Pentru un cititor obișnuit, textul Decretului 410/1959 nu spune prea multe. În cuprinsul său erau „doar” două prevederi care completau cele scrise în Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor din Republica Populară Română. Prima prevedere statua că în monahism pot intra doar acele persoane care au studii teologice. Al doilea punct preciza că, prin excepție, mai pot intra în monahism și persoane fără studii teologice, dacă îndeplinesc următoarele criterii de vârstă: bărbații să aibă peste 55 de ani, iar femeile peste 50 de ani. În plus, nici unul dintre aceștia să nu aibă obligații familiale. Cum s-a ajuns la adoptarea acestor măsuri și cum a fost posibil ca acestea să aibă efecte devastatoare asupra vieții monahale din România, vom încerca să explicăm în cele ce urmează.
Cultele și viața religioasă din România au intrat în atenția forțelor comuniste doritoare să-și impună dictatura imediat după evenimentele din august 1944. Conștient de vitalitatea vieții religioase din țara noastră și de forța unora dintre culte, partidul comunist și-a pregătit un plan bine pus la punct de separare a cultelor de restul societății și de încadrare și „neutralizare” a acestora în cadrul noii orânduiri. Tot cadrul legislativ care privea cultele, creat în anul 1948, după preluarea deplină a puterii de către comuniști și aliații lor, avea scopul nemărturisit de a păstra aparențele unei libertăți religioase, în spatele căreia să se poată desfășura o acțiune de vidare treptată a cultelor de vitalitatea lor spirituală și de transformare a lor în simple manechine propagandistice, bune de expus în vitrină pentru curioși.
Cum în acel moment comuniștii aveau de luptat cu mulți inamici, mult mai imediați (luptătorii din rezistența armată, membrii partidelor istorice, elita militară etc.), și cum nici o lege nu poate prevedea precis toate consecințele care derivă din aplicarea ei, pe moment nu s-a observat cum unii reprezentanți ai cultelor au știut să valorifice toate scăpările Decretului 177 pentru a obține maximum de avantaje pentru propria biserică.
Patriarhul Justinian și monahismul
Din această perspectivă, patriarhul Justinian s-a dovedit a avea o intuiție extraordinară. Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, PF Justinian a înțeles repede că regimul comunist este pregătit să rămână la putere timp îndelungat, iar ajutorul occidental pentru România urmează a se rezuma doar la acțiuni propagandistice lipsite de consistență. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, însă cu scopul de a-l influența și deturna. Patriarhul s-a folosit în atingerea scopurilor sale de diversele portițe legislative, de o anumită prudență a comuniștilor în chestiunile religioase, cauzată de dorința acestora de a nu genera conflicte inutile într-un domeniu adesea de necontrolat, dar și printr-o interpretare originală a discursului ideologic comunist.
Concret, în cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta temă comunistă a omului activ, „productiv”, pentru a-i asigura pe noii lideri ai României că viețuitorii din mănăstiri nu vor mai fi personajele inactive, reflexive, inutile societății, pe care propaganda comunistă le denunța în mod obsesiv, ci persoane care se încadrează disciplinat „în câmpul muncii”. Astfel, au fost înființate celebrele ateliere din mănăstiri, care au fost denunțate de neștiutori sau răuvoitori drept o distrugere a monahismului ortodox. De fapt, dincolo de poleiala discursului oficial, patriarhul Justinian punea în aplicare planuri interbelice de reorganizare a monahismului, care prevedeau o îmbinare a rugăciunii cu munca, aceasta urmând a fi mai bine organizată. De altfel, oricine citește regulamentul vieții monahale elaborat în vremea patriarhului Justinian poate observa primatul rugăciunii, al spiritualității, în viața mănăstirilor din România.
Pe de altă parte, crearea acestor ateliere a fost o necesitate pragmatică, deoarece mănăstirile fuseseră văduvite de majoritatea resurselor de subzistență. Prin limitarea resurselor mănăstirilor, regimul comunist spera ca o parte importantă din călugări să renunțe la viața monahală. Însă, printr-o politică economică bine chibzuită, patriarhul Justinian nu numai că a menținut pe toți monahii în mănăstiri, dar, din contră, numărul acestora a crescut considerabil, de la aproximativ 4.000 de viețuitori în 1938, la peste 6.000 în 1958.
Stilul comunist de a discuta toate chestiunile în alb sau negru i-a făcut în acei ani pe mulți dintre români să-și pună problema sensului existenței proprii în termeni radicali. Pentru cei iubitori de Dumnezeu și pentru care lumea propusă de comuniști nu avea nici un sens, calea mănăstirii a devenit singura acceptabilă. Prin clivajele propuse, comunismul i-a făcut pe mulți „căldicei” să meargă până la capăt. Cei care intră în monahism după 1948 sunt în majoritatea lor persoane cu vocație, care nu caută doar un refugiu de moment. Foarte mulți dintre aceștia sunt intelectuali de calibru, care dau o nouă strălucire monahismului românesc.
La această ridicare intelectuală a monahismului românesc a contribuit din plin patriarhul Justinian, prin grija sa ca toți monahii să devină știutori de carte și să urmeze școli cât mai înalte. Acest lucru se încadra în vastul program educațional al patriarhului, prin care urmărea formarea unui cler și cin monahal capabil să facă față oricăror presiuni propagandistice din partea regimului și care să țină credincioșii aproape de biserică.
Toată această dezvoltare remarcabilă a fost posibilă și datorită focalizării regimului pe alte chestiuni, considerate prioritare. În momentul când toate celelelate structuri ale „lumii vechi” au fost distruse, comuniștii se trezesc cu o biserică ortodoxă plină de vitalitate, către care se îndreaptă privirile majorității celor care nu acceptă ideologia atee.
Monahismul intră în colimator
În mod evident, mănăstirile nu au scăpat vreun moment de vigilența organelor de represiune comuniste (Securitatea). Însă, modul în care acestea au fost privite a variat de-a lungul timpului. Inițial, problema mănăstirilor a fost legată de cea a mișcării de rezistență armată anticomunistă. Multe schituri izolate au devenit locuri de refugiu pentru grupările armate din munți, iar unii monahi au sprijinit moral sau cu alimente și haine pe acești luptători. De aceea, primele arestări din rândurile monahilor au fost justificate prin implicarea acestora în asemena acțiuni de sprijin. Unele au avut o bază reală, însă multe arestări s-au produs din cauza strategiei Securității de a aresta mai mulți pentru a fi sigură că a prins și pe cel vinovat. Tot în acestă perioadă se fac primele planuri de desființare a unor schituri și mănăstiri, însă scopul nu era unul deschis antireligios, ci parte a tacticii de luptă împotriva grupărilor din munți, majoritatea acestor lăcașe aflându-se în zone greu accesibile care nu puteau fi controlate de trupele de Securitate.
Cu totul altfel se pune problema începând din 1955. Cu puțin timp înainte, în URSS fusese declanșat un nou val de persecuții religioase, al cărui scop era transformarea Uniunii Sovietice într-un stat pe deplin ateu până în anul 1967, când se aniversau 50 de ani de la declanșarea Revoluției bolșevice. „Ascuțirea” conflictului ideologic dintre materialismul dialectic și religie a avut ecouri certe și în România, unde ideologii locali intensifică campaniile ateiste care până atunci nu avuseseră amploarea celor din alte țări ale blocului sovietic. Pe de altă parte, în acest an se consumă evenimentele legate de Mănăstirea Vladimirești din județul Galați.
Nu toți cei din Biserică erau de acord cu tactica prudentă a patriarhului Justinian, cerând o denunțare deschisă a diverselor șicane pe care regimul le făcea Bisericii și libertății de credință. Cea mai radicală opinie în această privință a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspirați de ideile acestuia, cei de la Mănăstirea Vladimirești au început să vorbească deschis despre limitarea libertății religioase în România comunistă. Evident că acest lucru nu a convenit deloc regimului, care a făcut presiuni asupra patriarhului, ca să rezolve problema. PF Justinian, pe de o parte a amânat cât a putut orice măsură de pedepsire a celor din mănăstire însă, pe de altă parte, a căutat pe toate căile să-i convingă că o asemenea cale, în contextul istoric de atunci, aduce mai multe prejudicii Bisericii. În cele din urmă, puterea politică, nerăbdătoare, ia problema în propriile mâini și arestează, într-o primă fază, pe cei considerați principali vinovați, iar, mai târziu, tot soborul.
Acest eveniment a avut drept consecință lucrul de care se temea cel mai mult patriarhul: focalizarea atenției regimului asupra Bisericii în general și a monahismului în special. Din acest moment, regimul nu mai consideră că problemele monahismului sunt doar câțiva monahi izolați, ci există o problemă sistemică care trebuie rezolvată structural. Din 1955 datează primele proiecte de stopare a dezvoltării monahismului prin mijloace economice (falimentarea atelierelor mănăstirești), administrative (limitarea posibilităților de intrare în monahism), represive (urmărirea și arestarea monahilor cu activitate ostilă regimului) și propaganda împotriva religiei și a vieții monahale. Patriarhul a trebuit să facă uz de toată influența lui pentru a închide „problema monahală” doar la nivelul Mănăstirii Vladimirești și, pentru moment, părea că a reușit. Însă un eveniment extern a bulversat din nou fragilul echilibru stabilit între Stat și Biserică: Revoluția maghiară.
Revoluția maghiară și noul val de persecuții în România
Revoluția maghiară din 1956 a avut un impact semnificativ și în România. Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost deosebit de preocupat să identifice cauzele declanșării acestei ample mișcări și să verifice dacă aceste condiții nu existau și în România. Una din aceste cauze a fost considerată existența grupurilor de intelectuali, care prin atitudinea lor de respingere a ideologiei comuniste au aglutinat nemulțumirile maselor. Nu întâmplător, din al doilea val generalizat de represiune care începe în România în 1958 fac parte foarte multe grupuri „intelectuale”. Ceea ce este interesant în cazul românesc este alianța intelectuali-oameni ai Bisericii, pe care Securitatea o stabilește.
Această legătură este cauzată în special de arestarea, în iunie 1958, a celebrului lot „Rugul Aprins”. În esență, lucrurile au pornit de la un articol publicat în Franța de Olivier Clément, în care erau consemnate discuțiile avute cu un tânăr monah român plecat cu o bursă de studii în India, Andrei Scrima. Fascinat de cele istorisite de Scrima, care vorbea de vitalitatea vieții spirituale a Bisericii Ortodoxe Române sub comunism, de renașterea isihastă și filocalică pe care o cunoștea monahismul românesc, Clément a considerat că aceste lucruri merită să fie cunoscute de mai multă lume, fără a bănui ce consecințe poate avea gestul său într-o țară cum era România atunci.
Articolul a ajuns în România, cei din Biserică nu i-au dat mare importanță, nu și Securitatea, care reia problema „periculozității” monahismului românesc, privit ca o mare conspirație „intelectualistă”, patronată de însuși patriarhul Justinian. Arestarea celor din lotul „Rugul Aprins”, mulți colaboratori apropiați ai patriarhului, s-a dorit un „șah” la patriarh, căruia i s-a pus în față un plan al cărui țel final era distrugerea monahismului. Ipocriți, comuniștii doreau ca acest plan să fie realizat chiar de Biserică. Patriarhul Justinian a refuzat un asemenea plan și s-a arătat gata să suporte consecințele. În același timp, a încercat, cu aceeași diplomație, să rezolve criza.
Primele scoateri forțate din monahism
În decembrie 1958, în cadrul unei ședințe a Sfântului Sinod, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, a anunțat că autoritățile Statului au cunoștință de faptul că în rândurile monahilor există numeroase „elemente” ostile regimului, cu trecut penal, imorale sau minori care nu au ce căuta în mănăstire, cerând Sinodului scoaterea acestora din mănăstiri. În mod ipocrit, specific regimului comunist, se spunea că gestul Statului este unul care are menirea de a sprijini Biserica Ortodoxă pentru a consolida un monahism autentic. Sf. Sinod a răspuns diplomatic, acceptând posibilitatea existenței unor astfel de „elemente”, dar care urmau să fie scoase din monahism doar prin verificări proprii ale Bisericii.
În schimb, în martie 1959, autoritățile aduceau înaintea ierarhiei o listă fantasmagorică, pe baza căreia ar fi urmat să fie scoși monahii din mănăstiri. Trebuie spus că procesul de evacuare din mănăstiri deja începuse, deși episcopii nu-și dăduseră acordul sau nici nu știau de acțiunile autorităților. În paralel cu aceste măsuri abuzive, comenzile Statului către cooperativele mănăstirești au fost sistate, crezând că foamea îi va obliga pe monahi să-și părăsească vetrele de sihăstrie și vor alege ofertele „tentante” din lumea laică, cu care-i momeau propagandiștii comuniști.
Efectele au fost însă minime, iar majoritatea ierarhilor, în frunte cu patriarhul Justinian, s-au opus acestor abuzuri, cerând ca o eventuală scoatere din mănăstiri să aibă loc numai după o cercetare făcută de oamenii Bisericii.
Adoptarea decretului
Aceste tergiversări și pertractări au adus la disperare regimul, care dorea o rezolvare grabnică a problemei monahale. Din acest motiv, văzând că nu se pot ascunde în spatele ierarhiei, liderii comuniști s-au folosit de mijloacele legislative, modificând, prin Decretul 410, o serie de prevederi din decretul 177/1948. Inspirat din legislația lui Cuza, Decretul 410 era menit să dea o lovitură de moarte monahismului ortodox prin aplicare retroactivă. Motivul era foarte simplu: cu toate eforturile patriarhului Justinian, din cei 6.000 de monahi, doar puțini aveau seminarul monahal sau studii teologice superioare, așa cum cereau autoritățile drept condiție pentru a rămâne în mănăstire. Efectul era pervers, deoarece majoritatea celor tineri urmau să plece, baza economică a mănăstirilor se distrugea, mai rămânând doar unii bătrâni care nu se mai puteau întreține singuri.
Decretul 410 fiind corecția unei legi organice, Statul nu mai avea nevoie de Biserică pentru a acționa. Însă, și în noua situație au existat ierarhi care au căutat să stopeze efectele acestuia. Cel puțin patriarhul Justinian a interpretat într-o manieră proprie prevederea referitoare la studiile teologice, menținând în mănăstiri pe toți cei care reușiseră să facă o școală monahală de doi ani.
Efecte și urmări
Aplicarea prevederilor Decretului 410 a durat mai mulți ani. În 1963, când problema monahală a fost rezolvată, autoritățile estimau că au mai rămas în mănăstiri doar 2.000 de monahi. Ceea ce s-a spus mai puțin a fost faptul că procesul de revenire a început imediat după aplicarea decretului. Biserica a folosit orice oportunitate pentru a-i reintegra pe cei alungați din mănăstiri, majoritatea covârșitoare a lor păstrându-și și în lume stilul de viață monahal. Acest lucru contrazice flagrant afirmațiile regimului comunist privind „oportunismul”, „decadența” și „ignoranța” celor care apucaseră calea mănăstirii și demonstrează vitalitatea, autenticitatea și bazele sănătoase ale monahismului ortodox din acei ani.
Unii dintre monahii scoși au continuat să îmbrace rasa monahală și după plecarea din mănăstiri. Pe aceștia regimul comunist a avut grijă să-i bage în închisoare. Alții însă au trăit decenii în „călugărie albă”, păstrând vie flacăra credinței. Corespondența lor, interceptată de Securitate, plină de aluzii duhovnicești, era calificată drept „mistică” de organele represive, asta însemnând în opinia lor că respectivii ar suferi de probleme psihice. De aceea, periodic, mulți dintre monahii alungați din mănăstiri erau chemați la examene psihiatrice, unde se constata cu surprindere că sunt perfect sănătoși. Regimul însă nu avea încredere în acești foști reprezentanți ai „armatei negre a călugărilor și călugărițelor” și încerca să le facă viața un coșmar. Credința în Dumnezeu a învins însă toate obstacolele, iar cuvântul Lui s-a răspândit, prin acești „călugări albi”, în lume. (dr. George ENACHE, „Ziarul Lumina”, Vineri, 20 Noiembrie 2009)
