Filioque – dispută religioasă sau politică?: Conflictul dintre franci și bizantini

În numeroase cazuri, disputele religioase au fost utilizate pentru a masca interese politice ambițioase. La finalul secolului al VIII-lea, într-o perioadă în care dinastia carolingiană își începea progresul în Apus, eroarea dogmatică a termenului Filioque a devenit un subiect folosit drept paravan pentru disputa viitorului Imperiu al Francilor și Imperiul Bizantin.

Ne propunem, desigur, să observăm în ce măsură discuțiile privitoare la acest termen au adus rezultate în perioada respectivă, dar vom observa și mentalitatea politică a vremii, care nu a permis desfășurarea unui dialog eficient care să poată rezolva această problemă.

La prima vedere, discuțiile privitoare la termenul Filioque par să se refere direct doar la problema de natură dogmatică pe care acesta o implică. În realitate, însă, a devenit clar pentru cercetătorii moderni faptul că eșecul unui acord în această privință nu s-a datorat exclusiv unei mentalități teologice închistate. Din contră, divergențele politice între Răsăritul bizantin și Apusul controlat parțial de regatul franc au avut un rol mult mai important decât se credea. Astfel, într-un studiu istoric al termenului Filioque se afirmă următoarele: ‘Folosirea Crezului formulat în 381 împreună cu adaosul Filioque a devenit un motiv de controversă la finalul secolului al VIII-lea, atât în discuțiile dintre teologii franci și scaunul episcopal al Romei, cât și în rivalitatea tot mai crescută dintre curtea carolingiană și cea bizantină, care afirmau că sunt moștenitoarele legale ale vechiului Imperiu Roman. În timpul luptelor iconoclaste din Bizanț, Carolingienii au încercat să pună la îndoială Ortodoxia scaunului de Constantinopol și au insistat asupra semnificației termenului de Filioque, pe care îl considerau acum drept o piatră de temelie a credinței trinitare corecte. Prin urmare, o intensă rivalitate culturală și politică între franci și bizantini a reprezentat mediul de desfășurare al dezbaterilor privitoare la Filioque în timpul secolelor VIII și IX’ (The Filioque: A Church-Dividing Issue? An Agreed Statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St Vladimirâs Theological Quarterly 48:1 (2004), p. 100). Creșterea Imperiului Franc constituia o amenințare privitoare la moștenirea politică și culturală a Imperiului Bizantin. Cu toate acestea, Carol cel Mare, întemeietorul dinastiei carolingiene, nu avea nici un pretext, fie el politic sau religios, pentru a putea afirma că regatul său este moștenitorul tradiției și culturii romane. El s-a folosit, prin urmare, de două momente-cheie: controversele iconoclaste și ungerea sa ca împărat de papa Leon al III-lea pe data de 25 decembrie 800.

Controversele iconoclaste – pretextul religios

În 787, Carol cel Mare a primit traducerea hotărârilor celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în același an. Din cauza traducerii defectuoase a documentelor, Carol cel Mare a considerat că s-au comis două erori grave. Prima dintre ele se referea chiar la termenul de Filioque. Astfel, Sfântul Tarasie, patriarh al Constantinopolului în perioada respectivă, spusese în cadrul Sinodului că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul. Evident, Carol cel Mare, neștiind că Filioque nu este adăugat în Crezul folosit în Răsărit, a considerat această declarație drept o gravă greșeală dogmatică. O a doua eroare datorată în întregime traducerii actelor Sinodului în latină a fost aceea privitoare la cinstirea icoanelor. Traducătorul a spus că icoanele trebuie adorate, lucru care i-a făcut pe apuseni să considere că icoanele au ajuns să fie la fel ca idolii din vechime în Răsărit. Precum știm, icoanele pot fi doar cinstite, dar nu adorate, pentru că singurul care poate fi adorat este doar Dumnezeu. Folosindu-se de aceste pretexte, Carol cel Mare a trimis o delegație episcopului Adrian I al Romei (772-795) în care preciza aceste erori ale răsăritenilor. Papa l-a contrazis în privința ambelor aspecte, susținând că s-au făcut câteva greșeli, dar acestea nu reprezintă adevărata credință ortodoxă a Răsăritului. Pe de altă parte, el nu a supralicitat adaosul Filioque, susținând că și părerea răsăriteană privind purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl prin Fiul este corectă. Cu toate acestea, Carol nu a fost mulțumit. Pretextul său religios trebuia susținut în continuare pe altă cale. S-a gândit atunci că o serie de teologi îl pot servi mai bine chiar decât episcopul Romei. A pus câțiva dintre aceștia să noteze așa-numita Libri Carolini (791-794), un text în care erau criticate cele două erori, pe care marele Carol le descoperise în cadrul documentelor Sinodului VII Ecumenic.

Sinoadele de la Frankfurt și Friuli

Carol cel Mare a început să susțină și mai mult introducerea adaosului Filioque în Crez odată cu diverse controverse dogmatice care s-au petrecut în vremea respectivă în Apus. Astfel, la Sinodul de la Frankfurt din 794, atunci când s-a discutat erezia adopțianistă promovată de câțiva episcopi spanioli, Carol cel Mare, susținut și de teologul său principal, Alcuin, a promovat importanța adaosului Filioque. Desigur, această promovare s-a petrecut sub egida criticării unor erezii hristologice grave, așa cum se mai făcuse anterior și la Conciliul de la Toledo petrecut în 589. Mult mai interesante sunt actele Sinodului de la Friuli, ținut în 797. La această întrevedere a participat un alt teolog ținut la mare cinste de Carol cel Mare: Paulin de Aquileia. Acest teolog a recunoscut un amănunt-cheie: interpolarea adaosului Filioque. La începutul controversei dintre Răsărit și Apus în timpul lui Carol cel Mare, regele franc susținuse că Filioque era integrat încă din anul 381 în Crez, o eroare mai mult decât gravă. Paulin a argumentat această opțiune pentru introducerea adaosului în textul Crezului tocmai pentru că nu contrazicea conținutul acestuia și nici părerea Părinților (!). Probabil că Paulin de Aquileia îi avea în vedere doar pe Fericitul Augustin și un text unic al Sfântului Ambrozie al Milanului. Considerăm, însă, că, din dorința de a-i face pe plac lui Carol cel Mare, Paulin nu a amintit nimic de formula răsăriteană a purcederii Duhului de la Tatăl prin Fiul…

Controversa ierusalimiteană

În jurul anului 808, o delegație de monahi apuseni a mers la Ierusalim, unde a rostit Crezul cu adaosul Filioque. Evident, monahii răsăriteni i-au criticat pentru această inovație dogmatică și liturgică, lucru care a dus la aprinderea unei controverse. Monahii apuseni au trimis atunci o scrisoare episcopului Leon al III-lea al Romei în care apărau practica rostirii Crezului cu adaosul Filioque în cadrul Sfintei Liturghii. Ei declarau că această practică este inspirată după cea a capelei utilizate des de Carol cel Mare în Aachen. Episcopul Leon a trimis o scrisoare Bisericii Răsăritene, argumentând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul, dar nu și-a argumentat poziția în acest sens. Cu toate acestea, tocmai el se va opune vehement introducerii în Crezul inclus în celebrarea Liturghiei a adaosului. Vom discuta pe larg aceste aspecte în materialul următor.

Implicarea politică a lui Carol cel Mare a dus la extinderea folosirii termenului Filioque atât în controversele directe cu ereticii, cât și în cadrul textului Crezului folosit în timpul Sfintei Liturghii. Din păcate, nu sunt multe motive care ar susține că evlavia personală a regelui franc au dus la aceste decizii, ci dorința unei extinderi politice în detrimentul puternicului stat bizantin. Discuțiile teologice legate de adaosul Filioque au fost influențate și ele de aspectul politic al momentului respectiv. Nu afirmăm că Filioque a fost utilizat drept o armă politică îndreptată împotriva Bizanțului, dar este sigur faptul că a reprezentat un argument al unei separări nu doar politice, ci și religioase de acesta. Autonomia religioasă urma să fie calea prin care regatul franc dorea să preia moștenirea culturală a vechiului Imperiu Roman. Doi moștenitori erau deja prea mult pentru un singur continent.

Folosirea Crezului formulat în 381 împreună cu adaosul Filioque a devenit un motiv de controversă la finalul secolului al VIII-lea, atât în discuțiile dintre teologii franci și scaunul episcopal al Romei, cât și în rivalitatea tot mai crescută dintre curtea carolingiană și cea bizantină, care afirmau că sunt moștenitoarele legale ale vechiului Imperiu Roman.’ (Articol publicat în „Ziarul Lumina”)

Comentarii Facebook


Știri recente