Folosul duhovnicesc al suferinței

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici români, vorbea în numeroasele sale cuvântări despre rolul pe care îl are suferința în viața creștinilor, și mai ales despre modul în care aceștia trebuie să o înțeleagă. Îndemnurile părintelui Arsenie cu privire la suferință izvorăsc din Sfânta Scriptură și din Tradiția Bisericii, dar și din experiența personală a acestuia. Părintele a suferit mulți ani în temnițele comuniste, i-a văzut pe cei din jurul lui suferind, a viețuit ca pustnic într-o pădure în munți și a fost mai bine de cincizeci de ani preot duhovnic, alinând suferințele a mii de oameni cu sfaturile sale pline de înțelepciune.

Părintele Arsenie vedea suferința ca pe un medicament pe care Dumnezeu ni-l dă pentru sănătatea noastră: ‘o suferință nu și-a atins scopul ‘terapeutic’ dacă n-ai ieșit cu un folos duhovnicesc din ea’. Dar care este această stare de sănătate la care ar trebui să ne ducă suferința? Părintele Arsenie învață că semnul sănătății este starea de prezență, să îl ai pururea pe Domnul în inima ta, să fii pururea într-o continuă stare de smerenie. De aici rezultă faptul că Dumnezeu așteaptă trezirea noastră, așteaptă ca voința noastră să-L urmeze și să meargă liber spre ea. Ar fi greșit să avem imaginea unui Dumnezeu care pândește orice greșeală a noastră pentru a ne sancționa, dimpotrivă, Dumnezeu ne iubește și se folosește de o boală, un necaz, pentru a ne scăpa pe noi de chinurile veșnice ale iadului. De aceea, în cazul în care omul pierde starea de prezență a lui Dumnezeu, o suferință îl poate ajuta să o redobândească sau să înceapă să o caute și, din acest punct de vedere, suferința încetează să mai fie văzută ca o lipsă, ca o nenorocire, ci este văzută ca o binecuvântare și cercetare a lui Dumnezeu.

Chiar Mântuitorul pune accentul pe această trezire duhovnicească prin suferință atunci când dă exemplul Turnului care se prăbușește în Siloam și omoară atâția oameni (Luca 13, 4-5). Hristos îi îndeamnă pe cei ce-L ascultau să nu se oprească la o înțelegere confortabilă pentru ei, prin a-și explica că acea cădere a avut loc doar pentru că oamenii uciși au păcătuit, ci toți ar trebui să conștientizeze că sunt răspunzători și păcătoși, căci Dumnezeu prin suferințele unora încearcă să-i folosească pe cei mulți. De asemenea, părintele atrage atenția că suferința nu e numai a noastră, ne putem întâlni cu ea și la persoanele de lângă noi și atunci avem o responsabilitate față de ei. Milostenia poate fi o cale prin care am putea vindeca suferințele celor din jurul nostru.

Suferința ajută ca omul să se cunoască pe sine

Prin suferință omul ajunge să-și cunoască măsura, să se smerească, să-și dea seama de slăbiciunile sale, să-și dea seama cât de mult îi lipsește ceea ce îi place lui Dumnezeu. Această cunoaștere de sine este foarte prețuită de părinți, căci este socotită ca un punct de unde se poate crește în viața duhovnicească. Mai mulți Părinți ai Bisericii văd în acest moment cheia de înțelegere a tainei suferinței, pentru că în acel punct de tensiune spirituală se caută adevărata viață – viața veșnică. Dacă oamenii pornesc în tâlcuirea vieții de acum din perspectiva vieții veșnice, vor dobândi o reală înțelegere a rostului ei. Așa se poate înțelege de ce marii asceți ai Bisericii se bucurau când erau bolnavi, căci în acele clipe se simțeau cercetați de Dumnezeu.

Părintele Arsenie spunea că ‘nimic nu e mai folositor în viață ca suferința, pentru a te cunoaște pe tine însuți’ și continuă spunând că în suferință omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație, se poate analiza cel mai bine, poate să se compare și, astfel, să se poată birui, iar această biruință este una uriașă, căci este o biruință asupra răului și a păcatului, este o despătimire.

Orice suferință este ca o anticipare a morții. După o suferință, viața este văzută dintr-o altă perspectivă. Tocmai de aceea părintele Arsenie spune că cel mai mult s-a folosit duhovnicește când a stat la căpătâiul muribunzilor, pentru că aceia, în ultimele clipe, având sentimentul sfârșitului, își dau seama de lucrurile cu adevărat importante din viață, ajung să-și conștientizeze păcatele și să-și dorească să dobândească împăcarea cu Dumnezeu. Părintele amintește că toți muribunzii pe care i-a văzut în viața sa doreau să mai trăiască o singură zi, aceasta tocmai pentru că iminența morții îi făcea să-și dea seama de ei și de greșelile pe care le-au comis, de faptele bune pe care ar fi putut să le facă, dar nu le-au făcut. Această conștiință de pe patul morții îl face pe om să-și dorească timp să îndrepte lucrurile, iar părintele Arsenie mângâie spunând: ‘și dacă se ajunge la această minimă stare de pocăință, este un câștig, căci orice clipă poate fi un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune’.

De aceea, părintele atrage atenția asupra faptului că omul trebuie să conștientizeze fiecare clipă din viața sa, pentru că fiecare moment poate fi un prilej de mântuire. El ne spune că Dumnezeu nu este supărat pe noi pentru greșelile noastre, cât mai ales pentru nepăsarea noastră și, astfel, suferința poate deveni o vindecare a nepăsării.

‘În suferință nu trebuie să se ajungă la descurajare’

Părintele subliniază că în orice suferință sau greutate pe care cineva o încearcă nu trebuie să se ajungă la descurajare. ‘Aceasta este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice și o mare taină a vieții duhovnicești, de a ne ridica, de a nu rămâne sub o piatră îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea duhovnicească, nici nu există cădere, există numai ridicare, nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut atâta timp cât credința rămâne în picioare.’

Iar credința ne spune că totul se obține prin jertfă, prin cruce. Părintele Arsenie ne îndeamnă spunându-ne că și noi trebuie să oferim ceva lui Dumnezeu: ‘concepția de mântuire creștină este suferința. Iisus Hristos a făcut dreptate mare, a vindecat, a înviat morți, permanent. Dar n-a mântuit lumea cu aceasta. Dracul încă era tare, încă ispitea… și chiar pe Iisus îl ispitea. Deci nu ne-a salvat cu nici un chip marea dreptate pe care a făcut-o Iisus, decât ne-a învățat să-L prețuim foarte mult, că era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, dar, când S-a răstignit, atunci l-a ucis pe diavol. Iisus era pe cruce și se văita diavolul. Deci, concepția de mântuire este jertfa. Nu se poate nimic fără jertfă. Nu se poate în nici un chip. Numai prin suferință ajungi să scapi de suferință. Deci nu se putea salva lumea decât cu jertfă, Care rămâne de fapt un exemplu pentru noi toți. Suferința nu e ușor de purtat dacă nu ești într-o relație cu Dumnezeu’.

(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică, Ediția din data de 19 august 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente