„Este o rușine și un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu” – interviu cu Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

‘Dorul de carte nu are graniță și nici chiar drumurile, mai rele ca azi, nu erau un obstacol. Orice carte în care se odihnește Duhul Sfânt are aripi și zboară spre inimile oamenilor’. ‘N-ajunge să ții în sac știința. Trebuie să fii înțelept să o scoți la vedere. Este un dar de la Dumnezeu. Este o rușine și un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu. Iar noi, românii, suntem meșteri în a îngropa talanții. Poate ne vom trezi! Sper că gestul Părintelui Patriarh Daniel de a da binecuvântare să se traducă în limba franceză cărțile de o acută actualitate este un fapt care trebuie considerat și urmat la maximum’. Interviu cu Înalt Preasfințitul Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

Înalt Preasfinția Voastră, aș vrea să dezvoltați ideea care se citește și în titlul unei cărți a Dumneavoastră, publicată în două ediții, ideea bucuriei lecturii, nu numai a cărților de teologie, dar și a celor de literatură, de istorie, cu teme mari, care țin de viața literară sau de raportarea culturii noastre la universal, sigur, într-o viziune culturală laică.

Lectura cărților m-a bucurat atât de mult și mă fascinează și astăzi, deși puterea ochilor a început, încet-încet, să mă lase. Este cumplit să nu poți citi! Tot atât de jalnic este și atunci când nu mai poți scrie, din cauza mâinilor tremurânde sau înțepenite. Am cunoscut un om aparte, pe scriitorul cu har mitropolitul Antonie Plămădeală. Îi paralizase mâna dreaptă. Am fost martor la scene de mare durere. Mâna cu care a scris atât de mult obosise pentru totdeauna. Și-a cerut dreptul la odihnă. Să nu ai mâna dreaptă! Lectura din plăcere, adică să citești numai ce-ți place, este cu neputință să nu te facă să devii foarte instruit. Cetitul cărților nu este o glumă și trebuie să ne silim în așa fel încât acea lectură să lase o sămânță care să încolțească, așa cum scria și Jules Renard. Sigur că oamenii trebuie să citească în viața dăruită de Dumnezeu, atât literatură pentru amuzament, cât mai ales pentru a desluși tainele științei și ale credinței, suportul absolut al cumințeniei și al frumuseții celei dintru început.

Și apoi mai este și o chestiune de orgoliu. Toți ne speriem că vom fi dați uitării de cum am murit. Cât de mare actualitate au și azi cuvintele lui Benjamin Franklin: ‘Sau scrie lucruri care merită să fie citite, sau să faci lucruri care merită să fie scrise’. Greu și una, și cealaltă. Trebuie să fim ființe complete. Unii au reușit. Noi nu știm cum va fi. Dar, dacă dumneavoastră, domnule Constantin Iftime, ați formulat o astfel de întrebare, înseamnă că este ceva. Lectura este o bucurie. O știu toți cei care s-au îndrăgostit de citit. Așa au făcut și cei de demult. O facem și noi, după putere. Cei după noi, de la o vreme, se vor întoarce la înțelepciunea cititului, care tămăduiește și îndumnezeiește întru știință nemuritoare. Așa au făcut Orientul și Occidentul. Operele literare de toate genurile, arta și științele și orice product de zidire sufletească s-au răspândit cu putere multă. N-am să reamintesc decât un fapt, și anume: când la tipografia de la Mănăstirea Neamț, în secolul al XIX-lea, ieșea proaspăt de sub teasc o carte, în două săptămâni, era deja la Mănăstirea Cernica. Dorul de carte nu are graniță și nici chiar drumurile, mai rele ca azi, nu erau un obstacol. Ce inimi dăruite! Ce suplețe spirituală! Orice carte în care se odihnește Duhul Sfânt are aripi și zboară spre inimile oamenilor.

‘Să citești cu inima nu este o treabă ușoară. Să scrii bine este și mai greu’

Care ar fi trăsăturile sumare ale chipului monahului care se dedică și artei scrisului? Avem o listă întreagă, pornind de la Casian Cernicanul până la Steinhardt, serie în care se află și Înalt Preasfinția Voastră.

Se știe că a te dedica artei scrisului presupune, din capul locului, harisma scrisului, scris care zidește, care umple inima de bucurie. Unii citesc încet, sau foarte încet, și nu scriu decât foarte puțin. Alții citesc mult, își pregătesc filtrul și, dintr-odată, se declanșează îndemnul de a pune mâna pe condei. Monahul Hristofor Haralambie de la Mănăstirea Cernica, într-o zi, fiind la coasă prin grădina Sfântului Calinic, strigă:

‘- Preacuvioase, iertați, plec să scriu câteva versuri, mi-a venit inspirația.

– Du-te și să ne aduci poezia. După vreo douăzeci de minute, vine cu un imn închinat martiriului lui Antim Ivireanul. Ne-a citit-o pe nerăsuflate. A trebuit să recunosc, pe cât mă pricepeam, că a scris inspirat.

– Vă place, Preacuvioase?

– Da, i-am răspuns bucuros, că se bucura.

– Știți cum este cu inspirația? Cum să vă spun eu, ca să înțelegeți? A, da, am găsit. Îți vine să scrii cum îi vine găinii să facă oul plin de viață. Asta e!’

M-am amuzat atunci. N-am uitat nici azi. Felul cum a spus-o și mai ales că a scris un imn Ivireanului cel Sfânt m-a convins că a primit inspirația de Sus. Așa au scris toți, începând cu Sfântul Casian din Dobrogea până la Casian Cernicanul, cu Istoriile sale. Ca trăsături sumare ale monahului, care se dedică artei scrisului, deci artei, și nu doar scrisului, aș putea aminti de o cultură îmbunătățită mereu, statornică, înduhovnicire, artă pedagogică, prin școli pentru tineret, arta picturii, arta muzicală, etică și estetică ortodoxă, dusă la cel mai înalt grad de dăruire. Se cunosc marii cărturari, sfinți în arta scrisului. Să citești cu inima nu este o treabă ușoară. Să scrii bine este și mai greu.

Cum a fost văzută și interpretată – bineînțeles, analizată, cercetată, dezvoltată în cărți – viziunea ortodoxiei de marii cărturari români, de cărturarii din afara Bisericii? Ați făcut câteva aprecieri în acest sens, comentând un articol cunoscut al lui Mircea Eliade, intitulat semnificativ ‘Ortodoxia’, apărut în anii ’30 ai secolului trecut.

Mircea Eliade, la numai 20 de ani, a scris un eseu formidabil despre ortodoxie. Și acum trăiesc emoția sfântă, ca și atunci, când am citit capodopera sa tinerească. Spun ce gândesc și cred: Duhul Sfânt a scris despre ortodoxie, cu mâna lui Mircea Eliade. Este absolut necesar ca această lucrare a lui Eliade, Ortodoxia, să fie tipărită într-o broșură, în milioane de exemplare, atât în limba română, cât și în principalele limbi ale lumii, printre care să fie chineza, indiana, japoneza. Un imn al ortodoxiei nimeni n-a mai scris ca Eliade, scurt și la obiect, ca și cărturar laic. Când vorbim despre viziunea ortodoxiei la marii cărturari români, mireni, nu vom uita niciodată de Nichifor Crainic. Această întrebare, ca și multe altele din acest interviu, ar fi potrivite ca titlu date unor lucrări de mare întindere.

Cum ar putea fi evaluată, la nivelul vieții spirituale românești, acolo unde trăiește Biserica, aplecarea constantă pentru lumea veche a unor mari cărturari, precum Pârvan sau Densusianu? Se poate vorbi de o ‘Antichitate de Aur’ a românilor?

Vasile Pârvan și Ovid Densusianu, de care amintiți, sunt doar două nume, mai importante, care au pus bazele unei Antichități de Aur a românilor. Atunci, ca și azi, trăiam un handicap major. Nu traducem în limbi de circulație mondială sau nu scriem direct, cum a făcut Panait Istrati, în limba franceză. El este cunoscut, o valoare medie a scrisului românesc, în Europa, pe când geniile noastre, care au scris doar în limba română, au rămas, cu toată știința lor, la graniță. Dacă cei care răspund ca atașați culturali în ambasadele române din jurul lumii ar stărui la traducerea principalelor opere ale oamenilor de cultură și știință români, am fi cunoscuți și n-am mai sta la coada Europei. De la Iorga, care și-a tipărit unele cărți în germană și franceză, în secolul trecut, nu mai avem un program articulat, cultural și științific, de a ne face cunoscuți în lume. Lenea sau statul după paravan nu va face cunoscută opera lui Vasile Pârvan. În România s-a muncit serios. Norocul nostru, uneori, a stat în faptul că unii străini purtați de Duhul Sfânt au învățat limba română și au tradus ei înșiși anumite opere de bază, din varii domenii. N-ajunge să ții în sac știința. Trebuie să fii înțelept să o scoți la vedere. Este un dar de la Dumnezeu. Este o rușine și un handicap să dormim pe darurile lui Dumnezeu. Iar noi, românii, suntem meșteri în a îngropa talanții. Poate ne vom trezi. Sper că gestul Părintelui Patriarh Daniel de a da binecuvântare ca să se traducă în limba franceză cărțile de o acută actualitate este un fapt care trebuie considerat și urmat la maximum.

‘Iorga este Sfântul Ideii Naționale’

Ați cercetat cu multă aplecare opera lui Nicolae Iorga. Cât de proaspătă sau actuală ar fi Ideea Națională, temă fundamentală în opera lui științifică? În ce măsura cele spuse de Iorga au strălucirea unor gânduri actuale, necesare contemporanilor noștri, necesare românilor într-un context nou, cum este cel în care ne aflăm azi, al integrării cel puțin administrative în spațiul european?

Iorga este Sfântul Ideii Naționale. Nimeni nu a mai scris ca el în istoria și cultura lumii. Opera lui este proaspătă și actuală. Ca să înțeleagă Europa cine-i România, trebuie să aibă cel puțin un compendiu Iorga, pentru că o integrală Iorga necesită timp și trudă excepțională. Valeriu Râpeanu s-a ocupat de retipărirea, în parte, a vastei sale opere. O integrare și administrativă, cel puțin, se va face cu succes, și nu doar superficial, dacă ne arătăm cine suntem prin înaintașii noștri. Câte cărți de istorie și cultură românească au bibliotecile mari ale lumii? La Regensburg, la biblioteca Universității, rafturile cu cărțile românești erau sumare. Mai mare rușinea pentru cei care poartă cultura în lume! Bietul Badea Cârțan! El căra în desagi cărțile pe drumurile europene, mergând pe jos, cum a mers și Brâncuși, din România la Paris. Am scos o cărțulie, Fereastra lui Iorga. Am dorit să comprim la maximum, pe cât s-a putut, din uriașa lui operă. Nu a fost doar gândul meu. Iorga ar putea deveni accesibil, citind fără să asuzi ceea ce a scris într-o viață de om, o mie de ani. Cine a fost mai european și universal ca Iorga? Poate doar confrații lui: Brâncuși, Eliade, Enescu, pentru a aminti doar despre cei din secolul trecut, într-o privire extrem de sumară.

În anii ’70, în plin comunism, Constantin Noica spunea despre Iorga, după impresiile lecturii ‘O viață de om – așa cum a fost’ că tumultul vieții acestui savant ar trebui prezentat în universități, ar trebui să apară constant în opinia publică. În acest moment, omul de știință pare a se deplasa către specializări stricte sau activități de recuperare a ceea ce s-a pierdut în perioada comunismului. În ce fel, ținând seama de acest context, de situația învățământului, ar putea un om de știință român în formare să aspire la viziunea vastă, de tip european, să zicem, cum aveau savanții de talia lui Nicolae Iorga?

Lipsa de viziune pe termen lung în învățământul românesc și schimbarea programelor, după cum bate vântul și dinspre Bologna, au perturbat mersul normal al activităților școlare și universitare. ‘Fâțâiala’ și inconsecvența duc de râpă. Manualele alternative erau bune foarte dacă în ele apăreau mai la vedere personalități definitorii, ca și aceea a lui Iorga care merită să fie în panteonul științei europene și mondiale. Dacă noi, românii, ne ignorăm valorile, cum să le cinstească alții? Dacă ne prezentăm ca târâtoarele, cum să ne prețuiască cei cu două picioare? Poate că ne mai trezim din ‘somnul rațiunii care naște monștri!’

‘Brâncuși n-a uitat să fie ortodox prin pustiurile lumii’

Care ar fi elementele importante ale lumii satului la mari scriitori, precum Creangă? Călinescu a vorbit despre universalitatea satului descris de Creangă.

Când am citit că veșnicia s-a născut la sat, am iubit pe Blaga din toată inima. Știa el ce spune! Filosof cu sistem și cu bogății de știință nepieritoare. Iar despre Creangă… ce să mai spunem? Sănătate de inimă și suflet capeți atunci când intri în lumea de bucurie și har a satului nostru românesc. El ne va salva de la moarte și globalizare. Să ne întoarcem acasă definitiv. Globalizarea să găsească orașele goale de viețuire umană. Ele ne-au distrus viața normală și ne-o distrug mereu.

Brâncuși a făcut cunoscut universalității mari mituri importante din cultura și civilizația noastră. Cum se vede, în opera lui, viziunea și experiența lui ortodoxă? Căci Brâncuși, cum știm, a fost și un om apropiat Bisericii Ortodoxe.

Brâncuși cânta la capela românească din Paris, la strană, la Sfânta Liturghie ortodoxă și nimeni nu a mai cântat ca el Doamne miluiește! – într-o sută de modulații. Credința lui, opera de valoare universală – un simbol creștin ortodox -, cum se vede atât de bine în ansamblul celebru de la Târgu-Jiu, testamentul pentru înmormântare, toate arată viziunea și experiența lui ortodoxă. Am scris câteva eseuri despre Constantin Brâncuși, cuprinse mai întâi în Pace și bucurie cu Brâncuși, din 2001, apoi, în Brâncuși și Psalmul Creației, în anul 2003. M-am bucurat când am văzut și am citit cartea închinată lui Brâncuși, de către Părintele Patriarh Daniel, când era Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, tălmăcind cu măiestrie viziunea și trăirea lui ortodoxă. Nu l-a biruit globalizarea pentru că n-a uitat să fie ortodox prin pustiurile lumii. Poate că învățăm ceva.

Care ar fi trăsăturile conceptului de ‘țărănism’, pornind de la o țărănie românească, bineînțeles, așa cum apare în opera lui Brâncuși?

Brâncuși se trăgea din neamul ardelenesc. El nu glumea cu lucrurile serioase. Prietenii lui, din Franța mai ales, erau frapați de țăranul original din Carpați. Poate că și asta ne spune ceva! În Brâncuși și Psalmul Creației, spuneam astfel: ‘Uluitorul mesaj artistic modern al lui Brâncuși decurge din Tradiție, fapt observat și de Mircea Eliade în eseul Brâncuși și mitologiile: sculptorul a potențat esența unor forme arhaice românești și totodată universale’.

Cum ați caracteriza relația unor mari scriitori și cărturari cu spiritualitatea creștină, cu Biserica, figuri precum Arghezi, Blaga ș.a.?

Scriitorimea românească, în orice domeniu ar fi scris, a folosit uleiul din candela aprinsă și mirul dătător de viață. Așa a fost, este și va fi acătării. Scrisul cu har nu moare niciodată. Să ne ferim de a fi solemni, pentru a nu cădea în ridicol. Nu exemplificăm. Trebuie să-mi văd lungul nasului.

‘Avem ciobit ochiul interior’

Ați scris mult despre impresiile românilor despre Italia. Cum se văd cele spuse de mari spirite, precum Iorga, Odobescu sau Mateiu Caragiale, astăzi, când Italia și restul Europei (nu?) au devenit un spațiu comun, aproape obișnuit? Nu cumva această schimbare, această apropiere, prin UE, ne-a ciobit ochiul interior, cel care ne ținea proaspătă imaginea marilor civilizații de lângă noi?

Iorga a fost prea mare și a rămas așa. Ca să ajungi la el, trebuie să ai tot pe atâta geniu, dăruire, jertfă și sacrificiu. Ne este teamă de el. Alte popoare îl declarau sfânt. Dacă și-ar fi scris în engleză opera lui, de cuprindere universală, nimeni nu ne-ar mai umili, iar noi n-am mai fi cuprinși de handicap că nu avem valori mai presus de ale altor neamuri. Stăm cu comoara ascunsă. Astfel nimic nu va rodi viguros și pe termen lung. Da. Avem ciobit ochiul interior, pentru că asupra noastră se revarsă, uneori, cioburile mai de aproape sau mai departe. Nu doar Iorga, Odobescu sau Mateiu Caragiale, sau chiar și Vasile Pârvan, cu Academia lui din Roma, au universalizat cultura și știința românească. Îmi amintesc de Wilhelm Nyssen de la Köln, reverendul catolic, care a scris în anii ’70 ai secolului trecut o carte celebră: Pământ cântând în imagini. Ne făcea și el un mare bine, arătând lumii occidentale frumusețile dumnezeiești din România. Cred că doar 10 cărți de valoarea aceleia ar fi străpuns norul nepăsării, pentru a fi văzuți cu respect de către cei care ne doresc numai bine, vorba lui Eminescu (Interviu realizat de Constantin Iftime și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 7 mai 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente