„Fără pregătire substanțială nu putem să pătrundem în viață”

Orice început de an universitar vine cu un entuziasm aparte. Revederea este încărcată de emoții. Studenții aduc duhul înnoirii, al tinereții, al dorinței de studiu. Profesorii vin cu bucuria de a-și reîncepe activitatea și cu dorul de a fi în mijlocul studenților. Despre sentimentele de la început de an și așteptările pe care le au profesorii de la studenții lor am vorbit cu pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București.

Părinte profesor, ce sentimente v-au încercat la început de an universitar în îndelungata dumneavoastră activitate de profesor?

Începutul de an universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București este plin de emoție și de trăiri frumoase, fiindcă înseamnă revederea cu profesorii, după vacanța de vară, și mai ales cu studenții, care aduc acest duh al înnoirii, al noutății, al tinereții, al bucuriei, al dorinței de studiu. De aceea, de fiecare dată simțim bucuria revederii, reîntâlnirii. Mai ales că noi, ca teologi, facem și deschiderea oficială în prezența de obicei a Patriarhului României sau a unui ierarh din Sfântul Sinod al Bisericii noastre. Și acel moment este plin de încărcătură sufletească. De exemplu simțim o mare bucurie când auzim pe studenți cântând, bărbătește, din nou. E de-a dreptul impresionant să auzi cum cântă o biserică întreagă de studenți, care parcă este vie, trăiește.

În al doilea rând, bucuria de a începe activitatea, fiindcă oricât ar fi vacanța de plăcută și de lungă, ne-am obișnuit să predăm și să fim în mijlocul studenților. Deci ne bucurăm de fiecare dată când se întorc studenții din vacanță.

Acum, în calitate de profesor consultant, sigur că trăiesc mai mult din amintiri. Mai predau la facultate doar la masteranzi, dar îmi amintesc că toate aceste deschideri de an universitar, toate aceste începuturi erau într-adevăr pline de bucurie. Când eram student la Teologie și după aceea, în calitate de cadru didactic, începeam fiecare an cu entuziasm.

„În Biserică, trebuie să avem oameni pregătiți”

Care sunt așteptările pe care le are un profesor de teologie de la studenții de astăzi? Credeți că s-a schimbat scara așteptărilor în comparație cu cea a profesorilor dumneavoastră?

Pe vremea studenției mele profesorii erau foarte exigenți, ne cereau pe lângă cursul pe îl predau și bibliografia pe care ne-o indicau. Examenele erau foarte severe, foarte aspre. Acum cred că s-au schimbat aceste așteptări. N-aș zice că profesorii sunt mai indulgenți, dar am senzația că se trece mai ușor peste un examen. Nu mai este exigența de altădată, este mai multă îngăduință, mai multă înțelegere, dacă o putem numi așa. Dacă nu știe, îl lași repetent, dar ce folosești prin repetenția respectivă? Îl aduci în situația de a răspunde ceva, de a ști ceva, dar nu-l poți nota decât cu o notă foarte mică sau destul de mică. Cred că s-a pierdut din această exigență a profesorilor, și sigur și a studenților.

Situația este generală, și la alte facultăți sunt studenți care se pregătesc să fie șomeri. Șomeri cu diplomă. Se face facultatea fără să ai un viitor asigurat, un serviciu asigurat. Cred că aici este hiba și lucrul cel mai sensibil al problemei, că nu sunt interesați de ceva. Nu mai există dorința de a ști. Nu mai există dorința de a citi, dorința de a scrie, de a cunoaște, să fii un om plin de bogăție intelectuală. Este o stare generală. Nu putem să ne mulțumim doar cu asta, „că așa este peste tot”. Noi, în Biserică, trebuie să avem oameni pregătiți. Exigențele sunt mari, oamenii așteaptă multe de la noi, nu ne iubește toată lumea, avem și dușmani destui. De aceea ochii sunt pe studenții teologi, pe preoți.

Preotul trebuie să se distingă de ceilalți, să fie cu un cap mai sus, măcar prin teologia pe care o știe, prin cunoștințele pe care le are, prin modul frumos de a vorbi, prin modul frumos de a expune ceva, prin comportarea lui.

Tinerii teologi trebuie să aibă o comportare diferită de a celorlalți studenți, pentru că ei se pregătesc să fie în slujba Bisericii. Până la un punct sunt ca toți oamenii, dar de la acel punct nu se mai pot asemăna cu oamenii de rând. Ei se pregătesc pentru o misiune cu totul specială, încât această problemă dă de gândit și profesorilor de teologie, care privesc lucrurile, care știu cei dintâi realitățile, și apoi ierarhilor care îi selectează pentru preoție, în cadrul examenului de capacitate preoțească.

„Profesorul trebuie să aibă pasiunea învățământului”

Legat de indulgența profesorilor de astăzi în comparație cu severitatea celor dinainte, cum ar trebui să se raporteze profesorii față de studenți?

Profesorul trebuie să se adapteze la situațiile actuale. Poate, uneori, profesorii din generația veche au fost foarte exigenți, unii dintre ei au fost chiar exagerat de exigenți. Acum noi mergem pe ideea că suntem și profesori, dar suntem și părinți, mai ales că unii suntem și preoți. Trebuie să avem înțelegere, dar nu ignoranță sau nepăsare față de ce se întâmplă. Ar trebui să urmăm calea de mijloc, care întotdeauna este cea mai bună. Extremele sunt periculoase întotdeauna. Să vedem posibilitățile de acumulare a studentului, dacă poate mai mult, dacă vrea sau nu vrea, sau îi este lene, dacă are capacitatea să înregistreze cunoștințe. Atunci te cobori la nivelul lui de înțelegere și îi dai o notă pe măsura meritelor lui, dar știi ce se întâmplă acolo. Dar dacă urmezi o linie, un șablon care s-a fixat în învățământ, argumentând că „așa făcea profesorul meu”, nu e chiar indicat. Trebuie adaptare la fiecare situație, la fiecare caz. Totdeauna trebuie un echilibru, și în modul de a te comporta cu ei, și în modul de a le cere, și în modul de a examina. Întotdeauna înțelepciunea echilibrului trebuie să primeze în toată activitatea pe care profesorul o desfășoară. Profesorul trebuie să aibă pasiunea învățământului, să-i placă să predea, să fie profesor de carieră, să-i placă legăturile cu studenții, să organizeze ore suplimentare, cercuri științifice, excursii de studii, toate ca să-i atragă, să-i facă într-un fel interesați. Că dacă tu vii ca profesor și te urci pe catedră și-ți predai cursul, apoi pleci și nu te mai interesează nimic ce se întâmplă cu clasa respectivă, nu este bine. Îndrumătorii de an, tutorii sau părinții spirituali ai unui grup de studenți sunt cei care trebuie să-i stimuleze, să-i învețe și mai ales să-i conștientizeze că fără pregătire substanțială nu putem să pătrundem în viață, nu putem să facem față, nu ne putem descurca. Nimic nu este mai rușinos decât să roșești și să nu știi să răspunzi la o întrebare pe care ți-o adresează un credincios, mai ales în domeniul teologiei. Hai să zicem, în celelalte ramuri n-avem obligația să fim specialiști, deși lumea ne cere să știm din toate câte ceva, dar cel puțin din teologie să fim la curent în problemele respective.

La început de an universitar, ce îi sfătuiți pe toți, deopotrivă profesori și studenți?

Profesorilor, ca unul care am trecut prin atâția ani de învățământ, le cer să fie conștienți de misiunea pe care o au – învățământul este o misiune, nu este o meserie, este un apostolat – și să fie oameni de catedră, de carieră, cărora să le placă învățământul și să-l facă cu pasiune. Iar studenților, cu toată sinceritatea, mai ales acum la vârsta când pot să acumuleze foarte mult, le cer să-și îmbogățească mintea cu foarte multe cunoștințe. De multe ori le spuneam studenților: „Întrebați-ne acum cât aveți la dispoziție aceste biblioteci ambulante!”, căci profesorul este ca o bibliotecă ambulantă, știe de toate, „Nu plecați din facultate cu lucruri nelămurite! Nu aveți pe cine să mai întrebați mai încolo!” Este cea mai mare plăcere pentru profesor când îl întreabă studentul ceva, când vrea o lămurire. Cu cât știi mai mult, cu atât reușești în viață, ești apreciat și te simți capabil să faci misiune acolo unde o să fii. (Interviu apărut sub semnătura lui Gheorghe Cristian Popa și publicat în cotidianul „Ziarul Lumina” din data de 10 octombrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente