Mâine sunt prăznuiți Sfinții Părinți care s-au adunat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Sărbătoarea pomenirii Sfinților Părinți a fost introdusă de patriarhul ecumenic Ioan al II-lea, la cererea credincioșilor din Constantinopol, iar slujba a fost întocmită de patriarhul Filotei al Constantinopolului.
Sinodul IV Ecumenic a însemnat un moment important în istoria Bisericii Ortodoxe. La acest sinod ecumenic s-au dezvoltat și precizat dogmele sinoadelor anterioare, când a fost stabilită învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ca ‘Fiu Unul Născut din Tatăl, mai înainte de toți vecii, de o ființă cu Tatăl’. Sinodul IV Ecumenic a stabilit, împotriva nestorianismului și monofizismului, realitatea umanității Lui, unite ipostatic cu Dumnezeu: două firi, dumnezeiască și omenească, în Persoana Unică a Fiului.
Contextul istoric al instituirii acestei sărbători
Hotărârile Sinodului IV Ecumenic au avut o mare însemnătate nu numai din punctul de vedere al restabilirii credinței ortodoxe, ci și din punctul de vedere al istoriei politice bizantine. În secolul al V-lea, Imperiul Bizantin a susținut Ortodoxia și a condamnat monofizismul, fapt ce a provocat îndepărtarea de provinciile răsăritene, Siria și Egipt, unde majoritatea populației era monofizită, populație care a rămas fidelă acestei învățături chiar și după condamnările sinodului din 451 de la Calcedon. Atitudinea favorabilă a împăratului Zenon (474-491) față de monofiziți și simpatiile monofizite evidente ale împăratului Anastasius I (491-518) au provocat multă neliniștite între ortodocșii din Constantinopol, Peninsula Balcanică, majoritatea provinciilor din Asia Mică și în anumite zone ale Palestinei. Aceste evenimente au precedat momentul instituirii sărbătorii închinate Sfinților Părinți participanți la Sinodul IV Ecumenic din 451 de la Calcedon.
Sărbătoarea a fost instituită la data de 16 iulie 518. Pe 17 aprilie 518 a urcat pe tronul patriarhal Ioan al II-lea (518-520), care l-a înlocuit pe patriarhul monofizit Timotei. În ziua de 9 iulie 518 a murit împăratul monofizit Anastasius I, înlocuit de împăratul ortodox Justin I (518-527). ‘Făcându-se vohodul după obicei, în Sfânta și Marea noastră Biserică (Sfânta Sofia), în zi de Duminică, în 15 ale lunii iulie, de către Preasfințitul Arhiepiscopul nostru Ioan, Patriarh Ecumenic, împreună cu sfințitul cler, din jurul amvonului s-au auzit glasurile poporului care striga: ‘Mulți ani, patriarhului! Mulți ani, împăratului! Mulți ani, împărătesei! Mulți ani, patriarhului! De ce am rămas atâția ani neîmpărtășiți? De ce nu ne împărtășim? Vrem să ne împărtășim din mâinile tale! De mulți ani vrem să ne împărtășim. Ești ortodox, de cine te temi? Scoate-l afară pe Sever maniheul! Proclamă degrab autoritatea Sfântului Sinod! Să se proclame degrab autoritatea Sfântului Sinod! Vrednicule apărător al Sfintei Treimi, Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu! A biruit credința în Sfânta Treime! A biruit credința ortodocșilor! Proclamă degrab Sinodul din Calcedon!…’ Acestea strigând ei, li s-a dat următorul răspuns de către Preafericitul Arhiepiscop și Patriarh Ecumenic Ioan: ‘Îngăduiți-ne mai întâi să ne închinăm la Sfântul Jertfelnic și după aceea vă vom da răspuns’. Și intrând ei în Sfântul Altar, poporul continua să strige. Apoi, Preafericitul Ioan, Arhiepiscopul nostru și Patriarh Ecumenic, urcând în amvon, a rostit acestea: ‘Ați văzut luptele mele, iubiților, pe care și ca preot le-am dus și le duc și acum pentru apărarea Ortodoxiei, și pe care le voi duce până la moarte…’ După cuvântarea sa, aceleași glasuri continuau să strige pentru multă vreme: ‘Proclamă degrab autoritatea Sinodului din Calcedon! Adunarea Părinților din Calcedon mâine să o proclami! Dacă o proclami astăzi, mâine o vom prăznui’. Apoi, diaconul Samuil a proclamat sfințenia Adunării, spunând următoarele: ‘Facem cunoscut dragostei voastre că mâine vom săvârși pomenirea celor între Sfinți Părinți ai noștri adunați în mitropolia din Calcedon…’ Acestea toate petrecându-se duminică, a doua zi, luni, în 16 ale lunii iulie, s-a săvârșit pomenirea Sfinților Părinți (…) Atunci întreg poporul, ca dintr-o gură, a strigat cu mare glas: ‘Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil, Care a cercetat și a făcut mântuire poporului Său!’ (…) De îndată ce s-au rostit de către diacon numele mai sus pomenitelor patru Sfinte Sinoade și ale Arhiepiscopilor adormiți întru cuvioșie, Eufimie, Macedonie și Leon, toți au strigat cu mare glas: ‘Slavă Ție, Doamne!” (Sunt anticalcedonienii ortodocși? – Texte ale Sfintei Comunități a Sfântului Munte și ale altor Părinți athoniți privitoare la dialogul dintre ortodocși și anticalcedonieni (monofiziți), Sfânta Mănăstire Grigoriu, 1995, Editura Evanghelismos, București, 2007, pp. 147-148).
Noi cinstim Sfinții Părinți, nu sinoadele ca evenimente
Sărbătoarea sinoadelor ecumenice este atestată de cel mai vechi manuscris care se păstrează, Calendarul Constantinopolitan, data la mijlocul secolului al VIII-lea și publicat de Antonio Morcelli în 1778. În data de 16 iulie, acest calendar menționează: ‘Pomenirea Sfinților 630 de Părinți de la Calcedon, și acelor 318 de la Niceea, și a celor de la Constantinopol, și a celor de la Efes’. În studiul ‘Sinodul I și II Ecumenic – sărbători ale Crezului’, părintele conf. dr. Daniel Benga arată că atât sărbătoarea cinstirii Sfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, cât și sărbătorile cinstirii Sfinților Părinți de la celelalte sinoade ecumenice au drept fundament evlavia credincioșilor. ‘Sărbătoarea este dedicată Sfinților Părinți, iar nu sinoadelor ca evenimente, deoarece în cultul ortodox sunt pomenite persoanele participante la istoria mântuirii. Părinții sunt numiți ‘purtători și cugetători de Dumnezeu’, ‘păzitori credincioși ai apostoliceștilor predanii’, ‘luceferi sau guri de aur ale Cuvântului”.
Îndumnezeirea omului, posibilă doar prin Întruparea Cuvântului
Al IV-lea Sinod Ecumenic s-a ținut în 451 la Calcedon, în Turcia de astăzi, în apropierea Constantinopolului. El a fost convocat de împăratul Marcian (450-457), pentru a se reafirma Crezul niceo-constantinopolitan. Însă, în acea vreme, Ortodoxia se confrunta cu două mari erezii: nestorianismul și monofizismul. Nestorianismul reprezenta învățătura greșită a patriarhului Nestorie al Constantinopolului, aparținător al școlii teologice antiohiene. El atribuia lui Hristos două persoane: una divină, Logosul sau Cuvântul, și una umană, Iisus. Nestorie insistă asupra firii umane, pe care o consideră distinctă și independentă, astfel încât în Hristos există două subiecte. Monofizismul a fost o erezie predicată de călugărul Eutihie din Constantinopol. Această erezie se află la polul opus. Hristos nu are decât o singură fire (monos-physis), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Potrivit acestei învățături, se refuză distincția dintre ipostas sau persoană și fire sau natură, și astfel în Hristos este o singură fire sau natură. Hotărârea sinodală a afirmat împotriva nestorianismului unirea firilor în mod neîmpărțit și nedespărțit. Cele două firi subzistă în persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. De asemenea, a respins și monofizismul prin afirmarea unirii celor două firi în mod neamestecat și neschimbat. Prin această unire, Dumnezeu nu devine om și nici firea omenească nu devine dumnezeiască. Hristologia calcedoneană se bazează pe următorul argument soteriologic: numai dacă Cuvântul Și-a asumat autentic în ipostasul Său firea omenească integrală, este posibilă îndumnezeirea omului. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 16 iulie 2011)
