Drumul sfințeniei: din istorie în calendar

„Ziarul Lumina’ din 24 noimebrie prezintă un amplu document despre dumul sfințeniei pe care îl redăm în continuare.

Drumul sfințeniei: din istorie în calendar

Sfințenia sau desăvârșirea creștină este un deziderat și o dorință a fiecărui credincios. În Biserica noastră, de-a lungul existenței ei, au fost numeroși oameni care s-au învrednicit de darul sfințeniei prin ortodoxia credinței mărturisite și trăite printr-o viață curată și sfântă în cadrul Bisericii, iar, mai apoi, după mutarea la Domnul, prin descoperirea sfintelor lor moaște și prin minunile pe care aceștia le-au săvârșit. Aceste elemente și criterii au condus la demararea unei proceduri canonice și statutare bisericești pentru proclamarea unui sfânt și înscrierea acestuia în calendarul bisericesc. În tradiția creștin-ortodoxă, canonizarea o face Biserica. Dar nu singură, ci la inițiativa credincioșilor. Actul solemn al canonizării este întărit și emis de către Sfântul Sinod.

Prin canonizare se înțelege înscrierea sau așezarea cuiva în canonul sau catalogul sfinților ca o formă de recunoaștere a sfințeniei unei persoane de către autoritatea bisericească. „Canonizarea nu este o imitare a practicii păgâne antice prin care eroii erau considerați zei, ci, prin ea, Dumnezeu îi răsplătește pe cei care au dus o viață sfântă, devenind modele pentru creștini și mijlocitori către Dumnezeu, ca unii care au trăit ca și noi în lume”, spune protos. Veniamin Goreanu, consilier administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Recunoașterea sfințeniei unui om care a trăit alături de noi presupune o adâncă smerenie și bogăție duhovnicească. Dar, odată recunoscut acest dar dumnezeiesc, semenii noștrii încep să îl cinstească, să i se închine și să-i ceară ajutorul. Aceasta este prima etapă, și cea mai importantă, din întreaga procedură de canonizare a unui sfânt. Posibil că, uneori, credincioșii, din exces de zel, acordă o cinstire deosebită unor semeni cu o viață aleasă, dar care n-au primit darul sfințeniei de la Dumnezeu. Așadar, se urmăresc anumite condiții de fond, care să ateste sfințenia vieții acestuia.

Prima dintre ele este „ortodoxia neîndoielnică a credinței, păstrată până la moarte și manifestată prin proslăvirea de către Dumnezeu, manifestată prin puterea de a suferi moartea martirică; puterea de a suferi diverse chinuri; puterea de a-și închina viața celei mai înalte trăiri religioase; puterea de a săvârși minuni, în viață sau după moarte; puterea de a apăra cu devotament dreapta credință. Iar acestea sunt întărite de răspândirea miresmei de sfințenie după moarte și confirmarea ei prin cultul spontan”, ne mai spune protos. Veniamin Goreanu. Ce se întâmplă însă cu trupurile neputrezite ca ale unor oameni care nu au totuși o viață deosebită? „Pentru a verifica sfințenia lor, Biserica a rânduit ca atunci când se descoperă rămășițe neputrezite să se facă și 40 de Sfinte Liturghii, pentru ca Dumnezeu să descopere prin aceasta lucrarea Sa. Unde lipsesc aceste condiții pe care Biserica le-a urmărit atunci când a făcut canonizarea cuiva, nu poate fi vorba de sfinte moaște”, arată protos. Goreanu.

Sfântul Sinod hotărăște

Astfel, potrivit prevederilor Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, și a unei metodologii aprobate de Sfântul Sinod încă din anul 2005, în vederea proclamării canonizării unui sfânt există o activitate premergătoare, după cum ne-a spus pr. Augustin Rusu, consilier patriarhal la Cancelaria Sfântului Sinod. În fiecare eparhie a Bisericii Ortodoxe Române s-a înființat o comisie liturgică, care se ocupă cu cercetarea faptelor persoanelor recunoscute că au dus o viață aleasă. Comisia eparhiei pe teritoriul căreia a trăit sfântul sau unde s-au găsit sfintele sale moaște elaborează un studiu-document în care se aduc toate argumentele în favoarea proclamării canonizării. Eparhia pregătește textele liturgice, adică slujba Vecerniei, Utreniei, Acatistul și icoana sfântului respectiv, și le supune dezbaterii într-o ședință a Sinodului mitropolitan din care face parte. „Toate aceste texte liturgice împreună cu studiul-document prezentat sunt apoi tipărite de eparhie și difuzate tuturor membrilor Sfântului Sinod, pentru ca, atunci când poblema va ajunge în dezbaterea Sfântului Sinod, toți membrii să aibă cunoștință despre motivațiile care au determinat această propunere”, arată pr. Augustin Rusu.

