Lucrarea de mântuire efectuată de Hristos a adus totodată o revelare mai amănunțită a lucrării Sfintei Treimi. Dacă în Vechiul Testament se insistă mult asupra existenței unui singur Dumnezeu în detrimentul politeismului păgân, în Noul Testament avem mai multe descoperiri referitoare la Sfânta Treime.
În continuarea interpretării privitoare la Iconomia Fiului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin vorbește despre consubstanțialitatea Persoanelor Sfintei Treimi. ‘După ce am tratat și am propus credinței nașterea dumnezeiască a Domnului nostru și Iconomia Sa umană, Crezul adaugă, pentru a completa credința noastră în Dumnezeu, și pe Duhul Sfânt, Care nu are o natură inferioară în raport cu Tatăl și cu Fiul, ci, dacă pot spune astfel, este consubstanțial și împreună veșnic, căci Treimea este un singur Dumnezeu: ceea ce nu înseamnă că Tatăl este același cu Fiul și cu Sfântul Duh, ci că Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul, Duhul Sfânt este Duhul Sfânt, această Treime fiind un singur Dumnezeu’ (Despre credință și Crez, trad. Bogdan și Miruna Tătaru-Cazaban, EIBMBOR, București, 2010, pp. 53-54). Este interesant felul cum Fericitul Augustin abordează Taina Sfintei Treimi. El pornește de la consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. În același timp, Fericitul Augustin este atent să nu lase impresia că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt doar trei denumiri diferite ale unei Persoane unice așa cum era crezut de ereticii sabelieni. ‘Trebuie să avem o credință de nezdruncinat, potrivit căreia să spunem că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu; că nu există trei dumnezei și că Treimea este un singur Dumnezeu; că Persoanele Treimii nu sunt diferite prin natură, ci consubstanțiale; că Tatăl nu este când Fiu, când Duh Sfânt, ci este întotdeauna Tatăl, Fiul este întotdeauna Fiul și Duhul Sfânt este întotdeauna Duhul Sfânt’ (Despre credință și Crez).
Lucrarea Duhului Sfânt
Fericitul Augustin era conștient că, deși hotărârea celui de-al doilea Sinod Ecumenic privind dumnezeirea Duhului Sfânt fusese luată, în practică încă mai existau suficienți credincioși care tăgăduiau acest lucru. Acești credincioși considerau că Sfânta Tradiție nu conține suficiente argumente în acest sens și prea puțini Părinți au dat mărturie despre dumnezeirea Duhului Sfânt. Chiar dacă noi, astăzi, recunoaștem lucrările Sinoadelor Ecumenice drept ziditoare de suflet și importante pentru propria credință, acest aspect nu era prea întemeiat în mințile și inimile credincioșilor, cel puțin în primele veacuri. Cu toate că în Răsărit, Sfântul Vasile cel Mare discută în amănunt argumente cuprinse în Sfânta Tradiție în tratatul său Despre Duhul Sfânt, Fericitul Augustin, nedispunând de aceeași bază puternică de texte patristice, se vede silit să afirme: ‘Marii și învățații exegeți ai dumnezeieștilor Scripturi încă nu au discutat despre Duhul Sfânt la fel de mult și detaliat încât să ne fie ușor de înțeles ceea ce Îi este propriu Duhului Sfânt și ne face cu putință să nu-L numim nici Fiu, nici Tată, ci doar Duh Sfânt’. Lucrul acesta era parțial adevărat, dar, totodată, și fals, pentru că existau destule argumente în textele patristice anterioare. Să ne amintim de textele Sfinților Atanasie al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului sau Vasile cel Mare. La rândul lor, aceștia se bazau pe textele Sfinților Clement Romanul, Irineu al Lyonului, Dionisie al Alexandriei sau Grigorie Taumaturgul. Din păcate, în Apus, cultura patristică a evoluat ceva mai greu. Chiar dacă Irineu al Lyonului și Clement Romanul au activat acolo, textele lor nu prea erau utilizate în argumentația celor care le-au urmat. De asemenea, textele Capadocienilor și ale celorlalți Părinți răsăriteni au ajuns ceva mai târziu în Apus. Totuși, Fericitul Augustin dovedește cu ușurință dumnezeirea Duhului Sfânt, chiar dacă nu se bazează decât pe câteva mărturii scripturistice și (posibil) texte patristice lipsite de autor. ‘Aceștia (exegeții) învață că El este darul lui Dumnezeu, ca să credem că Dumnezeu nu poate să facă un dar care să-i fie inferior. Totuși, ei susțin că Duhul Sfânt nu este născut din Tatăl, ca Fiul, pentru că Hristos este unic, și cu atât mai puțin din Fiul, pentru că ar fi nepotul Tatălui Preaînalt, ceea ce nu înseamnă că nu Își datorează ființa nimănui, pentru că o are de la Tatăl, de la Care sunt toate. Aceasta pentru a nu ajunge la două principii fără principiu, ceea ce ar fi în gradul cel mai înalt fals și absurd, nefiind un lucru specific credinței universale, ci greșelii unor eretici’.
Biserica – loc al comuniunii
În debutul secțiunii referitoare la Biserică și atributele acesteia, Fericitul Augustin consideră că aceasta este o împlinire minunată a poruncii iubirii. ‘Porunca iubirii ne-a fost dată nu doar cu privire la Dumnezeu, căci se spune: ‘să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău’ (Lc. 10:27), ci și cu privire la aproapele, pentru că se spune și ‘să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’. Dacă această credință nu îi aduce laolaltă pe oameni într-o comunitate sau într-o societate, în care este împlinită iubirea fraternă, ea este mai puțin roditoare’. Chiar dacă Biserica este într-un fel rodul iubirii dintre noi, ea nu reprezintă exclusiv un rezultat al acestei iubiri. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci și ereticii și schismaticii și-ar putea numi adunările Biserici. De aceea, Fericitul Augustin precizează imediat: ‘Credem într-una Sfântă Biserică, adică universală, pentru că ereticii și schismaticii își numesc adunările tot Biserici, dar prin greșelile lor cu privire la Dumnezeu, ereticii încalcă de fapt credința, iar schismaticii, prin separările lor nedrepte, se rup din iubirea fraternă, chiar dacă cred ceea ce credem și noi. De aceea, nici ereticii nu fac parte din Biserica universală – pentru că aceasta Îl iubește pe Dumnezeu – și nici schismaticii, pentru că Biserica îl iubește pe aproapele’. Astfel, ereticii greșesc cu privire la credință, iar schismaticii, în legătură cu iubirea fraternă. Ei se rup astfel de trupul Bisericii universale. Cu toate acestea, nu putem considera Biserica un loc unde există doar drepți. Cât timp suntem pe pământ, Biserica este alcătuită din cei care se străduiesc să își depășească neputințele și să aibă o viață sfântă. ‘Ea iartă lesne păcatele aproapelui pentru că cere pentru ea însăși iertarea Celui Care ne-a împăcat cu Sine Însuși, ștergând toate greșelile trecute și chemându-ne la o viață nouă. Dar până vom dobândi viața desăvârșită, nu putem fi fără păcate’.
Fericitul Augustin oferă în final și un rezumat eficient al întregii sale lucrări, cu care încheiem materialul actual. Sperăm că această scriere a lămurit măcar câteva dintre întrebările pe care le avem cu privire la Crez și ne-a oferit puțină lumină duhovnicească. ‘Aceasta este credința dată celor ce au devenit creștini, în puținele cuvinte care alcătuiesc Crezul și sunt cunoscute de credincioși pentru ca, având credință, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viață fericită; ducând o viață fericită, să-și curețe inima, și cu inima curată să înțeleagă ceea ce cred’.(Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 18 august 2010)
