Exigențele credinței mântuitoare

Prin mărturisirea credinței adevărate, Biserica a înlăturat învățătura care înstrăina pe Dumnezeu de Hristos și micșora pe Hristos ca Dumnezeu. Simbolul mărturisește în chip sobornicesc faptul că Hristos este Același Dumnezeu din cer (II Cor. 5, 19), Care a venit ‘să pună fărădelegile noastre la lumina Feții Sale’ (Ps. 89, 8), și anume pentru vindecarea lor prin pocăință. În același sens, Crezul mărturisește că ‘Nu este sub cer nici un alt nume prin care să ne mântuim’ (F. Ap. 4, 12), deoarece înainte de Hristos ‘pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut vreodată, numai Fiul Care este în sânurile Tatălui L-a făcut cunoscut’ (Ioan 1, 18; Mt. 11, 27). Astfel, mărturisirea credinței adevărate are spiritualitatea ei ziditoare în care nu sunt pomeniți cei față de care era apărată credința.

Botezul cu Duhul Sfânt a însemnat îmbrăcarea și încingerea Mântuitorului cu putere pentru a împărăți, făcându-i pe oameni părtași de darurile Duhului Sfânt. Îmbrăcarea cu podoaba plinătății dumnezeirii după trup (Col. 2, 9) era slava pe care I-a dat-o Tatăl, pe care El a dat-o celor care au urmat Lui, ca o condiție fundamentală a unității în Biserică, o unitate asemănătoare cu cea a Sfintei Treimi (Ioan 17, 22), ca dăruire totală de sine în sensul jertfei arderii de tot pe temeiul bucuriei prin iubire. Iradierea harică a prezenței Sale personale a fost puterea cu care a chemat pe ucenici, pe care îi socotea că Îi sunt dați de către Tatăl Său: ‘Păzește-i în Numele Tău în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi’ (Ioan 17, 11-12): ‘Iată Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu’ (Evr. 2, 13); ‘Voi spune Numele Tău fraților Mei; Te voi lăuda în mijlocul Bisericii’ (Evr. 2, 12). Ucenicii pe care i-a chemat erau ‘Mireasa’ prin care în Hristos ca Adam cel de-al doilea se constituia Chipul treimic al lui Dumnezeu ca Biserică. Sfântul Ignatie Teoforul scrie că Biserica este ‘Trupul’ fără de care Hristos, ‘Capul’ nu poate exista (Către Trallieni, 11). Făgăduința Mântuitorului: ‘Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi’ (Ioan 14, 18) arată că nici Biserica, Trupul lui Hristos, nu poate trăi fără ‘Capul’ ei, așa cum mirele și mireasa nu-și aparțin lor înșiși, ci fiecare celuilalt (I Cor. 7, 4). Dar și unul, și altul aparțin întâi lui Dumnezeu, după cum arată Sfântul Pavel: ‘Cel ce are să fie ca și cum nu ar avea’ (I Cor. 7, 29). Unitatea cugetului în Hristos avea ca măsură smerenia Chipului în ascultare până la moarte prin răstignire (Fil. 2, 7). Această măsură a Chipului lui Hristos este arătată de către Sfântul Pavel și corintenilor dezbinați, ca singura cale a unității Bisericii (I Cor. 4, 9-16). Din cauza păcatelor, toți oamenii erau ‘lipsiți de slava lui Dumnezeu’ (Rom. 3, 23), dar prin Duhul Sfânt slava lor în Hristos îi ține în unitatea credinței mântuitoare.

Îndreptarea prin credință în Hristos este calea roadelor duhului

Darurile teologice ale Duhului Sfânt își au începutul ca lucrare a Tatălui în sensul ‘ungerii pragului de sus cu sângele mielului’ (Ieș. 12, 7) pentru ‘credință’; deschiderea adâncului prin scoaterea din piept a inimilor de piatră pentru inimi de carne pline de simțire (Iez. 36, 26), inimi curate și bune care aduc roadă prin răbdare (Lc. 8, 15), a avut loc în Hristos prin Jertfa și Învierea Sa, ca ieșire baptismală din Egipt prin deschiderea apelor mării cu toiagul lui Moise (I Cor. 10, 1-2); ‘nădejdea stăruitoare’ este lucrarea Duhului Sfânt, Care ‘toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă’ (I Cor. 13, 7) și ‘se roagă cu suspine negrăite’ (Rom. 8, 26).

Această cale a zidirii în Hristos ca ‘paștere a oilor’ (Ioan 10, 9) este pândită de ispita de a lua în stăpânire lucrarea Sfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Pavel prevedea ‘zile rele’ pentru credință (Ef. 5, 15-16), precum și ‘vremuri grele’ din partea celor care ‘au înfățișarea credinței adevărate, dar tăgăduiesc puterea ei’ (II Tim. 3, 1), când spunea preoților din Efes (F. Ap. 20, 30): ‘Dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei’. Exista și sub Lege o infidelitate a lucrătorilor tocmiți în via Domnului: ‘Căutându-și dreptatea lor proprie, dreptății lui Dumnezeu nu s-au supus’ (Rom. 10, 3); ‘Pe Mine, fântâna cu apă vie, M-au părăsit și și-au săpat lor fântâni care nu țin apă’ (Ier. 2, 13); ‘Nu au dat ascultare cuvântului pentru care au și fost puși’ (I Petru 2, 7-8). Mântuitorul arăta că este vorba de o lucrare ‘a întunericului care urăște Lumina’ (Ioan 3, 20). Dar, în desăvârșirea ei, Lumina nu osândește pe nimeni, ci luminează întunericul de la rădăcinile lui (II Cor. 4, 6). Pentru a lumina, ea nu are nevoie decât să se păstreze aprinsă. Nu poate ascunde cineva soarele fără să rămână în afara căldurii și luminii acestuia, când Lumina lui Hristos este pusă sub obrocul minții ca urmare a trufiei vieții din lume (Mt. 5, 15). În acest sens, Mântuitorul răspundea celor necredincioși, mustra pe lucrătorii răi: ‘Dacă în cele străine nu ați avut fidelitate, cine vă va da pe cele ale voastre?’ (Lc. 16, 12).

Inima se luminează prin credință, nu prin dibăcia minții

Slava lumii prin dominarea cu mintea se împotrivește inimii și împărăției lui Dumnezeu, care are ca măsură nevinovăția pruncilor cu inima (Mt. 18, 3). Această cale din lume îi făcea pe lucrătorii răi să nu vadă ‘înțelepciunea lui Dumnezeu tainică și ascunsă’ (I Cor. 2, 7), pe care stăpânirile lumii o prigoneau. Lumina lină a harului era reperată însă de cei care aveau pruncia inimii și care I-au fost dați de către Tatăl, despre care Mântuitorul spunea: ‘Te laud că ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea, și le-ai descoperit pruncilor’ (Mt. 11, 25). Despre cei ce nu-și zideau inima prin credință, ci se bizuiau numai pe ‘dibăcia minții lor’, Mântuitorul spunea: ‘Celui ce nu are, i se va lua și ce i se pare că are’ (Mt. 25, 29). Geneza deformării credinței era aceea că ‘sămânța căzută la margine de drum bătătorit era răpită de către păsările cerului’ (Mt. 13, 4), un simbol pe care Mântuitorul îl tâlcuiește astfel: ‘Oricine aude cuvântul împărăției și nu-l înțelege, vine cel viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui’ (Mt. 13, 19), astfel că ogorul afânat al inimii devine laborator al minții, în care, în urma disecărilor analitice, se pierde puterea de germinare a Cuvântului, ca cei care își zidesc în mod nesăbuit casa pe nisip (Mt. 7, 26), simbolizați în Evanghelie prin fecioare neînțelepte, ale căror candele rămân fără untdelemnul bucuriei, ca dar al Duhului Sfânt în Hristos (Ps. 44, 7).

