DRUMUL CRUCII – VINEREA MARE

Din lumina marii Joi trecem în întunericul Vinerii, ziua Patimilor lui Hristos, a morții și îngropării Sale. Biserica primară numește această zi „Paștile Crucii”, pentru că este cu adevărat începutul Paștelui sau Trecerii, al cărui întreg sens ne va fi descoperit progresiv: la început în pacea marii și sfintei Sâmbete, apoi în bucuria zilei învierii.

Însă la început – întunericul. Dar numai dacă noi am putea realiza că întunericul Vinerei sfinte nu este pur simbolic și comemorativ! Foarte frecvent noi contemplăm tristețea solemnă a acestor slujbe cu sentimentul propriei noastre dreptăți și propriei noastre integrități. Sunt două mii de ani de când „oamenii răi” L-au omorât pe Hristos, iar noi, astăzi – bunul popor creștin – înălțăm morminte mărețe în bisericile noastre; nu este oare acolo proba dreptății noastre? Și cu toate acestea Sfânta Vineri nu se referă numai la trecut. Este ziua păcatului, ziua răului, ziua în care Biserica ne obligă la a înțelege teribila realitate a păcatului și puterea sa în această lume.

Căci păcatul și răul n-au dispărut, din contră, rămân legile fundamentale ale lumii și ale vieții noastre. Noi, care ne spunem creștini, nu intrăm oare adesea în această logică a răului care conduce Sinedriul și pe Pilat, pe soldații romani și toată gloata la a face să sufere, a tortura și a omorî pe Hristos? De care parte am fi fost noi dacă trăiam la Ierusalim în timpul lui Pilat? Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune prin fiecare dintre cuvinte slujba din Vinerea Sfântă. Este cu adevărat „ziua acestei lumi”, a condamnării Sale reale și nu numai simbolice și a judecății reale asupra vieții noastre, nu un simplu ritual… Este descoperirea adevăratei naturi a lumii care a preferat atunci și continuă să prefere întunericul în locul luminii, păcatul în locul binelui, moartea în locul vieții. Condamnând pe Hristos la moarte, „această lume” se condamnă pe sine însăși la moarte și în măsura în care noi acceptăm duhul său, păcatul său și trădarea lui Dumnezeu de către ea, suntem și noi, de asemenea, condamnați… Aceasta este prima semnificație, înspăimântător de realistă a Sfintei și Marii Vineri: o condamnare la moarte…

Totuși, această zi a răului, a cărei manifestare și triumf sunt ajunse la paroxismul lor, este de asemenea ziua izbăvirii (mântuirii). Moartea lui Hristos ne este revelată ca o moarte salvatoare pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Este o moarte salvatoare pentru că este supremul și desăvârșitul sacrificiu. Hristos dăruiește moartea Sa Părintelui Său și ne-o dăruiește și nouă de asemenea. A dăruit-o Părintelui pentru că n-avea alt mijloc pentru a distruge moartea și pentru a dezrobi omenirea; așadar este voia Părintelui ca omenirea să fie salvată de la moarte. Hristos ne dăruiește moartea Sa pentru că El moare cu adevărat în locul nostru. Moartea este fructul natural al păcatului, o pedeapsă permanentă. Omul a ales să nu mai fie în comuniune cu Dumnezeu ; ci precum el n-are viață în el însuși tot prin el însuși, moare. Cu toate acestea în Iisus Hristos nu este păcat, deci nici moarte. Numai din dragoste pentru noi El primește să moară; El a vrut a-și asuma și a împărtăși condiția noastră umană până la capăt. Acceptă pedeapsa naturii noastre, asumându-și și povara inerentă a naturii umane. El moare pentru că este cu adevărat identificat cu noi, a luat asupra Lui tragedia vieții umane.

Moartea Sa este deci descoperirea supremă a milei Sale și a dragostei Sale. Și pentru că moartea Sa este dragoste, milă și împreună-suferință, natura morții a fost schimbată în ea însăși. Ea nu mai este o pedeapsă, ci un vădit act de dragoste și de iertare, capătul a toată lipsa de comuniune și a toată însingurarea. Condamnarea s-a transformat în iertare.

În sfârșit, moartea lui Hristos este o moarte salvatoare pentru că ea distruge sursa însăși a morții, răul. Acceptând prin dragoste, lăsându-Se în mâinile chinuitorilor Săi și îngăduindu-le o victorie aparentă, Hristos ne descoperă că-n realitate această victorie este o înfrângere decisivă și totală asupra răului.

Într-adevăr, pentru a fi victorios, păcatul poate distruge binele, poate dovedi că el este întreaga realitate a vieții, poate ruina binele și, într-un cuvânt, poate arăta propria sa superioritate; însă de-a lungul Patimii Sale singur Hristos e Cel care învinge. Răul nu poate nimic împotriva Lui, pentru că nu-L poate determina pe Hristos să accepte răul ca adevăr. Ipocrizia se descoperă ca ipocrizie; uciderea ca ucidere și frica, frică. Și în timp ce Hristos ieșind în tăcere spre Cruce și spre moarte, chiar dacă tragedia umană era în apogeul său, victoria sa asupra răului și slava Sa apăreau progresiv în plină lumină. La fiecare pas această victorie este recunoscută, mărturisită, proclamată: prin femeia lui Pilat, prin Iosif, prin bunul tâlhar, prin sutaș. Când el moare pe Cruce, având de primit suprema oroare a morții, singurătatea absolută („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” ), nu mai rămâne decât a mărturisi: „Cu adevărat, Acest Om era Fiul lui Dumnezeu”. Așadar această dragoste și această ascultare, această plenitudine de viață distruge pe cel care a făcut din moarte un destin universal. „Și mormintele s-au deschis” (Matei 27, 52). Deja apar primele licăriri ale învierii…

Acesta este dublul mister al acestei Vineri Mari; ni-l descoperă slujbele din această zi, care ne silesc la participare. Pe de o parte ele stăruie constant asupra Patimii lui Hristos ca păcat al tuturor păcătoșilor, crimă a tuturor criminalilor. La Utrenie, lecturile celor douăsprezece Evanghelii ale Patimilor ne silesc a urma pas cu pas pe Hristos în suferința Sa;

Ceasurile (înlocuiesc dumnezeiasca Liturghie), căci interdicția de a săvârși Euharistia în această zi înseamnă că taina prezenței lui Hristos nu aparține „acestei creații” a păcatului și a întunericului, ci este „taina lumii viitoare”.

În sfârșit la Vecernie, slujba coborârii de pe Cruce, lecturile și imnele sunt pline de „acuzații” solemne împotriva celor care de bunăvoie și în mod liber au hotărât omorârea lui Hristos, justificând crima lor în numele religiei lor, a loialității lor politice, a considerațiilor lor practice și a ascultării lor profesionale.

Pe de altă parte, întâlnim de la începutul slujbei al doilea aspect al tainei acestei zile, cel al jertfei din dragoste care pregătește victoria finală. De la prima lectură a Evangheliei, unde răsună avertismentul solemn al lui Hristos : „Acum Fiul Omului a fost preamărit și Dumnezeu a fost preamărit întru El”, până la stihurile sfârșitului Vecerniei, lumina se face din ce în ce mai vie și în același timp crește nădejdea și certitudinea că moartea va fi învinsă prin moarte:

„Când ai fost pus în groapă nouă pentru toți,

Izbăvitorule al tuturor, iadul cel cu totul de râs văzându-Te

S-a îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat”

Și porțile s-au zdrobit,

Mormintele s-au deschis, morții au înviat

Atunci și cu mulțumire, bucurându-se, au strigat Ție:

Slavă smereniei Tale, Iubitorule de oameni”.

Și când, la sfârșitul Vecerniei, imaginea lui Hristos în mormânt e adusă în mijlocul bisericii, când această lungă zi sosește la capătul său, noi știm că lunga istorie a izbăvirii și a mântuirii atinge de asemenea sfârșitul său: a șaptea zi, ziua de odihnă, culmea, Sâmbăta binecuvântată, și odată cu ea, revelația mormântului care dăruiește viață…

Sursa: Drumul Crucii, Ed Reîntregirea, 2005

Comentarii Facebook


Știri recente