Figuri emblematice ale învățământului teologic bucureștean

Generații și generații întregi de preoți, de absolvenți ai Facultății de Teologie din București își amintesc cu drag, cu respect, admirație și recunoștință de cei care i-au format și le-au dat o perspectivă asupra studiilor lor și asupra vieții: Profesorii. Nume mari, autori de cărți, formatori de școală și creatori de elită, profesorii acestei prestigioase instituții de învățământ superior au reușit nu doar să rămână scriși cu litere de aur în istoria facultății, ci și în inimile celor care le-au fost studenți. Am strâns câteva evocări ale profesorilor de odinioară și vă invităm să le citiți, descoperind sau redescoperind ceva din spiritul și personalitatea fiecăruia.

Pr. prof. dr. Vasile Răducă ne-a vorbit cu multă emoție și căldură despre profesorii de altădată, pe care i-a audiat la cursuri:

‘Când am intrat în Seminarul Teologic în 1969, primii doi ani de studii i-am făcut în actuala clădire a Facultății de Teologie din București. Încă mai erau în facultate profesorii de altădată, părintele Ioan G. Coman, părintele Liviu Stan, părintele Nicolae Balca, profesorul Nicolae Chițescu, părinții Nicolae Nicolaescu, Ene Braniște și Emilian Vasilescu. Elev fiind, priveam la acești mari profesori, pentru noi oameni geniali, ieșind de la cursuri sau plecând din cancelarie spre sălile de clasă și îi admiram în mod deosebit, pentru că simțeam că poartă în spatele lor, mai ales în capetele lor multă știință. Mergeau la studenți cu gențile doldora de cărți, iar noi îi urmăream cu privirea pe coridoarele facultății plini de admirație.

Cu unii dintre ei, mai târziu, am ajuns să mă cunosc mai bine. L-am cunoscut, spre exemplu, pe părintele I. G. Coman. Mai întâi am stat de vorbă cu dumnealui în ziua când a împlinit 70 de ani. Țin minte că atunci mi-a dat un autograf pe ‘Patrologia’ lui, urându-mi mult succes în viitor. L-am reîntâlnit după ani de zile la Biserica Hagiu din București, după ce eu mă întorsesem din străinătate doctor în teologie, numit cântăreț bisericesc.

Ne întâlneam uneori cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Stăteam de vorbă, era foarte frig, distinsa doamnă Irina Coman, fiica profesorului Petre Vintilescu, îl ajuta să scrie, cu mâinile înghețate îi dactilografia manuscrisele, iar el, înfășurat în pături peste picioare pentru că îi înghețau picioarele de frigul care era în casă. Nu mai vedea cu un ochi, și așa, doar cu un ochi și cu lupa citea și scria textele patristice. În felul acesta i-au apărut primele trei volume din ‘Patrologie’, lucrare care din păcate nu a fost dusă la bun sfârșit.

Tot după terminarea facultății am avut ocazia să-l cunosc pe părintele Dumitru Stăniloae. Nu l-am avut profesor, l-am audiat de câteva ori la cursurile de doctorat, după aceea s-a pensionat, iar mai târziu l-am cunoscut acasă, fiind încântat de modul în care teologhisea. Am stat de vorbă cu el la Mănăstirea Dealu, unde îmi petreceam verile și unde el venea uneori.

Dar dintre cei din generația lor am avut privilegiul să-l am chiar profesor pe părintele Nicolae Balca în primii doi ani ai mei de facultate. Era doctor în filosofie din 1934, la Jenna, doctoratul și-l dăduse cu profesorul Peter Peterssen. Începuse cariera universitară la Cluj, ulterior s-a titularizat pe Catedra de pedagogie creștină, omiletică și catehetică la București. Era un om de o vastă cultură, pasionat de fizică atomică. Niciodată nu își termina cursul pe care îl începea atunci când venea la ore, dar ne introducea într-un univers de cunoștințe deosebite. Un tip senin, distrat, foarte optimist, dincolo de faptul că avea mari probleme de sănătate. Am făcut cu el Istoria pedagogiei în anul I și Pedagogie generală în anul al II-lea. Am rămas cu foarte frumoase amintiri în ceea ce privește modalitatea de a asculta studenții la examen, dar și amintiri cu privire la lucruri care nu vizau direct disciplina sa. Simpatic, pur și simplu prin felul lui de a fi și de a discuta cu studenții, nu l-am văzut niciodată supărat, încruntat. Făcea glume până și pe seama sănătății lui șubrede. Avusese operații grele în spital și ne-a spus nouă, studenților: ‘Am suferit acolo pentru ani mulți pe care aș merita să-i îndur în iad’.

Am avut parte pentru doar un semestru de profesorul Alexandru Elian. El face parte dintre oamenii pe care, până acum, i-am auzit vorbind cel mai frumos. Alături de părintele Sebastian Chilea, pe care l-am avut profesor la seminar. Diferența dintre ei era evidentă. Ultimul era un orator, profesor de teologie sistematică, foarte bun cunoscător al filosofiei neotomiste, iar primul era istoric. Fiecare însă avea stilul său, deosebit de frumos. Alexandru Elian prezenta cursurile și parcă aveai impresia că vedeai aievea popoarele barbare și armatele romane. Vorbea despre limesurile Imperiului ca și cum ți le desena prin aer. Era un om foarte precis, nu întârzia niciodată la curs, nici nu ținea studenții în timpul pauzelor.

L-am avut profesor și pe părintele Ioan Rămureanu. Un om de o deosebită candoare și puritate. I se îmbujorau obrajii atunci când avea impresia că făcuse o mică și nevinovată glumă. Un om deosebit de conștiincios și delicat.

Părintele profesor Nicolae Șerbănescu ne uimea cu precizia datelor și a cunoașterii documentelor istorice. Cursurile lui erau făcute mai degrabă pe documente decât pe baza lucrărilor altor mari istorici’.

Pe Teodor M. Popescu îl audiau și studenții de la alte facultăți

Figura lui Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari și exemplari profesori ai facultății bucureștene de teologie ortodoxă, ne-a fost evocată de un alt mare profesor al aceleiași instituții, prof. dr. Emilian Popescu. Iată ce amintiri ne-a depănat domnia sa:

‘Convingerea mea este că profesorul Teodor M. Popescu este cel mai mare istoric pe care l-a avut România în privința Istoriei Bisericii Universale și chiar în domenii colaterale, Patrologia, Istoria Dogmelor și Istoria Bisericii Române, disciplină pe care le-a suplinit o bună perioadă de timp. Prin profilul lui ca profesor, prin pregătirea lui, prin scrierile și atitudinile pe care le-a avut nu a fost depășit și cred că va trece o lungă perioadă de timp ca să fie egalat de cineva, nu depășit. De ce? Pentru că el a fost în primul rând un un om foarte dotat nativ. A făcut Seminarul Central din București între 1905 și 1913 și a terminat ca șef de promoție. În fiecare an a avut numai calificativul 10 la toate materiile, încât la sfârșitul anului terminal i-au făcut o diplomă specială care să marcheze lucrul acesta. A fost un elev cu totul strălucit. A terminat seminarul într-o perioadă destul de grea. În 1913 se pregătea Primul Război Mondial. S-a înscris la facultate întâmpinând multe greutăți financiare. A fost șef de promoție și la facultate, susținând licența în fața unei comisii din care făcea parte și episcopul Vartolomeu Stănescu al Vâlcii, care era o personalitate culturală deosebită.

Imediat după terminarea facultății a obținut mai multe burse de studiu la Atena, Leipzig, Strasbourg, Paris (Institutul Catolic și la Ecole Pratique des Hautes Etudes).

O a doua caracteristică a personalității lui a fost aceea că darurile native pe care le-a avut le-a fructificat prin studii strălucite, atât la Facultatea de Teologie din București, cât și la Atena, unde și-a susținut doctoratul în 1922.

În 1927 a devenit profesor la Facultatea de Teologie din București, până în 1958, când a fost dat afară, arestat și închis până în 1963. Cunoștea foarte bine limbile greacă și latină și a tradus izvoarele grecești privind încercările de unire, textele de la 1054. A tradus și Noul Testament. Toate colecțiile de patrologie și izvoare grecești au fost cumpărate prin străduința lui. Dacă avem biblioteca aceasta foarte bine utilată până la al Doilea Război Mondial, o avem datorită profesorului Teodor M. Popescu. A înființat prima revistă de teologie, ‘Raze de lumină’, pentru studenții de la teologie. A fost decan al facultății între 1942 și 1946. Cursurile se țineau la Universitate și în aulă se adunau la prelegerile lui peste 200 de studenți, nu numai de la teologie, ci și studenții care erau la facultățile vecine nouă, Farmacia, Literele și Istoria. Orele lui erau foarte documentate’.

Părintele Galeriu nu le refuza studenților nici o întrebare

Personalitatea părintelui Constantin Galeriu a impresionat pe toată lumea, nu doar pe foștii studenți, care au avut ocazia de a-l vedea și auzi pe viu, dar și pe cei care l-au cunoscut prin intermediul unor emisiuni televizate, ori care au participat la slujbele de la biserica unde era preot și vorbea cu mult har.

Pr. prof. dr. Vasile Gordon, care i-a fost student, a mărturisit:

‘Când vorbim despre părintele Constantin Galeriu, ca profesor de teologie, trebuie să avem în vedere și celelalte dimensiuni proeminente ale personalității Preacucerniciei Sale: predicator harismatic, slujitor impecabil, duhovnic răbdător și înțelept, familist exemplar, om adevărat. Numai așa se explică prestigiul de care s-a bucurat, deopotrivă, în rândurile studenților, ale credincioșilor de la parohie și ale personalităților din cele mai diverse domenii ale culturii noastre.

Ca profesor, se manifesta mai ales prin formația sa de dogmatist. Cunoscător de excepție al Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, deținător al celor mai variate cunoștințe din toate disciplinele teologice, la care se adăuga și o solidă cultură laică, părintele Galeriu avea capacitatea să ofere studenților o paletă impresionantă de cunoștințe la cursuri și seminarii. Omiletica, Catehetica și Pedagogia creștină, disciplină la care a predat din anul 1978 până în 1994, a avut profesori înaintași pe care părintele îi invoca adesea cu deplină admirație și recunoștință: Badea Cireșeanu, Marin Ionescu, Grigorie Cristescu, Mihail Bulacu, Nicolae Balca.

Unul dintre aspectele pentru care studenții l-au apreciat foarte mult era că niciodată n-a refuzat să răspundă întrebărilor ce i se adresau. Chiar dacă ora era uneori ‘compromisă’, studenții erau beneficiarii unor lămuriri pe care de multe ori alți profesori refuzau să le dea, fie amânându-i pentru un ipotetic ‘altă dată’, fie din neștiința răspunsului.

Dincolo de erudiția impresionantă, disponibilitatea pentru dialog și felul său duhovnicesc i-au determinat pe mulți dintre absolvenții merituoși să-l aleagă îndrumător de doctorat. În anii din urmă, își amintea mereu de ucenicii doctoranzi și-i pomenea cu drag. Caracteristica stilului didactic al părintelui era libertatea totală de lucru pe care o acorda ucenicului. Și fiecare a folosit această libertate în felul în care a înțeles-o: unii impunându-și o severă autoexigență, alții lăsându-se luați de val. Rezultatele au fost și sunt previzibile: cei din prima categorie, foarte apreciați în locurile unde slujesc; de la ceilalți, răbdător cum îl știm, credem că părintele așteaptă încă să prețuiască, fie și în ceasul al 11-lea, încrederea dăruită cu părinteasca sa generozitate’.

Era o mare plăcere să participi la cursurile profesorului Ene Braniște

Pr. prof. dr. Nicolae Necula ni l-a descris cu bucurie și nostalgie pe profesorul Ene Braniște:

‘Greu de caracterizat sau de prins în puține cuvinte o personalitate atât de mare ca preotul profesor Ene Braniște. Un om de studiu, de carte, care s-a identificat cu învățământul teologic, Ene Braniște a fost unul din cele mai de seamă cadre universitare ale Facultății de Teologie din București și apoi ale Institutului Teologic de mai târziu. Cred că a fost unul din cei mai bine pregătiți profesori dintre toți cei pe care i-am cunoscut în viața mea. Face parte din generația de aur a învățământului teologic cu profesori renumiți, dascăli care s-au dedicat întru totul studiului, cu activitate științifică extraordinară, cu vocație preoțească, dar mai ales didactică neîntrecută. Era o mare plăcere să participi la cursurile acestui profesor. L-am cunoscut la examenul de diplomă când eram în anul terminal la Seminarul din Buzău și de atunci s-a legat o strânsă apropiere între mine și profesorul Braniște care mi-a făgăduit că de mă voi ține de carte și voi face studii serioase mă va primi ca asistent al său.

În primul rând profesorul Braniște era de o ținută demnă, impecabilă. Mi-l amintesc în reverendă gri sau neagră, cu brâu roșu. Era de o interioritate și sobrietate deosebită. Avea o voce plăcută, tenorală, bine dozată, care totdeauna încânta. Vorbea frumos, literar, pentru o expresie folosea până la patru sau cinci variante.

Liturgica, asemenea Tipicului bisericesc, sunt discipline plictisitoare dacă nu știi să le faci plăcute. Dacă predai doar rânduiala și explicarea cultului, sec, nu atrăgeai. El atrăgea extraordinar prin prestanța sa științifică care impunea. La examen avea un stil care aproape te înspăimânta. Subiectele erau scrise pe mai multe bilete, candidatul trăgea biletul, se așeza în bancă și pregătea subiectul, iar apoi, când îi venea rândul, se prezenta în fața profesorului și vorbea. Profesorul nu scotea nici un cuvânt, stătea și se uita la tine prin ochelarii lui cu dioptrii mari. Nu zicea nimic, nici da, nici nu la ceea ce tu răspundeai. Nu știai dacă ai răspuns bine sau nu, doar la sfârșit îți zicea un ‘mulțumesc’ sau ‘e de ajuns’, iar tu plecai și el îți trecea nota. Era destul de exigent, dar înțelegător în același timp. Cu un calm ieșit din comun făcea observațiile care se impuneau lucrărilor de seminar întocmite de studenți și doctoranzi. De o minuțiozitate rar întâlnită, cu orice virgulă pusă la locul ei, fraza lui nu era una încărcată cu neologisme sau cuvinte pompoase, greu de înțeles, dar nici simpliste. Era o frază care curgea și cărțile, studiile pe care le-a scris, întăresc din plin mărturia mea.

A fost pentru mine un adevărat părinte. Atâta înțelegere și atâta omenie rar am întâlnit. Mă duceam acasă, ne primea frumos, ne invita la masă la sărbătorile mai importante. Ca profesor era o somitate. În primul rând a scris enorm de mult. Pe atunci nu se publicau cărți, ci mai mult studii. Când a împlinit vârsta de 70 de ani, am făcut o prezentare a vieții și activității sale și se adunaseră foarte multe studii de pastorală, liturgică, artă creștină, recenzii, reportaje, cronici ale evenimentelor importante din viața Bisericii. Un om cu preocupări multiple în spațiul Catedrei de practică.

A plecat dintre noi lăsând amintirea frumoasă a unui desăvârșit dascăl de teologie. Sobru, elegant, pedant, apropiat de studenți, extraordinar pregătit, un om de o probitate științifică incontestabilă. Nu găseai la el improvizații sau studii scrise ca să se afle în treabă, ci la el întâlneai muncă științifică și întotdeauna pe specialitatea liturgicii. Rareori s-a abătut de la domeniul în care era specialist. A continuat cu pricepere pe marele său maestru, părintele Petre Vintilescu’.

Profesorul Emilian Popescu, o conștiință eclesială misionară

‘Alături de Teodor M. Popescu, Alexandru Elian, Virgil Cândea, domnul Emilian Popescu reprezintă laicatul ortodox român și evlavios, ferm în credință și deschis spre universalitate, pentru care știința universitară și spiritualitatea eclesială se împletesc într-o cunună de lumină a lucrării misionare a Ortodoxiei în societate.

După ce a studiat teologia, filologia și istoria în țară (București) și străinătate (Berlin, Bonn, Köln, Munchën, Lyon și Paris), domnul Emilian Popescu a devenit cercetător la Institutul de Arheologie al Academiei Române (1956-1978) și apoi, din 1978, profesor de bizantinologie la Institutul Teologic Universitar din București, azi Facultatea de Teologie din București.

Opera sa științifică scoate în evidență istoria originilor poporului român, cultura și spiritualitatea unei populații daco-romane creștinate, începând mai ales cu ținutul Dobrogei. Multiplele comunicări științifice despre creștinismul românesc din primul mileniu, făcute în țară și străinătate, chiar în timpul epocii de dictatură comunistă, erau în același timp și multiple mărturii misionare într-o societate secularizată și chiar ostilă credinței (…)

Din smerenie și teamă sfântă față de sublimitatea și responsabilitatea Tainei Preoției, domnul Emilian Popescu nu acceptă să fie hirotonit, dar are o conștiință sacerdotală baptismală, aceea a preoției împărătești, universale a credincioșilor ortodocși fervenți iubitori de Hristos și de Biserică, pe care o întâlnim de-a lungul istoriei la marii ctitori de biserici, de cultură și de instituții filantropice la Bizanț și în toate țările ortodoxe, de la Constantin cel Mare și mama sa, Sfânta Elena, la principii creștini viteji în a apăra și generoși în a ajuta Biserica; de la răzeșii harnici și darnici pentru Biserică, până la profesorii creștini, teologi sau neteologi, rugători în interiorul Bisericii și misionari în interiorul culturii și vieții sociale.

Conștiința eclesială laică a domnului profesor Emilian Popescu îmbină evlavia întâlnită la credincioșii simpli din popor cu evlavia și responsabilitatea pe care le-a întâlnit în documente și monumente ale marilor ctitori împărați și dregători bizantini sau voievozi și binefăcători români (…)

Este fascinant să vezi cum acrivia sau exigența profesorului de la catedră se continuă în participarea atentă, concentrată, serioasă a teologului mirean la viața liturgică, culturală și misionară a Bisericii. Desigur, o notă în plus la onestitatea, verticalitatea și seriozitatea academică a profesorului a fost dobândită prin studiile sale făcute în Germania și Franța, unde a avut profesori competenți și exigenți. Iar un accent în plus la asceza și evlavia liturgică a domnului Emilian Popescu s-a adăugat și prin studiul spiritualității monastice ortodoxe ecumenice și românești. Toate aceste frumoase îmbinări între știință și spiritualitate au făcut să rodească, frumos și folositor, o conștiință eclesială misionară pe care domnul profesor Emilian Popescu o arată în orice împrejurare.’ (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, din volumul ‘Omagiu Profesorului Emilian Popescu’, colecția din Studia Istorica et Theologica, Editura Trinitas, 2003)

Părintele Stăniloae, un mare dar

‘Ca dascăl de teologie, părintele Dumitru Stăniloae pune bazele unei gândiri teologice reflexive, în care teologia îndeplinește o funcție de cultură totală și mântuitoare, fiindcă este o expresie a cultului Bisericii. Părintele a venit cu un accent dogmatic pe persoană, pe iubire și virtuți, ne-a revelat frumusețile smereniei și delicatețea sfinților. De aceea considerăm că părintele a fost mare dar al lui Dumnezeu pentru facultatea noastră de teologie și pentru întreaga Ortodoxie.’

(Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 25 noiembrie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente