Fiecare parohie din diaspora reprezintă o Românie în miniatură – Dialog cu PS Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord

Fenomenul migrației crește constant, de la un an la altul. Mulți dintre români au plecat din cuibul lor strămoșesc înainte de Revoluția din decembrie 1989 nemaiputând îndura neajunsurile acelor vremuri, dar și mai mulți pleacă în țări din Europa în ultimii ani cu nădejdea că își vor rândui mai bine viața de zi cu zi. Ajunși la mii de kilometri de țara lor, românii se bucură de sisteme sociale reușite, dar suferă și schimbări ale modului de viață, suferă un puternic sentiment al dezrădăcinării, în condițiile în care o serie dintre reperele lor spirituale nu mai sunt trăite în viața cotidiană din noul context. Ca în multe alte țări europene, și în Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord comunitatea parohială este, pe lângă ambasade, singurul cadru în care se vorbește românește.

Păstoriți o episcopie tânără, recent înființată, fiind și primul arhipăstor. Care au fost dificultățile misionare pe care le-ați întâmpinat în țările nordice?

Din mila Preasfintei Treimi și din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Sfântului Sinod, am primit această slujire în tânăra Episcopie Ortodoxă Română a Europei de Nord cu menirea de a ne uni cu toții, preoți și credincioși, în jurul altarelor euharistice. Toți suntem călători în această lume către Împărăția lui Dumnezeu, indiferent că ne aflăm acasă, în țară sau așezați vremelnic pe alte meleaguri. Cred că una dintre încercările pe care le întâmpinăm cei care, misionar, ne desfășurăm activitatea departe de țară o reprezintă conștientizarea apartenenței la veșnicie, la Împărăția trăită încă din această lume prin viața în Biserică. Dacă suntem conștienți de cetățenia noastră cerească, putem birui ispitele cotidiene, generate de obsesia acumulării bunăstării, de încercările generate de nevoia de adaptare la o societate multiculturală, de indiferentism religios și de aplatizare a trăirilor duhovnicești.

Nu a fost foarte ușor să închegăm și să organizăm administrativ episcopia noastră, pentru că se întinde pe suprafața a trei țări scandinave, al căror specific, aparent asemănător, este diferențiat de sisteme legislative, de mentalități și contexte diferite. La venirea mea ca episcop am găsit doar câteva parohii, pentru ca acum să avem 27 de comunități, unde se slujesc Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și celelalte Taine și ierurgii ale Bisericii, unde credincioșii, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Mântuitorului, spre iertarea păcatelor și dobândirea veșniciei, se folosesc și de celelalte binecuvântări izvorâte din acțiuni pastoral-misionare gândite și împlinite, ținând seamă de specificul misiunii în această parte a Europei. Programele de catehizare, activitățile social-culturale și pastorale coordonate de preoții slujitori se înmulțesc și simțim o creștere duhovnicească în ritmul fiecărei comunități. Dintru începuturile activității misionare în Europa de Nord, nu am considerat nici o greutate ca fiind de netrecut, pentru că, prin mila lui Dumnezeu, le-am transformat în provocări care au adus mai apoi multe împliniri.

Vă desfășurați activitatea într-o zonă multiculturală și multietnică. Cum reușiți prin dialogul interreligios și intercultural să contribuiți, împreună cu preoții din comunitățile românești, la depășirea problemelor cu care se confruntă românii de aici?

Specificul pastorației în comunitățile românești din străinătate, cred, poartă în mare același tipar. Cu atât mai mult, acest specific este mai bogat în cazul comunităților din partea occidentală și nordică a Europei. Dialogul interreligios și intercultural a trecut de la nivelul oficial al prezentării unor caracteristici identitare, de promovare a specificului național și cultural la un firesc ce ține de conviețuirea cu celelalte naționalități cu care interacționăm. Așa se face că ortodoxia românească respiră în același duh cu ortodoxia celorlalte naționalități ce mărturisesc aceeași dreaptă slăvire a lui Dumnezeu. Mulți, dacă nu aproape toți preoții noștri, s-au apropiat de celelalte comunități ortodoxe cu care mențin frumoase legături, în duh ortodox, de frățietate. De asemenea, nu au fost neglijate nici legăturile cu celelalte comunități creștine, care prețuiesc mărturia vie a bogăției spirituale și propria identitate culturală, altoită în această parte a Europei. Nici o activitate religioasă nu poate să se desprindă de aspectele culturale ale patrimoniului specific ortodoxiei românești, prin vernisaje de icoane și cărți religioase, concerte de muzică bisericească și conferințe teologice și duhovnicești, comunitățile noastre se prezintă ca și comunități stabile, generatoare de liniște și prosperitate, de încredere în conlucrarea membrilor lor între ei și celelalte naționalități.

Care este rolul episcopului în aceste comunități, referindu-ne în special la păstrarea valorilor tradiționale și spirituale, care ajută la un dialog sincer, dar în același timp deschis, în contextul lumii contemporane?

Ne-am străduit de la începutul misiunii să promovăm și o fărâmă din bogatele tradiții naționale și culturale. După cum vă aminteam mai devreme, deși acest lucru nu a fost ușor, am căutat să transformăm dificultățile, încercările în provocări al căror rezultate să se înmănuncheze acum în existența în cadrul episcopiei noastre a Centrului de tineret, aflat la îndemnul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel sub oblăduirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei, ale cărui activități sunt foarte apreciate atât la nivelul comunităților noastre, cât și în contextul autohton și multicultural scandinav. În acești ani am inițiat constituirea unui fond etnografic la Centrul eparhial, de care se bucură toți credincioșii care ne trec pragul, constituirea școlilor parohiale, a corurilor bisericești, a cercurilor teologice, catehetice și iconografice vizionarea de materiale ortodoxe video și audio, organizarea taberelor de tineret și a pelerinajelor în eparhie, în România și la locurile sfinte ale ortodoxiei, de către Centrul de pelerinaje ‘Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești’ al episcopiei noastre etc. Aceste activități reprezintă tot atâtea metode prin care Biserica se deschide în fața lumii, oferind alternative credincioșilor ei, în raport cu tentațiile lumii. Slujirea de episcop este aceeași pe care a afirmat-o Biserica de veacuri, de a veghea la afirmarea corectă a învățăturii lui Hristos, de a sfinți prin lucrarea harică pe credincioși și lucrul mâinilor lor, precum și de a conduce comunitatea pe calea mântuirii. Tocmai de aceea, încerc să fiu prezent cât mai des și la momentele cele mai importante, în sânul tuturor comunităților pe care le păstoresc preoții noștri, pentru a le arăta lor, dar și credincioșilor că slujirea arhieriei se împlinește în slujirea lui Hristos prin slujirea semenilor.

În ceea ce privește România, fenomenul migrației (definitive sau temporare) a luat o deosebită amploare deosebită în ultimii 10 ani. Cum se simte acest lucru în Suedia, Norvegia și Danemarca și care sunt mijloacele pastorale speciale din acest context în diaspora?

Ca și în cazul altor țări, în nordul Europei ne-am confruntat cu mai multe categorii de emigranți. O parte dintre ei, destul de importantă și în ziua de astăzi, au venit cu peste 30 de ani în aceste ținuturi. Deja de la a doua generație, legătura cu urmașii primilor emigranți a reprezentat o provocare pentru preoți, pentru că diferențele culturale, lingvistice și mentale trebuiau depășite, iar pe credincioșii care abia mai știau limba română trebuiau să îi câștige pentru veșnicie în Biserică. Pe de altă parte, o categorie distinctă o constituie emigranții care au sosit aici acum 20 de ani, la momentul în care regimul comunist dispărea din România. Aceștia, purtând în sufletele lor puternica amprentă a dorului de țară, au încercat să păstreze identitatea națională și culturală cu țara prin legătura cu Biserica, ce le oferea reperele duhovnicești atât de necesare în această societate. Nu în ultimul rând, emigranții de care amintiți dvs., care au părăsit țara în ultimii 10 ani, reprezintă românii ce nu s-au desprins cu totul de casa părintească, de locurile în care au crescut și s-au format. Aceștia reprezintă segmentul cel mai puternic în comunitățile noastre românești, implicat activ în toate activitățile pastorale, culturale și misionare ale Bisericii.

Pentru că statele scandinave au sisteme sociale foarte bine puse la punct, mulți dintre români se gândesc să emigreze pentru a găsi ceea ce poate le lipsește în țara natală, însă bariera lingvistică este cea care îi determină pe mulți să se întoarcă acasă. De aceea noi nu putem spune, precum celelalte comunități românești din Europa Centrală și Meridională, că avem foarte mulți români emigranți. Pentru că cei mai mulți dintre aceștia sunt intelectuali, metodele și mijloacele pastorației au fost adaptate nivelului și aspirațiilor lor. Cu ei preoții țin legătura prin e-mail, prin news-letter-uri periodice, prin pagini internet, ca astfel să îi anunțe nu doar despre programul liturgic și să le împărtășească cuvinte de folos duhovnicesc, ci și să le transmită evenimentele importante care se derulează sau sunt comemorate în țară sau în străinătate, zi de zi.

Migrantul trăiește un sentiment al dezrădăcinării, în condițiile în care o serie dintre reperele sale nu mai sunt trăite în viața cotidiană din noul context. Vorbiți-ne despre rolul coagulator al parohiilor.

În primul rând, comunitatea parohială este, pe lângă ambasade (care se află doar în capitale), singurul cadru în care se vorbește românește. Rugăciunea, Sfânta Liturghie, pomenirea celor adormiți, colindele, slujirile și activitățile de Crăciun și de Paște, toate sunt în limba în care ne-am născut și am fost crescuți. Nouă ne place să spunem că fiecare parohie reprezintă o Românie în miniatură, pentru că sunt credincioși din toate zonele țării. În aceste comunități parohiale, credincioșii nu se unesc doar cu Dumnezeu, prin Cuminecarea cu Sfintele Taine, ci și împreună, unii cu alții, prin activitățile parohiale, prin proiectele voluntare, prin pelerinaje sau vizitele frățești pe care și le fac unii altora. Așa se face că toți românii care ajung fie în vizită, fie la muncă, fie că sunt în trecere prin orașele unde sunt comunități parohiale nu ocolesc niciodată Biserica, pentru că elementele identitare și căldura de acasă se regăsesc aici într-un firesc sincer și binecuvântat. (Interviu realizat de Diac. Ciprian Bâra și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 7 iulie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente