Fața lui răspândea lumina bucuriei

Întâlnirea cu marii duhovnici și părinți ai Bisericii reprezintă pentru cei care au avut sau au această șansă o revelație. Prin cuvântul lor, prin fiecare gest, ei lasă să răzbată spre noi ceva din mireasma Duhului care sălășluiește într-înșii.

Cei 14 ani de la înveșnicirea părintelui Cleopa i-au prilejuit Înalt Preasfințitului Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord, aduceri aminte de cel care a rămas în istoria monahismului românesc din secolul trecut prin darul cuvântului și al misiunii.

Înalt Preasfinția Voastră, cum a fost prima întâlnire cu părintele Cleopa?

Pe părintele arhimandrit Cleopa Ilie l-am cunoscut încă înainte de a mă duce la Facultatea de Teologie, prin 1968, când am vizitat pentru prima oară Mănăstirea Sihăstria. Aici l-am văzut și ascultat, iar în anul următor m-am spovedit la dânsul de două ori, după care m-a îndrumat, ca pe mulți alții care cereau spovedanie la dumnealui, către părintele Paisie Olaru. Părintele Paisie era socotit la vremea aceea cel mai bun duhovnic al Sihăstriei, al Moldovei și poate chiar al României. Părintele Cleopa, el însuși având duhovnic pe părintele Paisie, se ocupa mai mult de misiune, de predică, de îndrumarea credincioșilor.

În fiecare an când îl vizitam, întâlneam la chilia lui o mulțime de credincioși cărora părintele, de pe prispa chiliei sale, le vorbea. Și le vorbea atât de frumos, încât îi captiva pe toți. Îl ascultam cu mult drag. Cita des din Sfinții Părinți, memoria lui fiind una cu totul deosebită. Spunea odată că el a făcut Teologia în Munții Sihăstriei păscând oile. Pentru că în fiecare zi, mulți ani la rând, lua în traista lui câte o carte din biblioteca Mănăstirii Neamț și citea. Citea neîncetat. Apoi, când a fost ales stareț și a început să vorbească credincioșilor, tot cuvântul său era întărit de citate ale Sfinților Părinți. Părintele Cleopa vorbea din prisosul inimii sale, transformată de scrierile Părinților Bisericii. Citind pe Părinți, el nu i-a înregistrat doar în mintea sa, ci i-a trecut prin inima și viața sfinției sale. El trăia în Duhul Părinților. Devenise el însuși un sfânt părinte și citatele erau acum cuvinte ale sale, trăite și verificate pe sine, nu doar folosite ca într-o lucrare academică.

Părintele avea un dar al cuvântului unic. Poate prin aceasta a și rămas părintele Cleopa în istoria monahismului nostru din veacul XX: darul cuvântului și al misiunii.

A și scris mult, i s-au înregistrat multe predici de care se folosesc numeroși credincioși. Cunoștea atât scrierile Sfinților Părinți, cât mai ales Sfânta Scriptură. Unii spuneau chiar că o știe pe de rost. Psaltirea cu siguranță o știa pe de rost.

Părintele era un om al rugăciunii. L-am surprins în câteva rânduri și am auzit, chiar din gura lui, sau, dacă nu, de la părintele Varsanufie, ucenicul său de la chilie, că părintele Cleopa avea ca pravilă personală o rugăciune de patru ore zilnic. Mi-a rămas întipărit acest lucru în inima mea. Pe lângă rugăciune se ocupa de credincioși, vorbindu-le, și de monahii din mănăstire, care aproape toți îl aveau ca duhovnic și părinte povățuitor, duhovnicesc.

Citea durerea penitentului, dând canon pe măsura fiecăruia

Care era relația cu credincioșii care veneau la dânsul?

Era un om strict în privința slujbelor Bisericii, a canoanelor, a rânduielilor, a postului. Avea o severitate cu el însuși, mai puțin cu credincioșii, deși ținea la toată Tradiția. Știu însă din mărturia multor credincioși că, atunci când se spovedeau personal, părintele era foarte îngăduitor și înțelegător. Nu dădea canoane foarte mari. Dacă îl auzeam în predicile sfinției sale pomenind pe Părinți referitor la diferite păcate, câți ani nu trebuie să te împărtășești dacă ai făcut cutare sau cutare păcat grav, când oamenii se duceau la spovedit, el nu aplica automat aceste canoane. Citea durerea, suferința penitentului, dând canon pe măsura fiecăruia.

Părintele era așadar un om duhovnicesc, sensibil, delicat. Voia să-i ajute pe oameni să se mântuiască, să-i ridice, și el cunoștea prea bine din experiență că trebuie să te cobori la nivelul fiecăruia și de acolo să începi încet-încet a-i aduce la lumină.

Ați observat la sfinția sa o evoluție în modul de a judeca cele duhovnicești? Adică s-a întâmplat vreodată să zică: Cândva am spus ceva, dar astăzi lucrurile stau altfel?

Nu, n-aș putea spune că am văzut așa ceva. Ajunsese la o maturitate spirituală care îi permitea ușor să deslușească duhurile. În 1968, părintele avea 56 de ani, era tânăr. Dar cu toate acestea era bătrân. Bătrân în ceea ce privește înțelepciunea, experiența. El, după ce s-a format ani de-a rândul în ascultare, în tăcere, păscând oile, când a ieșit la lumină, propovăduind, a dat tot ce a acumulat.

Și astăzi întâlnim oameni pe care îi vedem înaintând în vârstă, dar sunt la fel de frumoși și neschimbați ca în tinerețe. Călugărul este un bătrân frumos, kalo-gheros. Ai impresia că ei nu îmbătrânesc în sensul biologic al cuvântului, ci parcă, dimpotrivă, întineresc.

Părintele era o persoană foarte echilibrată în legătură cu primirea străinilor de alte confesiuni, catolici, evanghelici. Eu am rămas surprins că în „Convorbirile duhovnicești” vol. I, arhimandritul Cleopa spune acolo că numai Biserica Ortodoxă și cea Catolică au harul mântuitor pentru că sunt Biserici Apostolice.

„Totul începe de la slujbă, de la rugăciune, de la Biserică”

Cum era părintele Cleopa ca slujitor la altar?

L-am văzut de nenumărate ori slujind în biserică. Îmi plăceau foarte mult privegherile de sâmbătă seara, când se și predica. Era în anii 1968-1973. Când era rândul părintelui la predicat, pentru că mai erau și alții care vorbeau, mă bucuram în chip deosebit. Mulți ani de-a rândul l-am aflat predicând și la Sfânta Liturghie și la privegheri, seara. Chiar și duminica după-masă, la chilia sa, îl întâlneam vorbind credincioșilor. Uneori îl însoțeam de la chilia sa până mai departe, la stupină, unde trăia un părinte foarte râvnitor, Casian.

Părintele Cleopa era un om normal. Avea o voce sonoră, clară, frumoasă. Rostea cuvintele ușor apăsat. Era o prezență maiestuoasă. Deși simțeai sobrietate, fața lui răspândea lumina bucuriei. Nu era o sobrietate care te ținea la distanță. Îl văd îmbrăcat în veșminte de Liturghie. Când îl priveai, avea o lumină în ochi, permanent.

Vorbea cu patos, cu convingere. Era evidentă experiența sa proprie. Uneori accentua atât de puternic cuvintele, încât îți dădea impresia că strigă. Dar el n-o făcea demonstrativ, teatral, ci se manifesta cât se poate de natural, de firesc. Simțea în anumite momente să se exprime așa. Acest fel de a predica îl arăta cine este el, un om foarte doritor de bine tuturor.

Vorbea și la masă, în trapeza călugărilor. Îmi amintesc ce frumos spunea el ca monahii să aibă Biserica pe primul plan. Slujbele, rânduiala Sihăstriei erau și au rămas până astăzi exemplare. „Totul începe de la slujbă, de la rugăciune, de la Biserică”, era mesajul părintelui.

Atunci când, imediat după 1989, se punea problema înființării unei mănăstiri românești în Canada, arhimandritul Cleopa mărturisea: Am spus patriarhului (era în vremea păstoririi patriarhului Teoctist, n.n.): „Preafericite, nu se poate începe o mănăstire fără cel puțin 12 călugări. Aceasta a zis-o Sfântul Vasile cel Mare. Nu începeți mănăstirea cu doi, trei, patru călugări. Orice obște trebuie să aibă 12 călugări. Iar unul cel puțin să aibă o vechime, să aibă ucenici. Ca să fie o obște închegată. Nu oameni adunați din toate părțile”. (Interviu realizat de Augustin Păunoiu și publicat în Lumina de Duminică din data de 2 decembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente