Exilul mitropolitului Visarion Puiu

„Fraților, într-un timp când aproape toată omenirea se află azi în multe nedumeriri și felurite dezorientări, trecând ca printr-o eclipsă sub atâtea puncte de vedere, ne găsim și noi, românii din exil, împrăștiați prin felurite țări străine și fără o organizare cârmuitoare, proprie și îndestulătoare, de doisprezece ani!”, spunea Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei (1935-1940), într-un apel din 1 martie 1956, către fruntașii români din pribegie. Aceasta a fost dorința mitropolitului pe care evenimentele de la 23 august 1944 îl surprinseseră la Viena, rămânând astfel în exilul românesc postbelic.

După evenimentele din 23 august 1944, statul german a sprijinit formarea unui guvern legionar în frunte cu Horia Sima, care să-l folosească într-o eventuală răsturnare a situației politice din România. De la bun început, Sima a încercat numirea mitropolitului Visarion ca ministru al cultelor, după cum, în decembrie 1944, anunța în lista guvernului, la Radio Donau. Mitropolitul a refuzat categoric, motivând că el niciodată nu se ancorase în luptele partidelor politice. Atunci, tot la sugestia oficialilor germani, legionarii trebuiau să-l convingă pe mitropolit să fie de acord cu formarea unui front bisericesc împotriva Uniunii Sovietice. Mitropolitul a refuzat din nou, motivând că Biserica nu poate fi pusă în slujba politicului, dar poate lupta împotriva ateismului militant.

Însă, Visarion Puiu avea un alt gând, probabil încă de când era în țară. Anume, mitropolitul se gândea la organizarea eparhială a românilor din diasporă, care implicit ajuta și la cea culturală și politică. Așa se face că, în 1945, mitropolitul a înființat Eparhia românilor din străinătate, pentru care primise un acord de principiu, pe cale telefonică, din partea patriarhului Nicodim. Ca reședință și sediu erau stabilite biserica românească din Baden Baden, pentru care mitropolitul primise acordul din partea moștenitorului, Mihail Sturdza. Însă, capitularea Germaniei naziste l-a determinat pe Visarion Puiu să părăsească Austria și să se refugieze la mănăstirea catolică de la Maguzzano, de lângă orașul italian Verona, apoi într-un sanatoriu din Sonvico, Elveția.

Prezența sa în Austria și zisa colaborare cu legionarii au fost percepute în țară drept acte de trădare. La această gravă acuzație se adăuga cea de colaborare la războiul antisovietic, pentru activitatea depusă în Transnistria, astfel încât, printr-o sentință a Tribunalului Poporului, din 21 februarie 1946, autoritățile comuniste l-au condamnat la moarte. Ulterior, la presiunile autorităților statului, la 28 februarie 1950, Sf. Sinod al BOR i-a declarat caterisirea, fără însă a reuși să o pună în aplicare.

Orgoliile au împiedicat organizarea exilului românesc

În toamna lui 1949, mitropolitul ajungea la Paris, cu intenția de a-și pune în aplicare proiectul de organizare a Eparhiei românilor din străinătate. S-a stabilit la biserica românească de pe strada Jean de Beauvais, unde postul de paroh era disputat între preoții Martinian Ivanovici, apropiat al fostului rege Carol al II-lea, și Vasile Boldeanu, susținut de grupul legionarilor simiști din exil. Pentru greșeli de ordin canonic, mitropolitul Visarion l-a caterisit pe Martinian Ivanovici, act care a fost pus în aplicare, fără știrea prelatului, de legionarii care doreau cu orice preț îndepărtarea lui. Conflictul, fără precedent în biserica românească, a determinat închiderea temporară a acesteia de către autoritățile franceze, care au impus și interdicția ca mitropolitul Visarion să mai locuiască în Paris. Astfel, bătrânul episcop s-a refugiat în sudul Franței, la Theoule, apoi la Draguignan. De aici, printr-o corespondență intensă cu reprezentanții Comitetului Național Român, forul suprem al exilului, dar și cu alte personalități, a încercat organizarea canonică a comunităților românești. A combătut cu fermitate gestul lui Victor Trifa de a accepta hirotonia episcopilor ucraineni samosfeați (autosfințiți), numai pentru a se stabili la conducerea eparhiei românilor din America, cu sediul la Vatra Românească; a încercat reintroducerea ordinii în biserica de la Paris, atât prin dialogul cu preoți și oameni de cultură români, cât și cu reprezentanți ai autorităților franceze; a depus eforturi pentru ca situația religioasă din România să fie ajutată de Organizația Națiunilor Unite, ca un organism care trebuia să vegheze la apărarea drepturilor popoarelor; a căutat, așa cum făcuse în vremea când se afla în țară, să dezvolte o solidaritate în problemele bisericești la nivelul întregii Ortodoxii, dar și printr-un dialog pe picior de egalitate și sincer cu Biserica Catolică.