Credința zidește templul Duhului Sfânt prin îmbrăcarea în Hristos

Cuvântul credinței este aproape de inimile ascultătoare (Rom. 10, 8). Configurația ei este: ‘De vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți și vei mărturisi cu gura ta că Hristos este Domn, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturisește spre mântuire’ (Rom. 10, 10-11). Pentru a nu se pierde adâncul inimii iubitoare de Dumnezeu sunt necesare ‘armele cele de-a dreapta și cele de-a stânga’ (II Cor. 6, 7; cf. Deut. 17, 11; 20; 28, 14). Acest lucru înseamnă rezistența la probele atât cele de ademenire, cât și cele de prigoniri; de rece și de cald, pentru a nu se pierde adâncul baptismal al inimii prin ieșirea din nou la deșertăciunea vieții din lume, de care Dumnezeu îi izbăvește pe oameni în Hristos (Ps. 102, 4). Numai în adâncul lui Hristos sub cruce credința este Lumina lumii (Mt. 10, 37-38). Trebuie să ieși din lume ca să fii Lumina ei (Mt. 5, 14), căci: ‘Orb pe orb de se va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă’ (Mt. 15, 14). Întrucât, însă, credința nu este doar o cunoștință teoretică, Mântuitorul arată că numai ‘cel ce aude și face este ca bărbatul înțelept, care, zidindu-și casa, a săpat, a adâncit și i-a pus temelia pe loc tare’ (Lc. 6, 48). Ca ‘aur lămurit în foc’ (Apoc. 3, 18) Mântuitorul cheamă prin ‘cele sfinte și mărgăritarele Sale’ (Mt. 7, 6) mai întâi la împlinirea cuvintelor Sale și apoi la îndrumarea altora, căci altfel credința se golește de fapte bune și sufletul se umple de deșertăciunea vieții din lume.

Astfel, în viața duhovnicească credinciosul este chemat în Hristos să dea urmare pornirilor bune ale inimii, pe care să nu le înăbușe cu mintea sa ca ‘voință gnomică’, cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mulți se întorc la orientarea vieții după mintea proprie, lepădând astfel calitatea de fiu al lui Dumnezeu prin credință, în loc să cultive comuniunea Chipului treimic al lui Dumnezeu în Hristos. Ba, mai mult, ei folosesc și lucrul lui Dumnezeu în interese proprii ca lucrătorii infideli: ‘Pe Mine, fântâna cu apă vie, M-au părăsit și și-au săpat lor fântâni care nu țin apă’ (Ier. 2, 13). Adesea, sămânța Cuvântului cade în inimi împietrite, care nu aduc rod ca inima curată, bună și răbdătoare, după cum arată Mântuitorul în Parabola semănătorului (Mt. 13, 3-7).

Biserica mărturisește credința adevărată a descoperirii Sfintei Treimi

De aceea, pe lângă deosebirea față de Lege și grija față de ispitele înțelepciunii omenești, credința are și chemarea șederii cu tărie în Hristos în fața celor care încalcă sfințirea Numelui lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos, așa cum a făcut și Arie, în sec. al IV-lea. Biserica a mărturisit credința adevărată a descoperirii Sfintei Treimi prin Hristos ca vedere a Luminii adevărate, prin care este primit duhul ceresc în inimi. Mărturisirea credinței are darul de a păstra prin Învierea lui Hristos puterea de înfiere ca împărtășire a Duhului Sfânt: ‘Eu sunt Ușa!; prin Mine de va intra cineva, se va mântui, și va intra și va ieși, și pășune va afla’ (Ioan 10, 9). La această mărturisire a credinței prin puterea slavei Mirelui Hristos, Biserica cere grijă față de simțuri, care să oprească asaltul porților iadului mai ales pentru copii, în vederea creșterii lor în Hristos, așa cum arată Sf. Ioan Hrisostom. Prin luarea aminte cu înțelepciune asupra simțurilor, ca adevărate ‘uși’ de intrare a grijilor lumești, așa cum arată îndemnul liturgic înainte de mărturisirea credinței prin Crez, credincioșii se aseamănă, în puterea iubirii lor de Dumnezeu din toată inima în urma sfințirii Numelui Său, cu heruvimii care au ochi mulți să vadă pe Dumnezeu, ca urmare a ‘inimii curate și bune’ (Mt. 5, 8; Lc. 8, 15). Mărturisirea credinței pentru șederea în Hristos înseamnă pentru credincioși Cuvântul lui Dumnezeu ca ‘sabie a duhului’ (Ef. 6, 17) întocmai ca cea a Heruvimilor care opreau intrarea la ‘Pomul Vieții’ (Fac. 3, 23) pentru cei necredincioși, cum era și Adam după călcarea poruncii. În acest fel, Lumina sub cruce nu poate fi cuprinsă de întuneric: ‘Armele noastre nu sunt trupești, dar puternice să dărâme întărituri’ ale egoismului și ‘iscodirile minții’ (II Cor. 10, 4-5), cum spune Sf. Apostol Pavel. În același fel, odinioară, Avraam alunga ‘păsările răpitoare’ de la jertfa sa adusă lui Dumnezeu (Fac. 15, 11). Pentru aducerea jertfei cu pace se cere ședere cu tărie, chiar și cu teamă în Hristos, prin luarea aminte la faptul că darul Jertfei este milă de împăcare prin comoara Sfintei Treimi pentru inimi, iar nu drepturi omenești: ‘Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh’ (II Cor. 13, 13). Jertfa de laudă pentru acest dar al plinătății arată Treimea întreit Sfântă vrednică de închinare pentru lucrarea răscumpărării.

Credința înseamnă puterea biruinței

Mărturisirea liturgică a credinței ca ‘stea’ a magilor încetează datorită cântării de biruință prin Hristos. Este o cântare îngerească a plinătății pe pământ ca și în cer, unde împărățește același Duh Sfânt al Tatălui. Mărturisirea credinței a însemnat putere de biruință, întrucât cei ce urmează lui Hristos nu pot fi desprinși de la ‘pământul celor vii’ (Ps. 141, 5). Mărturisirea credinței adevărate are drept condiție iubirea după măsura iubirii jertfelnice a lui Hristos, chiar și după luarea Lui ca Mire în timpul dezbinărilor bisericești din sec. al IV-lea înainte (Mt. 9, 15), și anume prin mărturisirea credinței adevărate, prin post și prin har filocalic. Mântuitorul a putut da această poruncă a iubirii după măsura iubirii Sale față de ucenici numai după vânzarea lui Iuda (Ioan 13, 44), ceea ce conferă Cinei celei din urmă un caracter tainic. Ucenicii simțeau iubirea Lui jertfelnică și se bucurau de El ca de un ‘Mire’, dar Mântuitorul le-a făgăduit că, atunci când ‘Mirele va fi luat’ (Mt. 9, 15), ‘porțile iadului nu vor birui Biserica Sa’ (Mt. 16, 18), care va mărturisi credința adevărată ca pe o ‘piatră’ pe ‘temelia’ ei unică (I Cor. 3, 11). Este vorba de ‘piatra’ care apără ‘pâinea’ bethleemică a harului lui Dumnezeu în Hristos, în sensul Simbolului niceo-constantinopolitan. Această piatră care nu cade peste nimenea este condiția păstrării duhului lui Hristos (I Cor. 2, 16) ca o delimitare prin luarea crucii față de înțelepciunea omenească aservită lumii și vrăjmașă față de Dumnezeu.

Crezul arată scopul venirii lui Hristos ‘pentru noi și pentru a noastră mântuire’, iar viața Lui trezește conștiința omului celui vechi și nevoia îndreptării prin naștere din Duh, așa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenți să se simtă ‘străpunși la inimă’ (F. Ap. 2, 37). Hristos este, astfel, putere a pocăinței spre îndreptare și bucurie a vieții omului nou, a cărui viață după îndreptare prin pocăință are un singur scop: ‘Una fac, uitând cele din urmă, alerg să-L cunosc pe Domnul Hristos și puterea Învierii Lui’ (Fil. 3, 10).

‘Adăugați la credința voastră fapta bună…’

De aceea, Sfântul Pavel îndeamnă pe cei credincioși să aibă ‘privirea ațintită la Hristos, începătorul și plinitorul credinței’ (Evr. 12, 2), care numai prin cruce este ‘șarpe de aramă’ (Ioan 3, 14-16), deoarece vindecă mușcătura mortală a șarpelui, cum spune Sf. Efrem Sirul, ridicând prin jertfă ‘păcatul lumii ca Mielul lui Dumnezeu’ (Ioan 1, 29). Primii creștini ‘frângeau pâinea prin case cu bucurie’ euharistică (F. Ap. 2, 44), simțindu-L pe Dumnezeu ca ‘Tată’ și mărturisind la Botez credința în Sfânta Treime. Deci, esența vieții în Hristos era nu iscodirea credinței cu mintea scormonitoare, cum spunea Sfântul Efrem Sirul, care cerea pentru credință lăsarea tainelor sfinte să vorbească în suflet, ci lupta cu omul cel vechi sub călăuza păstorilor Bisericii, așa cum arată Sfântul Apostol Petru, ca exigențe ale credinței în urmarea lui Hristos: ‘Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viață și spre bună cucernicie, făcându-ne să-L cunoaștem pe Cel ce ne-a chemat prin slava și prin puterea Sa, prin care ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași firii celei dumnezeiești, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoștința, la cunoștință înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frățească, iar la iubirea frățească dragostea’ (II Petru 3, 11).

Înălțarea Sfintei Cruci la un an după Sinodul I Ecumenic arăta calea urmării lui Hristos în vreme de libertate, deoarece aceasta ascundea o primejdie mult mai mare decât cea din vremea persecuțiilor, întrucât ‘arșița’ pustiitoare a disputelor strică untdelemnul din candela credinței și tocmai de aceea perioada în care a intrat Biserica era mai grea decât ‘greul zilei’ din vremea persecuțiilor (Mt. 20, 12).

Mărturisirea credinței presupune jertfă

Crezul este dovada că ‘numai în cuget curat se păstrează taina credinței’ (I Tim. 3, 9). Dar, dacă în Hristos credincioșilor li ‘s-a dat nu numai să creadă, ci să și sufere pentru El’ (Fil. 1, 23), astfel, în vreme de libertate, Biserica a simțit că în urmarea lui Hristos, al Cărui Nume ‘stârnește împotriviri și dă pe față cugetele multor inimi’ (Lc. 2, 34-35), cum arăta Dreptul Simeon în profeția sa de la Întâmpinarea Domnului, ‘Lumina’ nu se poate păstra decât tot sub cruce, așa cum Schimbarea la Față a fost arătată ca o urmare firească după chemarea la luarea crucii (Mc. 8, 34-38; 9, 1), după cum mărturisește Sf. Apostol Petru: ‘De sunteți ocărâți pentru Numele lui Hristos, fericiți sunteți, căci Duhul slavei și a lui Dumnezeu odihnește peste voi’ (I Petru 4, 14). Astfel, Biserica nu se mai putea întoarce la necunoașterea lui Hristos ca Dumnezeu, cum o silea Arie, când Hristos era numai în fața ochilor, și nu încă și în inimile lor ca după Înviere, încât să se repete ipotetic istoria mântuirii cu un alt Iuda care să-L vândă, și cu o altă răstignire a Sa, Jertfa Sa având loc ‘odată pentru totdeauna’ (Evr. 7, 27). Necesitatea mărturisirii credinței inimii prin sfințire jertfelnică o arată Hristos: ‘Vor veni zile când veți dori să mai vedeți măcar una din zilele Fiului Omului, dar nu veți vedea’ (Lc. 17, 22). De asemenea, postul după mărturisirea credinței din inimă pentru bucuria Mirelui (Mt. 9, 15) și privegherea în rugăciune sunt arătate de Mântuitorul ca o alternativă față de primejdia ‘îngreuierii inimilor cu mâncare și băutură’ (Lc. 21, 34), ceea ce ar zădărnici încercarea Mirelui de ‘a bate la acele uși pentru a i se deschide spre bucurie, atunci când se va întoarce de la nuntă’ (Lc. 12, 36) (Articol realizat de diac. Prof. Ioan Caraza și publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 11 aprilie 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente