Edictul împăratului Galerius de încetare a persecuției

Bătrânețea a adus cu sine o boală teribilă pentru Galerius, poate cel mai aspru persecutor al creștinilor din perioada primelor patru secole. Se pare că împăratul roman a fost afectat de o formă severă de cancer, care s-a extins rapid, provocându-i dureri atroce. Cu șase zile înainte de moartea sa, Galerius a emis un edict prin care permitea creștinilor să își exercite propria religie și înceta astfel prigonirea îndelungată a credincioșilor nevinovați.

Edictul integral al împăratului Galerius este redat în lucrarea lui Lactanțiu intitulată „Despre moartea persecutorilor”. De altfel, Lactanțiu este cel care ne oferă cele mai multe detalii nu doar despre edict, ci și despre starea de sănătate a lui Galerius și momentele în care aceasta s-a înrăutățit brusc. Asemănarea între descrierea evoluției cancerului generalizat la Galerius și cea a unei boli asemănătoare a conducătorului Antioh al IV-lea Epifanes relatată în cea de-a doua carte a Macabeilor este destul de mare, ceea ce ne face să credem că Lactanțiu a dezvoltat o portretizare oarecum imaginară a situației respective. Cu toate acestea, este de puțin interes dacă Galerius a suferit de o boală sau a avut o lungă agonie datorată unei otrăviri constante. Ceea ce ne interesează în primul rând este conținutul faimosului său edict, despre care mulți cercetători au considerat că este o anticipare a celui de la Mediolanum, promulgat în anul 313. Iată ce precizează edictul lui Galerius. „Între celelalte hotărâri pe care le-am luat întotdeauna în interesul și spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să îndreptăm toate problemele după legile vechi și disciplina publică romană și să veghem ca până și creștinii, care au părăsit religia strămoșilor lor, să revină la sentimente mai bune” (apud Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 121). În primele rânduri ni se precizează un aspect pe care îl cunoaștem deja foarte bine, și anume perioada intensă de reformare a societății romane, atât din punct de vedere administrativ, cât și religios. Galerius utilizează aici un argument vechi de prigonire a creștinilor: respingerea de către aceștia a închinării la zeii păgâni. Acest argument nu era sustenabil din multe puncte de vedere. În primul rând, însăși societatea romană se dovedea extrem de tolerantă cu noii „zei” care apăreau în diferite provincii ale imperiului sau care erau introduși în cadrul panteonului după cucerirea de noi teritorii. Cu toate acestea, respingerea tuturor acestora în bloc părea un act de nebunie, deși adepții cultului mitraic din Persia posedau o viziune care părea monoteistă și pe care romanii care erau convertiți la această credință au început să o îmbrățișeze la începutul secolului al IV-lea. În pofida atitudinii schimbătoare din punct de vedere religios a societății romane, Galerius considera în continuare că dreptcredincioșii creștini nu reprezentau nimic altceva decât o sectă exclusivistă și periculoasă, care submina credința „tradițională” păgână, oricare ar fi fost aceasta.

Subminarea politică

Substratul politic al persecuției îndreptate împotriva creștinilor reiese din al doilea pasaj al edictului, unde se precizează următoarele: „Având în vedere faptul că, din anumite rațiuni, aceștia au fost cuprinși de o anumită încăpățânare și posedați de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintașilor lor – obiceiuri care fuseseră poate stabilite de propriii lor părinți -, și-au făcut pentru ei înșiși, după propria voință și după bunul lor plac, legi pe care le respectau și prin care în diferite locuri se întruneau o mulțime de oameni de diferite feluri. În sfârșit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulți s-au supus de teama primejdiei, mulți au fost tulburați de tot felul de chinuri” (apud Lactanțiu, p. 121). Galerius induce din nou aici ideea unei subminări din partea creștinilor, de data aceasta de sorginte politică și socială. Creștinii erau prezentați drept o sectă periculoasă care îi separa din punct de vedere social pe propriii membri de majoritatea cetățenilor, oferindu-le acestora o serie de legi proprii. Galerius afirmă că mulți credincioși ar fi apostaziat de frica chinurilor, dar este contrazis de mărturiile istorice care atestă și o mulțime de martiri, oameni ce au refuzat cu tărie orice compromis neconform cu credința pe care o mărturiseau. De altfel, el se vede nevoit să precizeze acest fapt în continuarea edictului său.

Tăria martirilor, motiv pentru promulgarea edictului

În cele din urmă, Galerius este constrâns de împrejurări să ofere și o explicație plauzibilă pentru decizia sa de a interzice persecutarea populației creștine a Imperiului Roman. „Dar fiindcă foarte mulți au rămas în aceeași stare și am văzut că aceștia nu își mai arată față de zei cultul și respectul cuvenit și nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creștinilor, ținând seama de infinita noastră bunătate și luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi obișnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice lăcașurile lor de adunare, așa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite” (Lactanțiu, pp. 121-123). Galerius își arată „bunăvoința” față de creștini printr-o declarație cât se poate de vicleană. El afirmă aici că există prea mulți creștini care s-au lepădat atât de zeii păgâni, cât și de propriul Dumnezeu (!), fapt ce ar conduce de fapt la o destabilizare socială nedorită de conducerea romană. După ce Galerius îi silise să apostazieze, se declara îngrijorat de soarta apostaților! Împăratul roman nu se dezminte nici acum prin atitudinea sa ambivalentă, veșnic pregătită să distorsioneze aspectele reale ale lucrurilor. Totuși, chiar și minții sale diabolice îi scapă un element important: dacă un apostat se lepădase deja de propriul Dumnezeu, cum se putea întoarce la El cu atâta ușurință? Ce preț punea autoritatea romană pe oameni care se dovediseră atât de ușor de manipulat și influențat?

Iertarea reciprocă

În realitate, acest edict emis de Galerius numai din cauza bolii sale avansate era o rugăminte indirectă adresată creștinilor pentru vindecarea sa. „În consecință, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creștinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal, încât statul să se mențină peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranță în casele lor” (Lactanțiu, p. 123). Galerius le asigură creștinilor propria sa „iertare”, deși ne este greu să ne gândim la vreun motiv plauzibil pentru care credincioșii aveau nevoie de aceasta. În schimb, el cere rugăciunile creștinilor, știind situația sa dificilă, efectiv disperată. La șase zile distanță, Galerius se stingea din viață și, astfel, creștinii puteau răsufla ușurați pentru prima dată după o lungă perioadă de timp. Însă persecuțiile nu se încheiau aici.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 30 mai 2013 sub semnătura lui Adrian Agachi)

Comentarii Facebook


Știri recente

Mănăstirea Mușinoaele are un nou stareţ

Ieromonahul Sofronie Nechita este noul stareţ al Mănăstirii Mușinoaele din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Părintele a fost prezentat obştii duminică de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, care şi-a exprimat convingerea că noul stareţ va continua cu aceeași…