Fără Hristos spiritualitatea nu este decât o iluzie – Interviu cu teologul francez Jean-Claude Larchet

Doctor în filosofie și teologie în cadrul Universității din Strasbourg, autor a peste optsprezece cărți de teologie, publicate la edituri de prestigiu și traduse deja în multe limbi, și a numeroase studii de spiritualitate și teologie patristică, Jean-Claude Larchet a devenit un nume de referință între teologii ortodocși contemporani. Teologul francez propune în interviul de față un demers echilibrat, bazat pe Revelația biblică și Tradiția Bisericii, într-un limbaj actual. Secretul său tocmai acesta pare să fie: cunoașterea rodește cu adevărat numai dacă se raportează la Hristos, hrănindu-se din experiența duhovnicească a Bisericii. Pășind astfel, provocările și problemele vremii noastre primesc răspuns, întărindu-ne.

Cum ați ajuns să cunoașteți Ortodoxia?

Este deja ceva petrecut cu mulți ani în urmă, pentru că acum am puțin peste 60 de ani și am devenit ortodox când aveam 21 de ani. Descoperirea Ortodoxiei s-a făcut prin intermediul Sfinților Părinți, pe care i-am aflat mai întâi în timpul studiilor mele universitare de filosofie, începând cu Sfântul Dionisie Areopagitul, despre care trebuia să alcătuiesc o lucrare la sfârșitul cursurilor de filosofie. Studiind pe Sfântul Dionisie, am fost obligat să citesc și alți Sfinți Părinți ai Bisericii, în special pe Capadocieni. Am fost, de asemenea, pus în situația de a consulta comentatorii Sfinților Părinți. În ceea ce-l privește pe Sfântul Dionisie, comentatorul cel mai avizat, mai competent la acea vreme mi s-a părut Vladimir Lossky. Se înțelege că pe-atunci eram un catolic practicant. Citind pe Sfinții Părinți și pe comentatorii lor ortodocși, am constatat că de fapt exista un decalaj între catolicism și modul în care Sfinții Părinți exprimau și trăiau credința. Mi-am dat seama că, din contră, în Biserica Ortodoxă, pe cât îmi puteam da seama din operele comentatorilor ortodocși, exista o apropiere între ei. Găseam o continuitate între Ortodoxie și învățătura Sfinților Părinți și, de asemenea, o continuitate între teologi ortodocși, Părinți, și Biserica primară, așa cum fusese întemeiată de Hristos și de Apostolii Săi.

Mi-am dat seama de decalajul existent între catolicism și acest creștinism oriental apropiat de Biserica primară care mi se revela. Am simțit nevoia de a deveni ortodox ca o împlinire a ceea ce trăiam în catolicism. Am realizat că în Biserica Catolică s-au păstrat o serie de elemente ale creștinismului primar, dar existau diferite erori și devieri, care nu se regăseau în Biserica Ortodoxă. De aici am început să cunosc mai îndeaproape Biserica Ortodoxă. Am simțit nevoia de a intra în sânul ei, concepând-o ca pe Biserica ce a păstrat plenitudinea vieții creștine și, de asemenea, plinătatea harului.

Spiritualitatea care nu angajează viața nu este autentică

În acea vreme, apropierea de Ortodoxie a fost pentru dumneavoastră un demers teoretic sau ceva practic prin întâlnirea cu diferiți teologi, sau simpli creștini ortodocși?

La început a fost o apropiere intelectuală, care în același timp ținea de experiere. Mi-am dat seama foarte bine că Sfinții Părinți nu erau simpli filosofi sau teoreticieni, ci că exista în teologia lor o legătură deosebit de vie cu viața spirituală. Teologia lor exprima viața spirituală. În ceea ce mă privește, eram foarte interesat de anumite aspecte ale spiritualității orientale pe când eram catolic: isihasmul, rugăciunea lui Iisus, și înțelegeam că această rugăciune nu putea fi practicată decât în cadrul spiritualității ortodoxe. Așadar, ambele laturi, teoretică și practică, m-au călăuzit definitiv către Biserica Ortodoxă.

Astăzi se vorbește mult de spiritualitate. Cum ați defini-o?

Da, într-adevăr, se vorbește mult despre spiritualitate, și ea atrage mulți oameni, dar există pericolul unei spiritualități fără Dumnezeu și, cu atât mai rău, lipsite de Hristos și de Duhul Sfânt. Mulți occidentali sunt atrași de ceea ce numim spiritualism, o spiritualitate generală, care nu angajează prin nimic viața personală, care nu implică nici o credință în Cel care pentru noi, creștinii, constituie singurul fundament posibil al vieții duhovnicești, adică Hristos. Viața duhovnicească este viața în Hristos, în care primim harul Duhului Sfânt, care ne conduce la Tatăl. Dimensiunea trinitară a spiritualității este singura condiție a unei spiritualități autentice. Se zice uneori că la sfârșitul lumii, Antihristul va veni să propună oamenilor o spiritualitate care îi va seduce pe toți, însă propriu acestei spiritualități va fi lipsa lui Hristos. Este foarte important de subliniat că în zilele noastre nu există spiritualitate autentică care să permită unirea omului cu Dumnezeu în afară de spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt. Orice spiritualitate care atrage pe om prin aspirații pozitive, dar în afara lui Hristos și a Duhului Sfânt, este o iluzie.

Spiritualitatea ortodoxă vizează schimbarea omului

Care este specificul spiritualității ortodoxe?

Spre deosebire de celelalte confesiuni creștine, specificul acestei spiritualități constă în angajarea întregii ființe umane în fiecare clipă a existenței sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieții cotidiene. În Biserica Ortodoxă fiecare gest pe care îl săvârșim zilnic este chemat să-și afle sensul în Hristos prin Duhul Sfânt, să fie spiritualizat și să se integreze într-un proces prin care omul este profund transformat.

Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. Este un proces prin care ne transformăm noi înșine, prin care clipă de clipă noi ne transformăm din omul cel vechi în cel nou, prin care în fiecare moment ne schimbăm autentic modul nostru de existență pentru a trăi în Hristos. Asta mi se pare esențial. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creștine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrățișează viața în integralitatea ei.

Cum spune Sfântul Apostol Pavel, noi răscumpărăm vremea și fiecare secundă devine pentru noi ceva care este chemat să joace un rol în mântuirea noastră. Noi suntem chemați să trăim în Hristos, prin care noi suntem chemați să fim răscumpărați și îndumnezeiți.

Ancorarea în Evanghelie îi face pe Părinți permanent actuali

Care este rolul Filocaliei în spiritualitatea ortodoxă? Mai este preocupat omul contemporan de literatura filocalică? Cum mai putem trăi astăzi experiența Sfinților Părinți?

Cred că Sfinții Părinți au o valoare ce dăinuie. Suntem tentați uneori să credem că, din cauza faptului că Părinții Bisericii s-au exprimat într-un anumit context social, istoric, ei și-au pierdut însemnătatea pentru omul contemporan. Cred că Sfinții Părinți au o dimensiune universală pentru că, deși au fost oamenii unei anumite epoci, opera lor nu rămâne sub vremi. Ei au fost pătrunși de Evanghelie, care este cuvântul lui Hristos, Care este ieri și azi și în veac același. Părinții Bisericii au avut dintotdeauna o legătură cu timpul în care au trăit. Au căutat moduri de exprimare care răspundeau problemelor epocii lor, lucru pe care ar trebui să-l îndeplinim și noi astăzi, în calitate de creștini. Regăsim la Sfinții Părinți o ancorare atemporală în Evanghelie, aceasta nefiind o raportare istorică, pentru că Evanghelia nu reprezintă ceva din trecut, ci o realitate pe care ei o trăiau în mod profund. Părinții Bisericii rămân permanent actuali; gândirea lor nu este o teorie, ci constituie expresia unei experiențe vii. Această experiență vie a lui Hristos este una întotdeauna actuală, pentru că este reînnoită permanent. Sfântul Irineu de Lyon spune că Sfântul Duh este tinerețea veșnică, adică un izvor de tinerețe eternă. Cred că problema vechimii modei, a modernității nu are sens în raport cu credința noastră. Este adevărat că noi trebuie să trăim întotdeauna în contemporaneitate, că epoca noastră nu seamănă cu alta, dar este tot atât de adevărat că, în pofida diferenței epocilor și a diverselor condiții sociale, putem identifica și un element comun; este ceea ce numim kerygma, conținutul fundamental al mesajului creștin, care rămâne mereu același, și pe care trebuie atât să îl păstrăm cu ajutorul Sfintei Tradiții, cât să-l și actualizăm cu precădere în lucrarea noastră misionară, care constă în părtășia cu ceilalți a darurilor primite de la Dumnezeu.

Teologia ortodoxă este tributară Sfintei Tradiții

Studiul spiritualității ortodoxe este pus suficient în evidență în cadrul învățământului teologic universitar?

Este important, după părerea mea, ca teologia să se concentreze asupra cercetării Tradiției, în particular asupra Sinoadelor Ecumenice și asupra învățăturii Părinților. Cred că pentru Ortodoxie, teologia presupune o capacitate de adaptare la discursul epocii căreia i se adresează. Ortodoxia nu folosește un vocabular invariabil, și acest lucru l-am putut observa în decursul istoriei, când deseori a trebuit să descoperim noi moduri de exprimare, atât în răspunsul contra diferitelor erezii, cât și în adaptarea mesajului creștin la popoare cu alte mentalități. Cred totuși că teologia nu are o funcție fundamentală de a inova. Nu avem aceeași mentalitate ca teologia catolică, unde teologul este liber să creeze, să inoveze după bunul plac, potrivit imaginației și rațiunii sale. Teologia ortodoxă este tributară Tradiției, care nu constituie o povară, o constrângere, ci este o garanție a gândirii și exprimării continuității învățăturii apostolice, la fel ca și a cuvântului lui Hristos.

Ancorarea în Scriptură este fundamentală, ca de altfel ancorarea în hotărârile Sinoadelor Ecumenice și cea patristică. Părintele George Florovsky spunea că există trei fundamente ale Tradiției: Scriptura, Sinoadele și Sfinții Părinți. Este important pentru teologie să studiem istoria Bisericii, în special istoria Sinoadelor Ecumenice și operele Sfinților Părinți.

De asemenea, este capital să ne situăm în continuitatea învățăturilor lor; acest fapt constituie esența Tradiției. Aș spune că, în cazul țărilor ortodoxe, este la fel de important a dobândi o anumită metodă academică, științifică în studiul Părinților, al istoriei Bisericii, cu scopul de a da rezultatului cercetării noastre o bază care poate fi considerată solidă.

În același timp, în Biserica Ortodoxă, teologia nu a fost niciodată o simplă teorie. Dintotdeauna teologia a avut o legătură strânsă cu viața spirituală. Aceasta este și o preocupare a Părintelui Patriarh Daniel, care, în timpul studiilor sale în Franța, a consacrat teza sa în teologie legăturii dintre teologie și spiritualitate. Teologia nu trebuie să fie doar o prelungire a vieții spirituale, ea trebuie să aibă baza, fundamentul în viața spirituală.

În studiul teologiei, viața spirituală are un rol fundamental

Ceea ce Occidentul înțelege prin termenul de teologie nu se regăsește în Ortodoxie, pentru care teologia înseamnă vederea lui Dumnezeu, lucru aflat în strânsă legătură cu rugăciunea, potrivit cuvântului lui Evagrie Ponticul, care spune: ‘Teolog este cel care se roagă, și cine se roagă este teolog’. Expresia e scurtă și lapidară, dar reușește să exprime faptul că teologia și spiritualitatea sunt două realități de nedespărțit.

Din acest motiv cred că studiul teologiei nu poate fi doar ceva formal și teoretic, ci o realitate în care viața spirituală personală și comunitară joacă un rol fundamental. Viața duhovnicească personală nu-și găsește sensul decât în raport cu viața comunitară a Bisericii.

În Biserică nu suntem doar un grup de individualități separate, ci alcătuim un trup, o comunitate, și legătura cu viața spirituală în Biserică este ceva fundamental în învățământul teologic.

Repet, nu putem da la o parte anumite metode pe care le-am putea numi chiar științifice, care vor da mai multă forță argumentării sau temeiului patristic pe care îl utilizăm.

Personal, am redactat două teze de doctorat, una în filosofie și alta în teologie. Nu acord nici o importanță titlului de doctor, dar, cu toate acestea, faptul de a elabora studii teologice într-un cadru universitar este ceva care, spre deosebire de celelalte confesiuni occidentale, permite să dea o greutate suplimentară cercetării duhovnicești pe care o experiem în noi înșine, lucru poate imposibil de simțit celor din afara Ortodoxiei.

Mari teologi ai Bisericii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama, nu respingeau această dimensiune rațională și argumentativă a teologiei. Tratatele însele contra Filioque ale Sfântului Grigorie Palama sunt opere care apără dimensiunea argumentativă a teologiei. Una din controversele sale cu Varlaam este consacrată ideii că teologia nu trebuie să ezite să recurgă la argumentație și rațiune. De asemenea, ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, cum ar fi Sfântul Nicolae Cabasila, susțin aceeași idee. Sfântul Maxim era de părere că, în cadrul teologiei, rațiunea nu trebuie lăsată deoparte, ci, dimpotrivă, ea trebuie să fie utilizată cu măsură. Este foarte important să cunoaștem de asemenea limitele ei și să ne oprim acolo unde ea nu poate pătrunde, lăsând loc atât intelectului, cât și intuiției și Revelației.

Rațiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba Revelației și poate o metodă de cercetare care ne călăuzește către ea, dar care nu trebuie să aibă niciodată autonomie.

