Formularea finală a Simbolului de Credință

Cel de-al doilea Sinod Ecumenic a constituit momentul prielnic pentru întregirea Crezului ortodox. Formarea acestuia a ajuns astfel la final, dar acceptarea sa de către majoritatea provinciilor imperiale s-a produs într-un timp relativ îndelungat, informează „Ziarul Lumina”. Cu toate acestea, este clar că în 381 s-a produs una dintre cele mai importante hotărâri prin formularea finală a Simbolului de Credință. Ne-am propus să descifrăm pe scurt momentele principale ale Sinodului al II-lea Ecumenic și să discutăm amănunțit două dintre cele opt canoane emise de acesta.

Convocare și probleme principale

Claudio Moreschinni explică pe scurt motivele convocării celui de-al II-lea Sinod Ecumenic: ‘Un Sinod Ecumenic pentru Orient, contemporan și cu finalitate egală aceluia care trebuia să se țină la Aquileia, în Occident, fusese dorit de Theodosius care – deși își exprimase deja cu claritate poziția filoniceeană în edictul promulgat la Tesalonic pe 28 februarie 380, stabilind că Ortodoxia consta în credința de la Roma și de la Alexandria – voia oricum să-și ratifice hotărârea într-o adunare mai adecvată. Un asemenea sinod ar fi trebuit să încheie definitiv controversele produse de arianism și să condamne orice altă nouă erezie (de exemplu, modalismul lui Apolinarie); ar fi trebuit să rezolve și alte chestiuni, precum aceea a episcopatului într-o reședință importantă ca Antiohia, aprig disputat între episcopul legitim Melețiu, susținut de cvasitotalitatea niceenilor din Orient, și Paulinus, care se bucura de simpatie în Occident’ (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 130). Presupunerile cercetătorului italian sunt însă discutabile. Este greu de crezut că împăratul Theodosius I a dorit doar să își ratifice hotărârea de condamnare a arianismului și avea nevoie de un Sinod Ecumenic în acest sens. Se putea mulțumi și cu un Sinod local. Cert este că problemele existente la vremea respectivă cereau o rezolvare urgentă, iar cea mai bună formă de soluționare a acestora se dovedea convocarea unui nou Sinod Ecumenic. Acesta urma să stabilească definitiv și irevocabil calea corectă. Cu toate acestea, prea puține probleme au putut fi rezolvate în această direcție. Chiar și convocarea unui Sinod Ecumenic nu a avut efectul scontat la început, ci pe parcursul următorilor 50 de ani. Spre exemplu, problema lui Melețiu și Paulinus a rămas oarecum netratată, așa cum vom observa la analiza canonului V emis de Sinod.

Desfășurarea Sinodului și demisia Sfântului Grigorie Teologul

‘Lucrările s-au desfășurat în lunile mai-iunie 381 și conducerea a avut-o inițial episcopul de Constantinopol, adică Grigorie. Cu toate acestea, Grigorie de Nazians nu a reușit să impună aprobarea propriilor idei care, uneori, în tentativa unei pacificări generale, lezau și dreptul cuvenit altuia (de exemplu, al meletienilor)’ (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. II/1, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 130). Deși Sfântul Grigorie Teologul a fost cel care a condus desfășurarea Sinodului Ecumenic, el nu a reușit să se impună în fața episcopilor egipteni. Acuzele acestora îl vor conduce în cele din urmă la demisie. Moreschinni consideră că lipsa de tact a Sfântului Grigorie de Nazians a făcut ca lucrările Sinodului să nu se desfășoare la potențial maxim. Este adevărat că Sfântul Grigorie a insistat mai mult pe probleme legate de dumnezeirea Duhului Sfânt și mai puțin pe cele de natură juridico-administrativă. El nu a fost interesat nici un moment să își supraliciteze poziția. Trecerea Constantinopolului drept un scaun episcopal semnificativ nu a fost privită cu ochi buni de episcopii egipteni, lucru care a dus la conflict administrativ. Pentru Sfântul Grigorie, aceste discuții administrative au reprezentat probabil ceva inutil. Pe el îl interesa primordial recunoașterea deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi, și nu orgoliile de moment ale câtorva conducători. Cert este că Sfântul Grigorie s-a retras din scaunul de episcop al Constantinopolului. ‘Văzând că, deși conducea Sinodul, întâmpina dificultăți tot mai mari, criticat, la sfârșit de episcopii egipteni pe care-i credea prieteni (în realitate apropiați lui Damasus, ostil lui, cum îi fusese și lui Vasile, ca și Constantinopolului în general), acuzat că ar fi încălcat canonul 15 de la Niceea, care interzicea abandonarea unei episcopii pentru alta (și Grigorie abandonase Sasima pentru Constantinopol, chiar dacă la Sasima nu mersese niciodată pentru a-și asuma funcția respectivă), Grigorie, impetuos și sensibil din fire, nu numai că a refuzat să mai ia parte la Sinod, dar nici măcar n-a vrut să mai rămână pe scaunul de la Constantinopol. Și-a prezentat demisia împărătului Theodosius, care, deși nutrea cea mai mare stimă pentru persoana sa, a acceptat-o, văzând că nu era posibil să susțină pe mai departe un episcop atât de lipsit de tact ca Grigorie’ (p. 130) Considerăm că Moreschinni exagerează atunci când îl consideră pe Sfântul Grigorie lipsit de tact. Reamintim că Sfântul Grigorie nu era preocupat să întrețină o diplomație politică în Sinod. El dorea în primul rând clarificarea dogmei trinitare, și nu aprecierea episcopilor prezenți. În cele din urmă, însă, el a trebuit să demisioneze, dar a reușit să transmită mai departe credința corectă. A fost cel mai important lucru realizat. ‘Grigorie declară că este obosit de polemici și de lupte; renunță la orice mărire lumească, lăsând ca unică moștenire după el credința neîntinată, pe care o apărase de atâtea ori.’ (p. 130)

Păstrarea credinței de la Niceea

Încă din primul canon al celui de-al doilea Sinod Ecumenic se mărturisește o continuitate de credință moștenită de la Sinodul I Ecumenic. ‘Sfinții Părinți cei adunați în Constantinopol au hotărât să nu se înlăture (schimbe, părăsească) credința celor trei sute optsprezece Părinți care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci (credința) aceea să rămână tare și să fie dată anatemei orice erezie, și cu deosebire cea a eunomienilor, adică a eudoxienilor, și cea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, și aceea a sabelienilor, și aceea a marcelienilor, și aceea a fotinienilor, și aceea a apolinariștilor’ (arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005, p. 70, Canonul I). În timp, acest tip de canon inițial va fi reluat și la celelalte Sinoade Ecumenice. În primul rând erau respinse ereziile existente până la momentul respectiv, iar la urmă erau amintite și cele proaspăt condamnate. În altă ordine de idei, se demonstra continuitatea de credință, fiind menționate Sinoadele anterioare. Din acest canon mai putem afla care au fost ereziile condamnate la cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Este clar că principalele contribuții în această direcție se referă la condamnarea pnevmatomahilor (opozanți ai dumnezeirii Duhului Sfânt) și a apolinariștilor, care s-au dovedit periculoși și după perioada secolului al IV-lea.

Stabilirea dogmei Sfintei Treimi

Sinodul II Ecumenic, petrecut la Constantinopol în anul 381, a dus la clarificarea dogmei Sfintei Treimi și la enunțarea formei finale a Simbolului de Credință. Sfântul Grigorie Teologul a fost principalul exponent al acestui Sinod, dar singura sa reușită notabilă și, de altfel, cea mai importantă a Sinodului a fost să argumenteze părerea corectă, care a și fost adoptată, în privința celor două chestiuni menționate anterior. De asemenea, în primul canon emis, Sinodul II Ecumenic recunoaște o legătură de credință cu primul Sinod Ecumenic, constituind astfel un fir roșu al credinței transmise în cursul secolelor. Ne vom concentra în cursul materialelor ulterioare asupra contribuției Sfântului Ambrozie și a Fericitului Augustin la interpretarea și apărarea Simbolului de Credință.

Sfinții Părinți cei adunați în Constantinopol au hotărât să nu se înlăture credința celor trei sute optsprezece Părinți care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci aceea să rămână tare și să fie dată anatemei orice erezie, și cu deosebire cea a eunomienilor, adică a eudoxienilor, și cea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, și aceea a sabelienilor, și aceea a marcelienilor, și aceea a fotinienilor, și aceea a apolinariștilor.’

(Canoanele Bisericii Ortodoxe)

Comentarii Facebook


Știri recente