În exilul românesc, mitropolitul Visarion s-a dorit un factor de coeziune, atât la nivelul coordonării exilului românesc, cât mai ales pentru aducerea tuturor comunităților românești sub o ascultare canonică. Nu a reușit, deoarece intrigile și orgoliile reprezentanților politici români, uneori alimentate de autoritățile statelor occidentale, au împiedicat materializarea acestui proiect. Ba, mai mult, l-au și abandonat pe mitropolit. În ultima parte a vieții a trăit mai mult din ajutoarele financiare ale unor prelați catolici, ale unor rabini sau din foarte puținele contribuții date de unii români mai apropiați de biserică.

Revenirea în țară, imposibilă

Un aspect mai puțin cunoscut în cazul mitropolitului este cel al repatrierii. După 1955, atunci când România intrase în ONU și inițiase apelul de repatriere a tuturor celor care, după cel de-al Doilea Război Mondial, rămăseseră în afara țării, mitropolitul Visarion își manifestase dorința către Legația română de la Paris de a reveni în locurile sale de baștină. Pentru regimul comunist de la București, un astfel de gest putea constitui un succes față de reprezentanții emigrației care duceau campania mediatică anticomunistă. Însă, atât reprezentanții emigrației românești, cât și autoritățile franceze au blocat inițiativa mitropolitului, amenințându-l chiar cu uciderea, iar demersurile legației române au înregistrat un fiasco. Condiția principală pusă de mitropolit era aceea de a i se anula condamnarea la moarte nedreaptă și de a fi reabilitat de Sfântul Sinod al BOR.

Chiar și în ultima parte a vieții, mitropolitul a încercat să se întoarcă în țară, dar sănătatea șubredă și care mai mereu îi făcea probleme nu-i permitea plecarea spre țară. Pentru aducerea sa, autoritățile române au facilitat plecarea fratelui mitropolitului în Franța, de la care avem chiar o descriere a momentului revederii: „L-a găsit pe fratele său foarte grav bolnav, jumătate paralizat, trăind într-o singură încăpere a unei case modeste, în destulă mizerie. Revederea după 20 de ani de despărțire a fost deosebită și mitropolitul și-a exprimat că nu se mai aștepta să se mai întâlnească vreodată”.

În seara zilei de 10 august 1964, aflat de o bună perioadă de timp în orășelul Viels Maison Aisne, mitropolitul Visarion Puiu a trecut la cele veșnice. Potrivit dispozițiilor sale testamentare, a fost înmormântat de un sobor de cinci preoți, mai puțin cei de la Paris, format din Emilian Vasilovschi, Dumitru Popa, doi reprezentanți ai mitropolitului George Tarasoff și unul ortodox francez. La slujbă au mai asistat reprezentanți din partea episcopului catolic de Soissons, parohul din localitate și doi preoți greco-catolici români, Cosma și Zăpârțan. Slujba a fost ținută de preotul Vasilovschi în limbile: română, rusă, franceză și greacă. Ulterior, în 1992, rămășițele pământești ale mitropolitului a fost mutate în Cimitirul parizian Montparnasse. (articol de Adrian Nicolae PETCU, Lumina de Duminică, 24 ianuarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente