Eficiența Statutului din 1949 sub presiunea istoriei – interviu cu pr. dr. Alexandru I. Stan, specialist în drept bisericesc și profesor onorar la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din București

În urmă cu 61 de ani, în data de 23 februarie 1949, a fost emis decretul prin care Prezidiul Marii Adunări Naționale a aprobat Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române. Din 1949 și până în 2008, când a fost aprobat un nou statut, viața bisericească ortodoxă din România s-a ghidat din punctul de vedere legislativ după prevederile acestui statut atribuit Patriarhului Justinian. Despre rolul statutului în conturarea personalității juridice a Bisericii Ortodoxe Române, dar și în evoluția vieții religioase ortodoxe în secolele al XX-lea și al XXI-lea, ne vorbește pr. dr. Alexandru I. Stan, specialist în drept bisericesc și profesor onorar la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din București.

Părinte profesor, din ce moment al istoriei putem vorbi de existența și funcționarea unui statut pe teritoriul țării noastre?

Statutul, la noi în țară, a existat de multă vreme. De exemplu, au existat un statut al Țării Făgărașului și multe altele asemănătoare, însă statutele acestea erau un fel de legi naționale pe un teritoriu restrâs, atât cât cădea sub incidența puterii de stat a unui prinț, domn sau rege. De asemenea, s-a vorbit despre Jus Valahicum sau Dreptul Valah, tot o formă de statut. De o importanță deosebită în acest sens sunt Statutele săsești din Ardeal, alcătuite în jurul anului 1580 și promulgate de regele Poloniei Ștefan Bathory în anul 1583, acceptate în cele din urmă și de românii din Transilvania. Înainte cu doi ani de statutele săsești, s-a alcătuit în Moldova Pravila ritorului Lucaci, scrisă la Putna, din porunca episcopului Eftimie. Această pravilă poate fi considerată un fel de statut deoarece episcopul dorea să aibă o pravilă bună și să o aplice ca pe o „lege bisericească și a pământului”. Acesta ar fi un prim statut alcătuit de un român. Statele românești au avut legislație de timpuriu: cea romană și apoi cea bizantină, pe care le-au adoptat într-o oarecare măsură și la care s-au adăugat sfintele canoane. Ba chiar s-a permis la un moment dat ca sfintele canoane să primeze în raport cu legile de stat.

Propriu-zis, care a fost primul statut bisericesc?

În Biserica noastră, statute propriu-zise am avut începând din secolul al XIX-lea. Primul dintre acestea este Statutul organic al mitropolitului Andrei Șaguna, alcătuit la 1868 și aprobat în 1869 de conducerea supremă a Imperiului austro-ungar. După aprobare, Statutul a devenit legea fundamentală a Mitropoliei române ortodoxe din Transilvania, înființată prin eforturile lui Andrei Șaguna, cu ajutorul unui unchi al său de la Viena și cu sprijinul financiar al unui grup de rășinăreni care i-au dat lui Andrei 40.000 de galbeni ca să se descurce la Curtea din Viena. Statutul lui Șaguna este alcătuit și ca o lege națională, precum erau Statutele săsești din Ardeal. Statutul lui Șaguna, așadar, era foarte bine închegat și a constituit un model pentru Patriarhia Română, în momentul în care a fost înființată și s-a văzut nevoită să treacă la alcătuirea Statutului de la Cernica din 1925.

Autonomie în Transilvania

Cum s-a făcut tranziția de la Statutul șagunian la Statutul din 1925?

De la 1918 și până la 1925, deci de la Marea Unire până la Patriarhie, Biserica din Transilvania a luptat mult ca și Regatul României să-și păstreze autonomia. Trebuie specificat faptul că Biserica din Transilvania, după aprobarea Statutului șagunian, s-a constituit ca Biserică autonomă, independentă de Mitropolia de Carlovitz, de Mitropolia din Bucovina, de Bisericile din Moldova și Țara Românească sau de Patriarhia Ecumenică, iar înțelegerea acestui fapt era condiționată de înțelegerea primului articol din Statutul lui Șaguna, articol care statuează că Biserica Ortodoxă română din Transilvania este autonomă. Chiar dacă Bisericile din Bucovina și Basarabia s-au alipit la țara-mamă, Biserica Română din Transilvania dorea să rămână în continuare independentă, autonomă. Această precauție din partea Bisericii din Ardeal a durat aproape șapte ani.

Ați pronunțat cuvântul „precauție”. Care erau temerile?

Temerea cea mai mare a ardelenilor era că Unirea nu se va ține și că se va ajunge din nou sub dominație străină. Deci nu se poate vorbi de o dorință de independență generată de egoism din partea mitropolitului ardelean, ci s-a recurs la așa-zisa „rezistență”, din motive strict de conservare a libertății religioase. De altfel, având în vedere momentele nefericite provocate românilor din Ardeal de militanții Reformei și ai Uniației, aceste temeri erau firești și bine întemeiate. Așadar, Biserica Română din Transilvania a fost de acord să se unească prin statut cu Mitropoliile Țării Românești și Moldovei și Bucovinei, doar cu condiția ca acestea să adopte Statutul șagunian. Statutul Bisericii Ortodoxe Române, devenită Patriarhie în 1925, este, în cea mai mare parte, Statutul șagunian adaptat pentru Biserica mare, reîntregită.

Dacă Statutul șagunian, recapitulat și îmbunătățit în cel din 1925, era considerat satisfăcător, totuși, care au fost rațiunile ce l-au determinat pe Patriarhul Justinian în 1948 să recurgă la demersuri pentru redactarea unui nou statut?

Un prim motiv ar fi războiul din anii 1940-1945. El a provocat Bisericii Ortodoxe Române mari pierderi, teritorial și jurisdicțional. A dispărut Mitropolia Bucovinei, ca și Mitropolia Basarabiei, care cândva au salutat Unirea. După război au rămas doar mitropoliile din Ardeal, Moldova și Țara Românească. În al doilea rând, Constituția de la 1938, carlistă, a căzut, deoarece a venit dictatura antonesciană, a venit războiul, a venit tulburarea de după război. Partidele de după război ar fi dorit Constituția din 1923, pentru că ea garanta mai bine dreptatea și egalitatea în țară, dar acum realitățile sociale erau cu totul altele, iar Constituția nu mai era de actualitate. Nu mai exista efectiv același stat. Noi, de obicei, când vorbim despre un stat, îl percepem ca fiind același de la început până în prezent, numai că, în realitate, pe același teritoriu aparținând unuia și aceluiași popor, dispar și se succed permanent alte guvernări, alte state. În anul 1938, statul nu mai era același. A venit Nicodim Munteanu ca patriarh și a păstorit până în 1948. După plecarea lui Mihai I, statul regalist a devenit republică la 30 decembrie 1947. Deci iată și un al treilea motiv, dat de schimbarea regimului politic. Din această cauză, efectul Statutului din 1925, jurisdic-țional, nu a mai putut fi de actualitate, nu a mai putut fi viabil. Statutul din 1925 nu mai putea fi în vigoare din cauza transformărilor care au apărut sub Ferdinand, Carol al II-lea, Ion Antonescu și Mihai I. Această chestiune, alături de faptul promulgării unei noi Constituții în 1948, indica necesitatea de ordin extern, dar și intern, a redactării unui nou statut. Însă Constituția reformulată în 1948 doar a pretins că revine la cea din 1923. Forma exista, dar fondul nu mai era.

Ce spunea Constituția din 1948 referitor la cultele din țara noastră?

Constituția din 1948 prevedea că, în noul stat, cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii în condițiile legii. Această expresie de drept a dat posibilitatea în 1948 cultelor protestante și neoprotestante mai vechi să-și refacă statutul aducând la zi situația juridică și canonică, materială și chiar jurisdicțională. Deci nu numai Biserica Ortodoxă Română a fost solicitată să aibă un statut nou, ci și celelalte Biserici. Toate cultele și-au întocmit statute și au reușit să funcționeze, însă, din punctul de vedere legislativ, patriarhul Justinian Marina i-a întrecut pe toți. Biserica Ortodoxă Română nemaiputând face uz de statutul din 1925, care legifera pentru Biserica mare, întregită, dar care acum nu mai era aceeași, era necesar ca noul statut să se acomodeze vremurilor și situației de fapt.

Statutul din 1949 și Patriarhul Justinian

Patriarhul Justinian a avut un aport important la noul statut?

Da. Primind numele monahal Justinian, de la patriarhul Miron Cristea, și ajungând mai apoi patriarh, a socotit că dacă îl cheamă Justinian (n.r. numele Justinian l-a purtat împăratul Imperiului Bizantin în sec. al VI-lea, fiind considerat reformatorul juridic prin excelență), trebuia să se apuce de o lucrare de revigorare și optimizare a legislației bisericești. Dându-și seama de gravitatea situației, primul gând a fost să preia Statutul din 1925 și să-l adapteze la situația nouă, din Republica Populară Română, deoarece în Constituția din 1948 a dispărut numele România. Noul statut a fost redactat în toamna târzie a anului 1948, însă se presupune că s-a lucrat la el încă de la întronizarea patriarhului Justinian, la 6 iunie 1948. Trebuie menționat neapărat și faptul că Statutul din 1949 nu este opera exclusivă a lui Justinian, ci a fost realizat cu tot concursul celor mai buni juriști ai BOR din acel timp: pr. prof. univ. Liviu Stan, diac. cons. Gheorghe Soare, prof. univ. Iorgu D. Ivan, toți doctori în drept, toți buni cunoscători de greacă, latină și slavonă, buni cunoscători ai monumentelor bizantine de drept. Aceștia au lucrat intens la alcătuirea noului statut. Nu știm prea mult în ce condiții, dar cert este că patriarhul Justinian îi chema la el tot timpul și discuta cu ei un aspect sau altul deoarece de data aceasta statutul nu mai avea dreptul să greșească nimic, dar avea obligația să ia în seamă tot ce se întâmplase. O primă formă de statut a fost înaintată în octombrie 1948 la Ministerul Cultelor și a fost returnată spre modificare și completare. O a doua formă a statutului a fost din nou înaintată ministerului, care, de data aceasta, l-a trimis la Prezidiul Marii Adunări Naționale. La 23 februarie 1949, a fost promulgat.

Din cauza presiunii politice Biserica era nevoită să suspende preoții

Spuneți că noul statut nu mai avea voie să omită nici un aspect ce ar putea periclita bunul mers al Bisericii, în cele din urmă s-a atins acest obiectiv?

Statutul din 1949 a beneficiat de foarte multe lucruri bune, dar are și o insuficiență, care se datorează nu Bisericii, ci politicii Statului. În partea de început, acest statut nu mai avea în vedere și pe românii ortodocși de peste hotare. Prin Constituție, Biserica Ortodoxă Română era considerată coextensivă cu limitele teritoriale ale Republicii Populare Române. Regimul de atunci nu a dat voie să se mai extindă sau să mai întrețină legături cu românii ortodocși din diaspora. Între timp, a căzut Biserica de la Paris, au căzut celelalte Biserici, s-au rupt legăturile cu Biserica din America. Biserica Ortodoxă Română a devenit captivă între granițele statului. Nu s-a mai permis să se vorbească despre Biserica Română din Bucovina sau de cea din Basarabia și nici de diaspora ortodoxă românească. Această lipsă a Statutului din 1949 a făcut ca BOR să aibă mari greutăți în a se descurca sub C.I. Parhon, sub Gheorghiu Dej și sub Nicolae Ceaușescu.

Sub presiunea puterii politice, în regulamentele aferente statutului s-a mai strecurat un incovenient: sentințele date de stat trebuiau preluate de Biserică și aplicate conform hotărârii instanței de stat. Aceasta a fost una dintre marile lacune ale regulamentului de procedură, deoarece mulți preoți erau condamnați pe nedrept și, în astfel de cazuri, și Biserica era nevoită să accepte sentințele date de instanțele civile și să-i suspende pe preoți de la slujirea sacerdotală din rațiuni politice. Statutul BOR din 1949 nu lăsa nici un fel de portiță prin care să acorde minimum de imunitate clerului, ca în Biserica Greciei, de pildă.

Numiți, vă rog, una din tre reglementările cele mai valoroase ale Statului din 1949.

O reglementare de valoare a fost hotărârea de omogenizare a vieții bisericești prin- tr-o mai directă angajare a episcopilor alături de patriarh. În acest sens, s-a încercat întărirea canonului 11 de la Sinodul VII Ecumenic. Este vorba de dreptul de devoluțiune al patriarhului, potrivit căruia un ierarh de grad administrativ superior putea să impună unui ierarh de grad administrativ inferior un iconom. Mitropolitul, de exemplu, avea dreptul să impună unui episcop sufragan să aibă consilier economic, ca să nu se mai ocupe personal de administrarea averii bi-sericești. Aceasta a fost una dintre cele mai importante reglementări aduse de noul statut, deoarece astfel nu mai cădea asupra vreunui episcop vina reală sau inventată că a delapidat. Dintr-odată, întreaga atenție a episcopului se focaliza mai mult pe lucrarea pastoral-misionară. Patriarhul Justinian dorea ca Biserica să nu greșească și să elimine astfel prilejul de a i se mai aduce acuzații nefondate. În acest sens, el a întărit acest principiu de devoluțiune pe bază canonică și statutară și chiar l-a pus pe pr. prof. Liviu Stan să-l îndrume pe docto-randul său eminent, pr. Constantin Pârvu, actual consilier patriarhal, în redactarea unei lucrări de doctorat pe acestă temă. Patriarhul Justinian a făcut din Statutul din 1949 baza legislației bisericești din țara noastră. A adoptat și 10 regulamente de aplicare a Statutului, între care cel mai important este Regulamentul de procedură a instanțelor disciplinare și de judecată al BOR, esențial pentru existența și funcționarea consistoriilor și pentru aplicarea cât mai precisă a legislației bisericești.

Ați amintit de părintele profesor Liviu Stan. Tot el, printr-o analogie interesantă, spunea despre Statutul BOR din 1949 că reprezintă „o hartă reală în relief juridic a vieții sociale a Bisericii dar și o hartă virtuală a chipului viitor al Bisericii”. Făcând un bilanț al evoluției vieții bisericești de la momentul 1949 până în anul 2008, când a fost înlocuit cu noul statut, credeți că și-a atins obiectivele?

În mare parte, da, pentru că exista și o lege a cultelor pe care se întemeia statutul. Statutul din 1949 a fost totuși mană cerească pentru BOR, pentru patriarhul Justinian dar și pentru următorii patriarhi. Pe baza statutului, BOR s-a putut organiza în cadrele pe care i le-a dat Dumnezeu de la 1948 încoace. Pe baza aceluiași statut s-a putut formula și aplica regulamentul pentru alegerea și funcționarea organelor deliberative și executive din BOR. De asemenea, a permis dezvoltarea învățământului teologic în pofida faptului că Ministerul Învățământului a alungat pur și simplu școala bisericească. Atunci, patriarhul Justinian, făcând uz de prevederile statutului, a ridicat școlile teologice din ce a putut. Între Biserică și stat s-a întreținut o legătură relativ bună, dar între Biserică și învățământul de stat s-a produs o ruptură.

Statutul din 1949 și legiuirile împreună cu regulamentele aferente au reușit să jaloneze cu precizie în fața statului activitatea bisericească, activitate ce era controlată și supravegheată prin Ministerul Cultelor, apoi prin Departamentul Cultelor și mai ales prin împuterniciții acestuia care nu ne-au fost deloc favorabili, ci, din contra, lucrau împotriva Bisericii la nivel de județe. Fără reglementările referitoare la monahismul românesc, fabrica de lumânări și mai ales la Tipografia Institului Biblic, viața bisericească românească ar fi cunoscut multe schimbări defavorabile. Un alt beneficiu adus Bisericii prin Statutul din 1949 l-a constituit impunerea ca perso-nalități juridice a unor instituții din cadrul Bisericii, ca: patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, protopopiatul, parohiile și mănăstirile.

Din acest motiv, patriarhul Justinian a fost considerat, înainte de a fi un om practic, un excelent vizionar. Prin faptul că a fost preot de mir până la vârsta de 40 de ani, a înțeles viața de parohie și viața de familie într-un mod deosebit, fapt care se reflectă în reglementările aduse în statut acestor sectoare. Nu a plecat cu reașezarea de sus în jos în Biserică, ci a mers cu ea de jos în sus. A cunoscut în profunzime toate necesitățile vieții în societate și a făcut eforturi considerabile în ameliorarea lor, privind lucrurile nu strict ascetic. În acest sens, a introdus ca practică în Biserică „apostolatul social” care a avut multe dimensiuni și care s-a făcut transparent mai ales după seceta de la 1946. Atunci, ca arhiereu, Justinian a angajat Biserica în lucrarea de îndreptare a situației orfanilor, a văduvelor și a celor afectați de efectele nefaste ale războiului. Nu a fost perfect nici el, dar a încercat o optimizare a legislației prin Statutul din 1949, care a fost un pas în dezvoltarea regulamentelor ulterioare după care s-a ghidat viața bisericească timp de șase decenii, esențiale pentru conturarea personalității juridice a Bisericii.

Ce este Statutul?

Astăzi, majoritatea țărilor europene au o Constituție. Ea este legea fundamentală a unui stat. Statutul este doar un derivat al Constituției. Atunci când există o Constituție valabilă pentru toată țara, instituțiile statului se pot conduce după statutele lor derivate din Constituție. Nu putem să avem statute dacă nu avem o Constituție, iar dacă se schimbă Constituția, automat se schimbă și statutele, deoarece se modifică articolul din lege care se referă la un sector sau altul din viața publică. Statutul dă posibilitatea unei secțiuni din populație să se adune și să se organizeze drept persoană juridică. Biserica, fiind la rândul ei o instituție – divino-umană -, are Statutul ei și, ca atare, are și personalitate juridică. Persoana juridică trebuie să îndeplinească trei condiții fundamentale: să aibă un statut, organe de conducere alese și un domiciliu.

În sens mai larg, statutul reprezintă Constituția Bisericii, însă diferă mult de Constituția de stat, deoarece Statutul bisericesc este pătruns de canoanele bisericești. Așadar, legea de stat reglementează viața publică, pe când legea bisericească sau canonul, ce stă la baza Statutului Bisericii, reglementează viața religioasă creștină ortodoxă. (interviu realizat de Gheorghe Cristian POPA, ‘Ziarul Lumina’/23 februarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente