclisului provine de la biserica ridicată în 1833. În 1910, cele două biserici și o parte din chiliile construite în timpul stareților Visarion și Daniil sunt demolate, iar la 1 septembrie 1911 se pune temelia noii biserici proiectate de arhitectul Toma Dobrescu. Pentru începerea construcției noii biserici, Guvernul României, prezidat de către P. P. Carp, a contribuit cu 40.000 de lei. Biserica, lucrată de pietrari italieni, a fost terminată la 10 octombrie 1913 și pictată în stil neobizantin de pictorul italian F. de Biasse. La începutul anului 1914, în mănăstire trăiau 86 de călugări, de mănăstire depinzând și cei 18 călugări de la schitul Saon. În perioada 1926 – 1929, în vremea episcopului Cosma Petrovici se construiește din cărămidă și piatră corpul de clădiri din dreapta clopotniței. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, în sfânta mănăstire a funcționat una din primele tipografii românești din Dobrogea.
În anul 1971, Bunul Dumnezeu a făcut ca zestrea spirituală a Mănăstirii Cocoș să devină de neegalat. În anul 1971 are loc o descoperire extraordinară pe o uliță a satului Niculițel. Descoperirea unei bazilici creștine, din primele secole, care avea în componență un martirion – criptă în care sălășluiau de peste 17 veacuri moaștele unor martiri creștini. Pe peretele de sud al criptei stă scris: ‘Martirii lui Hristos: Zotic, Atal, Camasie, Filip; … aici și acolo sângele martirilor…’. Sfintele lor Moaște se aflau într-un sicriaș de lemn, pe o lespede de piatră, iar dedesubtul lor, alți doi martiri, necunoscuți ca nume, ale căror moaște se aflau acolo.
(Foto Arhivă)
