Familia este leagănul credinței și al formării creștine

În Aula ‘Teoctist Patriarhul’ din Palatul Patriarhiei s-au desfășurat ieri, 2 noiembrie 2011, lucrările celei de-a doua zi a Congresului internațional de teologie ‘Familia creștină, o binecuvântare pentru Biserică și societate’, informează Ziarul Lumina. Alături de vorbitorii români, invitații din străinătate au prezentat pozițiile și învățătura Bisericii Catolice asupra familiei creștine, precum și anumite prevederi juridice despre familie în legislația statelor europene. Lucrările congresului se vor încheia astăzi la ora 14:00.

De două zile, referenții și participanții la congres analizează din punct de vedere teologic și juridico-canonic familia creștină cu importante și relevante concluzii. În cadrul prezentărilor s-au făcut referiri la problemele familiei din spațiul european și s-au adus în discuție situații și contexte din Biserica Catolică în diverse state europene, probleme referitoare la raportul dintre soți și copii, la recunoașterea căsătoriei religioase de anumite entități instituționale.

În deschiderea lucrărilor, Flavius Baias, decanul Facultății de Drept din București, a prezentat noile prevederi ale Codului Civil românesc referitoare la familie, cu importanta specificare că și în noul cod familia este definită și recunoscută de stat ca fiind încheiată între un singur bărbat și o singură femeie, fiind în acord cu poziția Bisericii Ortodoxe. După această prezentare au urmat referatele invitaților din străinătate. Redăm pe scurt câteva idei principale din prezentările invitaților din străinătate.

‘Familia a încreștinat cultura europeană’

‘Îndatorirea fundamentală a familiei creștine este de a sluji viața și de a transmite credința și valorile umane. Prin cuvintele și exemplul lor, părinții trebuie să fie primii propovăduitori ai credinței și virtuții în fața copiilor lor. De aceea afirmăm importanța investirii în familie, pentru un viitor mai bun al lucrării de evanghelizare. De fapt, credința se învață în familie, unde sporește și se întărește prin rugăciune și fapte bune. Cu alte cuvinte, familia creștină este și leagănul credinței și al formării creștine. Nu există mijloc mai bun și mai eficient de a transmite credința decât familia însăși. Capacitatea de a iubi se învață mai întâi în familie. Însăși această capacitate îi permite familiei să experimenteze comuniunea și ce înseamnă a împărți cu ceilalți. Într-adevăr, familia este școala vieții. Este școala în care se formează oamenii. Este, de fapt, cea mai grea școală pe care o urmează omul, deoarece adevărata lecție de viață se învață aici. Căminul familial este biserica de acasă, sanctuarul în care se fac jertfe și sacrificii și crește sfințenia vieții. De aceea familia creștină devine cu siguranță fundamentul vieții Bisericilor noastre. Astfel putem fi siguri că familiile puternice creează Biserici puternice. Astăzi, însă, este dificil să vorbim despre valori. De îndată ce pomenește cineva nevoia de a promova valorile în viață, este întâmpinat cu deriziune și neîncredere. Este mai ușor să afirmi pur și simplu că valorile au intrat în criză. Este totuși posibil să îți trăiești viața fără a avea puncte ferme de referință sau repere golite de semnificație. Dacă ar fi așa, cum ar fi posibil să definim opțiunile și comportamentul sau să exprimăm o judecată. A ține cont de valori implică a descoperi un orizont de semnnificații mai înalte în viață. De aceea, educarea în credință este de asemenea o școală a valorilor.’ (Pr. prof. dr. Luis Okulik)

Familia creștină în enciclicele Papei Benedict al XVI-lea

‘În ‘Deus caritas est’, prima enciclică a Papei Benedict al XVI-lea, atenția acordată familiei este evidentă încă din primele rânduri și reprezintă, după părerea mea, o nouă contribuție la doctrina Bisericii Catolice privitoare la căsătorie și familie. Învățătura care se desprinde din cuvintele Papei subliniază, dincolo de prejudecăți și suspiciuni care se strecoară chiar și în concepția creștină despre iubire, legătura strânsă și neambiguă dintre eros – iubirea trupească și agape – iubirea spirituală. Enciclica reprezină dragostea dintre bărbat și femeie ca ‘arhetip al iubirii prin excelență, față de care, de la prima vedere, toate celelalte feluri de dragoste pălesc prin comparație’. Benedict al XVI-lea notează de asemenea: ‘Dacă omul ar aspira să fie spirit pur și ar respinge trupul ca ținând numai de dimensiunea sa biologică, atunci atât spiritul, cât și trupul și-ar pierde demnitatea. Pe de altă parte, dacă omul ar nega spiritul și ar considera materia și ar considera trupul drept unică realitate, de asemenea și-ar pierde măreția’. Pentru a evita aceste două perspective, omul trebuie să aprecieze experiența universal recunoscută susținută de gândirea filosofică și teologică, conform căreia trupul omenesc ajunge să coincidă cu trupul spiritual. În acest sens Papa afirmă din nou că nu trebuie iubite nici spiritul, nici trupul, luate separat, ci trebuie iubit omul și persoana al cărei trup și suflet formează o ‘creație unitară’. Astfel, afirmând inseparabilitatea spiritului și trupului, se deschide și se întărește legătura inseparabilă dintre eros și agape.’ (Prof. Dr. Michele Riondino)

‘Preotul contemporan îi cere lui Dumnezeu să-i facă lucrarea mai ușoară’

‘Orice preot ortodox cunoaște starea pe care psihologia contemporană o numește ‘sindromul lui Moise’. În Pentateuh găsim relatarea discuției lui Moise, după o zi întreagă de judecăți ale diferitelor probleme din societate, cu socrul său Ietro, care-l roagă să-și păstreze puterile: ‘Ceea ce faci, nu faci bine. Căci te vei prăpădi și tu, și poporul acesta care este cu tine. E grea pentru tine sarcina aceasta și nu o vei putea împlini singur’ (Ieș. 18, 17-18). Urmând sfatul socrului, Moise alege judecători, care judecă singuri anumite probleme, eliberându-l pe Moise de unele, și atunci apar altele. Poporul Israel se degrada din ce în ce mai mult și începe să mănânce în loc de mană carne. În acest moment Moise se simte total înfrânt. El strigă către Dumnezeu: ‘De ce întristezi pe robul tău și de ce oare n-am aflat milă înaintea ochilor Tăi, căci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta? Eu singur nu voi putea să duc tot poporul acesta, că acest lucru este greu pentru mine. Dacă faci așa cu mine, atunci omoară-mă, de am aflat milă înaintea ochilor Tăi, ca să nu mai văd necazul acesta’ (Num. 11, 11-15). Este greu să găsești un preot ortodox care să nu se fi adresat vreodată lui Dumnezeu cu o astfel de rugăciune sau să nu fi avut astfel de sentimente. Obosit de treburile și grijile parohiale, de ascultările care vin de la Centrul eparhial și simțind că străduințele sale sunt zadarnice în ceea ce privește păstorirea enoriașilor, preotul contemporan, asemeni lui Moise, îi cere lui Dumnezeu să-i facă lucrarea mai ușoară. Extenuarea se referă la preotul care, după ce a început cu râvnă pe calea slujirii lui Dumnezeu și Bisericii, după trecerea anilor încetează să se roage, privește slujbele ca pe o neîncetată bandă rulantă de servicii religioase și pierde contactul cu enoriașii, în unele cazuri cerând el oprirea lui de la slujire.’ (Pr. prof. dr. Antony Borisov)

Datoria bărbatului este să-și iubească femeia

‘Am constatat că majoritatea tinerelor care vin în fața Sfântului Altar să-și unească destinul prin Taina Nunții sunt destul de contrariate când aud această sintagmă. Ba mai mult, s-au enunțat chiar critici dure la adresa Bisericii că ar promova, chipurile, sclavia femeii față de bărbat sau, chiar ceva mult mai grav, violența în familie. Ceea ce nu este cazul, decât poate pentru cei necunoscători ai Sfintelor Scripturi. În primul rând se impune precizarea că deruta pleacă de la ignoranță sau greșita interpretare a textului sacru dacă acesta se rupe de context. Subliniem mai întâi că Apostolul o îndeamnă pe femeie ‘să se teamă de bărbat’ numai după ce i-a amintit acestuia de cinci ori că trebuie să-și iubească femeia.’ (Pr. prof. dr. Petre Semen)

Căsătoriile religioase în Spania

‘În Evul Mediu a existat o lungă coexistență a creștinilor cu evreii și musulmanii. Căsătoriile lor erau reglementate conform ritualurilor lor specifice. Spania a devenit în mod artificial o țară omogenă din punct de vedere religios în 1492, odată cu încheierea Reconquistei împotriva musulmanilor și cu expulzarea evreilor. Căsătoria religioasă a minorităților religioase nu avea să fie regularizată în mod formal decât după directoratul generalului Franco. Cu toate acestea, în anumite cazuri era posibilă recunoașterea unei căsătorii religioase necatolice. Astăzi statul spaniol recunoaște doar căsătoria religioasă a grupurilor religioase cu un acord de cooperare cu statul. Acordul se aplică de asemenea Bisericii Ortodoxe Grecești și Sârbe deoarece sunt incluse în ‘Federația spaniolă a entităților religioase evanghelice’. Spania nu recunoaște căsătoria religioasă oficiată de Biserica Ortodoxă Română. Această situație este contradictorie, deoarece există doar câteva mii de evrei sau ortodocși greci și sârbi care locuiesc în Spania, spre deosebire de aproape un milion de emigranți români cu reședință în Spania, mulți dintre ei credincioși ortodocși practicanți. Situația nu este doar paradoxală și contradictorie, ci poate chiar nedreaptă. Iar aceasta nu este singura problemă, Biserica Ortodoxă Română nu se bucură de beneficii din taxe și proprietăți sau donații, educație religioasă în școlile publice, dreptul la acces în mass-media sau recunoașterea sărbătorilor ei religioase specifice.’ (Prof. dr. Alejandro Torres Gutierrez)

Mama joacă rolul principal în creșterea copiilor

‘Georgia este una din țările creștine vechi care are o istorie veche de secole. Întreaga noastră cultură este bazată pe credința ortodoxă. Familia și relațiile dintre familie sunt unele din cele mai importante fenomene printre tradițiile georgiene. După spusele Sfântului Ilia cel Drept, o familie puternică înseamnă un viitor sigur pentru națiunea noatră. Pentru a avea un stat puternic și o națiune puternică, trebuie ca familia să fie puternică în primul rând. Scriptura ne învață că deși bărbatul este capul familiei, soția sa nu trebuie să fie umilită. Mama joacă rolul principal în creșterea copiilor și ea trebuie să fie în același timp educată și educatoare. Subiectul familiei creștine este ilustrat în arta georgiană creștină de asemenea. Picturile murale georgiene care au supraviețuit până astăzi îi arată pe Preasfânta Fecioară Maria, Părinții Ioachim și Ana ca o familie – Părinții Ioachim și Ana sunt pictați stând jos, uitându-se la copilul Maria cu dragoste divină. O altă compoziție a aceluiași pictor – ‘Primii șase pași ai Sfintei Fecioare Maria’, este de asemenea o demonstrație a unității și afecțiunii familiei. Compozițiile din picturile murale și miniaturile georgiene care reprezintă Nașterea Domnului pot de asemenea să fie considerate ca fiind foarte semnificative din acest punct de vedere ca imagine a dreptului Iosif, Fecioara Maria și Pruncul Iisus Hristos ‘fugind din Egipt’. Lucrările scriitorilor georgieni, atât hagiografice, cât și istorice, respectă unitatea și dragostea în familie și, pe de altă parte, o anumită ierarhie care dă privilegiu bărbatului de a fi cap al familiei. Acest lucru trebuie să se fi format pe baza tradițiilor stabilite de-a lungul timpului. Această ierarhie este prezentată cel mai vizibil în aranjarea membrilor familiei în picturile care reprezintă dinastii regale.’

Comentarii Facebook


Știri recente