Înțelesul Evangheliei despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, din Duminica a XXII-a după Rusalii, a fost explicat astăzi, 1 noiembrie, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, prezent la Sfânta Liturghie săvârșită în Paraclisul patriarhal, informează cotidianul „Ziarul Lumina”.
Această Evanghelie arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte, rememorează toate faptele vieții. Tot de aici aflăm mărturia clară a Mântuitorului despre existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup. Sufletul merge fie în comuniunea drepților și a sfinților, în fericita existență a raiului, fie în suferința iadului. Sufletul omului, după despărțirea de trup, nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferență, într-un somn sau într-o amorțire, ci sufletul are conștiința luminată și comunică cu sufletele drepților. Sufletele, după moarte, deși se află în stări diferite, unele în rai, iar altele în iad, își dau seama de starea în care se află. „Focul, văpaia – despre care vorbește Evanghelia – în care se află sufletul celui bogat și nemilostiv a fost înțeleasă de Sfinții Părinți ca o mustrare a conștiinței, un regret, o suferință în conștiință pentru binele pe care trebuia să-l fi făcut omul pe pământ și nu l-a făcut; sau o mustrare a conștiinței pentru păcatele pe care le-a săvârșit”, a spus Preafericitul Părinte Daniel.
Această Evanghelie ne arată într-o formă concentrată taina vieții omului, valoarea inestimabilă a vieții pământești, care, deși e trecătoare, determină existența veșnică. Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite, având și două stări spirituale diferite. Bogatul trăia toate zilele sale în multă slavă, era îmbrăcat în porfiră și vison și toată ziua se afla într-o veselie, iar săracul Lazăr era bolnav, plin de bube, suferind și singur. „El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini; numai ei erau aproape de el, îi lingeau bubele. Câinii deveniseră mai omenoși decât omul bogat și nemilostiv, care nu mai trata pe Lazăr ca pe un om, ci ca pe un vierme, ca pe o ființă sălbatică”. „Vedem două stări diferite, unul trăia în bucurie și veselie perpetuă, altul în suferință, în singurătate și în sărăcie perpetuă. Această înfățișare a celor două stări sociale și sufletești ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și organiza viața cum vrea el”, a mai spus Patriarhul Daniel.
În Evanghelie nu se spune nimic despre faptele rele ale bogatului nemilostiv, și nici despre faptele bune ale lui Lazăr, dar ni se arată că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensației. „Cele două persoane au fost judecate, în primul rând, nu după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieții lor. Starea bogatului era de decădere, pentru că nu-și mai amintea de Dumnezeu. Nerecunoștința, nepăsarea, nemulțumirea față de Dumnezeu, starea de decădere umană este similară coborârii la iad, pentru că el a devenit subuman. Bogatul coboară la starea iadului pe care a «pregătit-o» în mod liber prin izolare, prin nepăsare, egoism. Deci nu a fost judecat atât de mult după faptele lui rele, ci pentru binele pe care ar fi putut să-l facă. Pe de altă parte, săracul Lazăr este trimis în rai pentru starea lui îmbunătățită a sufletului. Binele pe care l-a săvârșit Lazăr este luminarea, curățirea, cultivarea și îmbogățirea sufletului lui prin virtutea răbdării fără clevetire, fără cârtire, fără răzvrătire. Prin tăcerea sa pașnică, el a zidit duhovnicește, a luminat și a înfrumusețat sufletul său”. Nu contează în fața lui Dumnezeu numai mulțimea faptelor bune, ci în primul rând bunătatea sufletului. Dacă multele fapte bune ne duc la mândrie, la laudă de sine, nu ne-am îmbunătățit suficient sufletul. Numai când sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului nostru este o stare de deschidere spre cer.
Părintele Patriarh a evidențiat că iadul este o existență fără comuniune de iubire, și chiar dacă cei din iad sunt aproape unul de altul, nu se mai află în stare de comuniune, „iadul fiind expresia individualismului egoist în forma sa perpetuă, suferința neîmplinirii, durerea că n-am răspuns iubirii lui Dumnezeu”. Iadul sau raiul începe încă din lumea aceasta, în sufletul nostru. Dacă cultivăm bunătatea, ne deschidem spre rai, iar dacă cultivăm nepăsarea, egoismul, lăcomia, răutatea, ne pregătim pentru iad.
Nu este o abordare juridică a existenței, ci una existențială a vieții, pentru că totul depinde de libertatea noastră. De aceea și Biserica noastră a construit case, cantine și unități medicale pentru bătrâni, bolnavi și orfani. „Toate acestea ne arată că de modul în care noi trăim taina iubirii aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veșnică. Totdeauna Dumnezeu este drept, pentru că este milostiv. Și dacă și noi suntem milostivi, ne bucurăm de fericirea raiului. Dacă în fiecare zi facem un dar, cu cuvântul bun, cu fapta bună, cu o rugăciune pentru altul, cu o haină pentru cel sărac, o bucată de pâine pentru cel flămând, așa înțelegem ceea ce poporul nostru a spus, ca o formă concentrată a Evangheliei de astăzi, «dar din dar se face rai». Dăruind noi din cele ce am primit de la Dumnezeu și pe care le-am cultivat prin osteneala noastră, dobândim raiul”.