După ce Sinodul mitropolitan s-a pronunțat, a diortosit, a îndreptat, a corectat textele liturgice și a făcut recomandări în privința icoanei, toate acestea vin la Comisia Sinodală pentru canonizarea sfinților români, care este compusă din „ierarhi liturgiști, ierarhi cu o anumită experiență în domeniul diortosirii cărților de cult și al reprezentării sfinților în iconografie. Le studiază, formulează o serie de propuneri pe care le aduc înaintea Sfântului Sinod prin Comisia Teologică Liturgică și Educațională”, explică pr. Augustin Rusu. Sfântul Sinod, primind toate aceste documente, examinează, aprofundează și, după ce ajunge la convingerea că toate argumentele prezentate sunt îndestulătoare, proclamă, hotărăște asupra canonizării unui sfânt și asupra scrierii lui în calendarul Bisericii Ortodoxe Române și în sinaxarul bisericesc. „Această hotărâre a Sfântului Sinod este adusă la cunoștință publică printr-un tomos sinodal care este întocmit de Comisia Sinodală pentru canonizarea sfinților români și, după adoptarea hotărârii sinodale, este semnat de către toți membrii Sfântului Sinod”, lămurește părintele consilier patriarhal.

Ceremonia de proclamare a unui sfânt

După acestea, urmează pregătirile în plan local. „În cazul descoperirii moaștelui sfântului respectiv, acestea sunt cu grijă luate din mormântul în care au odihnit până la vremea respectivă, sunt așezate într-o raclă și, înainte de ziua proclamării, are loc ultimul parastas în amintirea celui care urmează a fi proclamat sfânt, după oficierea Sfintei Liturghii. Sigur că în preziua proclamării au loc slujbe religioase în cinstea sfântului respectiv, se cântă imnul acatist al acestuia, iar în chiar ziua proclamării, după oficierea Sfintei Liturghii, se citește tomosul sinodal de proclamare a canonizării sfântului și este înălțată icoana lui înaintea poporului drept-credincios, în acordul troparului și al condacului sfântului”, spune pr. consilier Rusu.

În tradiția Bisericii noastre, proclamarea canonizării unui sfânt, are, de regulă, loc la anumite momente sărbătorești din viața Bisericii. Spre exemplu, anul trecut s-a făcut proclamarea generală a canonizării Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, a Sfântului Voievod Neagoe Basarab și a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, cu prilejul resfințirii Catedralei patriarhale din București. Ulterior, au avut loc proclamările locale, fiindcă evlavia credincioșilor este mult mai sporită în eparhia unde a viețuit acel sfânt și unde au fost descoperite cinstitele lui moaște.

Apoi, urmează etapele posterioare canonizării, adică publicarea oficială a actului sinodal de canonizare, comunicarea de către Sfântul Sinod a actului tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, publicarea pentru credincioși a vieții și a slujbei sfântului, înscrierea oficială a sărbătorii sfântului în calendarul bisericesc și a slujbei lui în cărțile de ritual și răspândirea icoanei sfântului în popor. Din evlavia credincioșilor, multe biserici, dar nu numai, primesc ca ocrotitor noul sfânt. „Așadar, spune protos. Veniamin Goreanu, pe de o parte trebuie să depunem toate eforturile pentru proclamarea tuturor celor care s-au remarcat printr-o trăire și credință statornică, iar pe de altă parte, să le acordăm cinstea cuvenită sfinților prin rugăciuni și urmându-le pilda credinței”.

Canonizări de sfinți în România

Prima slujbă de canonizare a unui sfânt în Biserica Ortodoxă Română a avut loc pe 16 august 1517, când Sfântul Ierarh Nifon al Constantinopolului a fost trecut în rândul sfinților. Atunci domnea un alt sfânt, voievodul Neagoe Basarab. Sfinți români au fost proclamați și de alte Biserici ortodoxe, cum ar fi Sfânta Teofana Basarab, Sfântul Ioan Valahul, Cuviosul Antipa de la Calapodești etc. Odată cu dobândirea autocefaliei, în 1885, în urma cererilor repetate, Sfântul Sinod a cerut eparhiilor întocmirea documentației necesare în vederea canonizării sfinților neamului. Marele pas a fost făcut abia în anul 1950, la 28 februarie, când, sub președinția patriarhului Justinian Marina, au început lucrările privind canonizarea oficială a unor sfinți ai neamului. Ele s-au finalizat în ședința solemnă din 10 octombrie 1955, când au fost trecuți în calendar 8 noi sfinți români, iar cultul altor 7 sfinți, de alt neam, dar cu moaște la noi în țară, a fost generalizat. Astfel, printre aceștia amintim: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie), Sfinții cuvioși mărturisitori Visarion, Sofronie de la Cioara și Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie), Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), Sfinții Ierarhi și Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliți ai Ardealului (24 aprilie), iar dintre cei al căror cult a fost generalizat, pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filoteia de la Argeș, Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistrița – Vâlcea, Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Sfântul Ioan Valahul și Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului.

Iunie 1992

O altă etapă în ceea ce privește canonizarea în BOR a avut loc în iunie 1992, când calendarul ortodox român s-a îmbogățit cu 14 noi sfinți, având loc, de asemenea, și generalizarea cultului celor 7 sfinți canonizați în 1955 și a altor 24 de sfinți autohtoni, care au trăit în țara noastră sau au fost martirizați aici. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 20 iulie 1992, a proclamat solemn și a așezat în rândul sfinților, prin trecerea în calendarul Bisericii noastre, pe cuvioșii și părinții cinstiți pe plan local, după cum urmează: Cuviosul Ioan de la Prislop, prăznuit la 13 septembrie; Cuviosul Antonie de la Iezerul – Vâlcea, prăznuit la 23 noiembrie; Cuviosul Daniil Sihastrul (†18 decembrie 1482), prăznuit la 18 decembrie; Cuviosul Gherman din Dobrogea, prăznuit la 29 februarie; Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul (†5 august 1960), prăznuit la 5 august; Cuvioasa Teodora de la Sihla, prăznuită la 7 august; Preoții Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, prăznuiți la 21 octombrie; Ierarhul Martir Antim Ivireanul, prăznuit la 27 septembrie; Ierarhul Iosif Mărturisitorul din Maramureș, prăznuit la 24 aprilie; Ierarhul Ghelasie de la Mănăstirea Râmeț, prăznuit la 30 iunie; Ierarhul Leontie de la Rădăuți (†1 iulie 1430), prăznuit la 1 iulie; Drept-credinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt (†2 iulie 1504), prăznuit la 2 iulie; Martirii Constantin Vodă Brâncoveanu, cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și sfetnicul Ianache (†15 august 1714), prăznuiți la 16 august. „Sfântul Sinod a hotărât în chip sobornicesc ca aceștia să fie cinstiți ca sfinți în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să fie înscriși în calendar în zilele care s-au rânduit, întocmindu-li-se sinaxare, slujbe și zugrăvindu-li-se chipul în icoane”, spune protos. Veniamin Goreanu.