O viață dedicată cunoașterii Sfinților Părinți

Cunoscut autor de spiritualitate și teologie patristică, Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului patristic, devenind ortodox la 21 de ani. Invitat la numeroase conferințe, congrese de teologie și dezbateri pe teme religioase, teologul francez dă mărturie despre valorile Ortodoxiei.

Scrierile sale se concentrează asupra redescoperirii Tradiției Bisericii, ca fundament al existenței omului contemporan. A scris asiduu despre suferința omului, venind inspirat în întâmpinarea problemelor esențiale în mentalitatea omului de astăzi: de ce există suferință? Ce atitudine să avem în fața bolii și a morții? Cum ne putem vindeca de o boală psihică? Să amintim doar câteva titluri: Terapeutica bolilor spirituale, Teologia bolii, Semnificația trupului în Ortodoxie, Terapeutica bolilor mintale, Despre iubirea creștină.

Citind cărțile sale, avem șansa de a descoperi o gândire ortodoxă ancorată solid în teologia Bisericii, o viziune realist mărturisitoare a lui Hristos, astăzi.

Ca un iubitor al gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar și ca un bun cunoscător al operei acestuia, Jean-Claude Larchet a colaborat la editarea operei Sfântului Maxim Mărturisitorul în limba franceză, alcătuind studii introductive bine documentate, cu o argumentație pe cât de coerentă și profundă, pe atât de accesibilă. Și-a dezvoltat viziunea teologică la umbra gândirii marilor Părinți și teologi mai vechi sau mai noi ai Bisericii.

Identitatea dintre a face și a vorbi

Ce pot face teologii, preoții și monahii pentru a spori cunoașterea teologiei Părinților?

Socotesc că este importantă mai întâi lectura textelor Sfinților Părinți. Mai degrabă studenții trebuie să se deprindă cu lectura textelor Părinților. Unul dintre pericolele existente în sistemul teologic universitar este de a studia comentariile asupra Părinților fără a citi textul Sfinților Părinți. Personal, am început cu textele Părinților; am fost absorbit de operele lor, găsindu-le foarte ziditoare și vii, pentru că erau rezultatul trăirii lor. Nu erau niște reflecții abstracte, iar eu eram fascinat de scrierile Părinților înșiși. Nu toți Părinții sunt ușor de citit, există diferite niveluri de înțelegere, dar cred că trebuie să-i sfătuim pe oameni să-i citească pe Părinți, începând cu aceia care sunt mai accesibili. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur, un mare teolog, care știa în fiecare duminică să se adreseze unui public foarte larg. El avea o teologie profundă, dar în același timp simplă, ajungând să exprime prin cuvinte simple o mare profunzime teologică.

Aceasta este important; dacă preotul se adresează într-o manieră formală, teoretică și ceea ce spune nu exprimă ceea ce el trăiește, atunci nu va avea nici o putere, nici o influență.

De ce marii părinți duhovnicești, așa cum aveți în România, de ce acești sfinți atrag mulțimile de oameni?

După părerea mea, nu este vorba doar de cuvintele lor, ci de faptul că aceste cuvinte revelează ceva din ceea ce ei trăiesc într-un mod foarte profund, adică pe Hristos și Duhul Sfânt. Duhul sălășluiește în ei și lucrează prin cuvintele lor. Ceea ce mi se pare important este faptul că aceste cuvinte sunt izvorâte din viață. Dacă Părinții sunt convingători și seducători, aceasta se datorează faptului că discursul lor este unul izvorât din experiență. În Hristos Însuși exista o perfectă identitate între ceea ce El spunea și ceea ce era. Părinții sunt, la rândul lor, ceea ce spun. Și de aceea și noi avem datoria de a fi ceea ce spunem și de a spune ceea ce suntem. Regăsim aici legătura dintre teologie și spiritualitate, despre care vorbeam mai devreme.

Cred că dacă cineva are o viață duhovnicească și este ceea ce spune, atunci va fi convingător. Dacă el însuși a realizat ceea ce sfătuiește pe alții să facă, atunci el va putea cu adevărat să-i ajute pe cei cărora le predică. Cei mai mari misionari în Biserică au fost sfinții, pentru că ei au clădit în ei înșiși desăvârșirea mesajului evanghelic.

‘ În zilele noastre nu există spiritualitate autentică care să permită unirea omului cu Dumnezeu în afară de spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt. Orice spiritualitate care atrage pe om prin aspirații pozitive, dar în afara lui Hristos și a Duhului Sfânt, este o iluzie.’ (Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediția din data de 16 ianuarie)

Comentarii Facebook


Știri recente