De asemenea, s-a hotărât generalizarea în întreaga Biserică Ortodoxă Română și înscrierea în calendarele tuturor eparhiilor la datele de prăznuire statornicite Cultului Sfinților de neam român care au viețuit, au propovăduit și au suferit martiriul pentru dreapta credință în spațiul carpato-danubiano-pontic și sfinților de alte neamuri care au predicat și au fost martirizați în părțile noastre: Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat, prăznuiți la 19 noiembrie; Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, prăznuit la 15 noiembrie; Sfântul Mucenic Dasie, prăznuit la 20 noiembrie; Sfântul Mucenic Hermes, prăznuit la 31 decembrie; Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești, prăznuit la 10 ianuarie; Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic, prăznuiți la 13 ianuarie; Sfântul Bretanion, episcop de Tomis, prăznuit la 25 ianuarie; Sfântul Cuvios Ioan Casian, prăznuit în anii bisecți la 29 februarie, iar în anii nebisecți slujba i se săvârșește la pavecernița din 28 februarie; Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa, Maxima, prăznuiți la 26 martie; Sfântul Irineu, episcop de Sirmium, prăznuit la 6 aprilie; Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, prăznuit la 12 aprilie; Sfântul Teotim, episcop de Tomis, prăznuit la 20 aprilie; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin, prăznuiți la 24 aprilie; Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul, prăznuit la 27 aprilie; Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel, prăznuiți la 4 iunie; Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian, prăznuiți la 8 iunie; Sfântul Mucenic Isihie, prăznuit la 15 iunie; Sfântul Mucenic Niceta de Remesiana, prăznuit la 24 iunie; Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, prăznuit la 2 iunie; Sfinții Mucenici Epictet și Astion, prăznuiți la 8 iulie; Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, prăznuit la 18 iulie; Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului, prăznuit la 11 august; Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust, prăznuiți la 21 august; Sfântul Mucenic Lup, prăznuit la 23 august.

După 2000

În ultimii ani, BOR a proclamat oficial canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă (2002), a Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi și a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului (2003), a Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei și a Sfântului Ierarh Dosoftei (2005), a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălu (2006), a Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin și a Sfântului Ierarh Varlaam (2007), precum și a Sfinților Martiri Năsăudeni, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu și Vasile din Mocod (2008). În ședința Sfântului Sinod din 6 martie 2008 s-a hotărât canonizarea a 9 sfinți nemțeni: Cuvioșii Simeon și Amfilohie de la Pângărați, a căror zi de prăznuire este 7 septembrie, Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău, a cărui zi de pomenire este 9 septembrie, Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani, a căror zi de prăznuire este 1 octombrie, Sfinții Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia Veche, care vor avea zi de prăznuire pe 21 iulie, Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec, cu zi de prăznuire pe 16 august, și Sfântul Cuvios Ioan de la Râșca și Secu, care va fi prăznuit pe 30 august. Iar în ședința din 8-9 iulie același an, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Țării Românești (3 iulie), a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creștine și al Dreptului Bisericesc (1 septembrie), și a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, om de cultură isihastă și prinț al păcii (15 septembrie). Anul acesta, Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș), cu ziua de prăznuire la 26 iulie, a fost trecut în rândul sfinților în ședința din 18-19 iunie.

La început, canonizarea nu se făcea după criterii bine stabilite

„Prin actele de canonizare, o Biserică autocefală își exprimă, pe de o parte, independența față de celelalte Biserici surori, iar pe de altă parte, solidaritatea cu ele, fiindcă la proclamarea sfinților sunt invitate să participe și celelalte Biserici ortodoxe locale, dar și prin înștiințarea acestora despre noile treceri în rândul sfinților”, spune protos. Veniamin Goreanu.

În aghiologia ortodoxă, ca și în Dreptul Bisericesc ortodox, prin canonizare se înțelege „actul prin care Biserica recunoaște, declară și așază pe eroii dreptei-credințe adormiți întru Domnul în rândul sfinților, pe care ea îi venerează, pe temeiul învățăturii sale dogmatice. În Biserica primelor veacuri, canonizarea s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultul martirilor, care a cunoscut o evoluție continuă și a dus la statornicirea unui cult al acestora”.

„În general, în Biserica Răsăriteană recunoașterea sfințeniei și canonizarea nu se făcea după criterii bine stabilite. De altfel, proclamarea unui sfânt era un lucru firesc și se făcea atunci când Dumnezeu dorea să proslăvească vasul ales, candela cea frumos arzătoare a sfințeniei și să facă cunoscută lucrarea sa în lume prin descoperirea legăturii ce se stabilește între membrii Bisericii luptătoare și cei ai Bisericii triumfătoare. Abia târziu apar actele de canonizare solemnă, rânduielile speciale pentru sfinții cărora li s-au descoperit sfintele moaște, dar și pentru cei ale căror moaște nu erau cunoscute, slujbe în cinstea acestora, acatiste etc. și rânduieli prescrise de procedura actuală de canonizare, care nu face altceva decât să confirme cultul acelor sfinți pe care poporul îi cinstea în evlavia sa”, spune protos. Veniamin Goreanu.

Comentarii Facebook


Știri recente