Dreptul la religie, dreptul la libertate spirituală

Recunoașterea existenței lui Dumnezeu al Cărui chip îl purtăm face ca dimensiunea religioasă să fie una constitutivă ființei umane. În consecință, societatea trebuie să țină seama de ea, familia este necesar să nu neglijeze acest fapt, școala nu trebuie să uite această evidență. Și aceasta, neținând seama de opțiunea câtorva care preferă să aleagă răul în loc de bine, să spună negrului alb și să declare că poartă de grijă școlii românești și copiilor din această țară în numele umanismului secular.

Atacurile la care sunt supuse în ultima vreme atât Biserica Ortodoxă Română, cât și proiectele pe care aceasta le inițiază în spațiul public de la noi ne fac să credem că trăim o vreme vecină cu apocalipsul. Piedicile puse construirii Catedralei Mântuirii Neamului, căutarea legiferării prostituției, încercarea de a scoate religia din școala publică sunt principalele puncte asupra cărora se concentrează propaganda antireligioasă, anticreștină dusă de câțiva oameni care au rămas în urma istoriei cu cel puțin 40-50 de ani, când ateismul științific era servit cu forța intelectualității românești.

Educația religioasă, esențială pentru societatea românească

Din 1990, după schimbarea regimului comunist, religia a început să fie studiată ca disciplină de învățământ în școala publică din România. Se revenea la o normalitate care fusese desființată în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, când religia era eliminată dintre materiile de studiu obligatorii.

Astăzi, religia este studiată la toate nivelurile educaționale ale instituțiilor de învățământ preuniversitar. Care sunt consecințele formative ale deschiderii școlii către spiritualitatea religioasă? Cum percep foștii elevi importanța orei de religie în formarea lor spirituală, socială, umană? A fost bine-venită profesarea credinței și la nivelul instituției școlare?

Toate aceste întrebări puse pentru a evalua consecințele educației religioase asupra formării comportamentale a tinerilor au primit un răspuns. În urma cercetării naționale ‘Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România’, realizată în 2008 în cadrul Institutului de Științe ale Educației, rezultatele arată că 85,7% dintre elevi, 91,4% dintre părinți și 88,6% dintre profesorii diriginți consideră credința religioasă ca fiind importantă în viața lor. S-a constatat de asemenea o îmbunătățire a conduitei copiilor și tinerilor ca urmare a introducerii religiei în școli.

‘Ora de religie, afirma la începutul anului școlar 2010-2011 Patriarhul României, nu este umplere a timpului, ci sfințire a timpului, este apostolat sfânt. Ea promovează o vedere a sensurilor profunde ale realității vieții și lumii și pregătește nu numai cetățeni pentru patria pământească, ci și cetățeni ai Raiului, ai patriei cerești. Nu există investiție mai mare decât transmiterea credinței ca valoare veșnică’.

Religia presupune o anumită manieră de a trăi

Educația este prin esență purtătoare de valori, iar spațiul școlar este prin excelență un ‘spațiu axiologic’. Școlile publice în România au nevoie urgentă de o educație asupra valorilor. Iar studiul religiei, mai mult decât oricare altă materie, introduce clar și explicit chestiunea valorilor în viața omului.

Într-un articol despre studiul religiei în școală, Fernand Ouellet îl citează pe cercetătorul Charles Knicker, care insistă pe legăturile strânse între educația valorilor și studiul religiei: ‘Rațiunea cea mai importantă pentru care trebuie să discutăm studiul religiei în școală este poate aceea că pentru cei mai mulți religia presupune o anumită manieră de a trăi, un sistem de acțiuni, de fapte, deliberat organizat în vederea schimbării comportamentelor individuale și colective’.

În consecință, studiul religiei nu poate fi considerat un lucru de suprafață. În studiul său, ‘Consecințe ale educației religioase asupra formării conduitelor tinerilor. Perspectiva beneficiarilor’, Constantin Cucoș, profesor universitar în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea ‘Al.I. Cuza’ din Iași, afirmă că ‘diapazonul conduitelor generate de însușirea valorilor religioase este larg, el dând seamă atât de atitudini și valori personale, interiorizate adânc în infrastructura psihică a persoanei (sentimente, atitudini, crezuri, valori), dar și comportamente supraindividuale, prosociale, grupale (întrajutorare, altruism, solidaritate).

Ceea ce ne aduce în plus conotarea religioasă a conduitelor sunt întemeierea, densitatea, trăinicia acestora comparativ cu cele clădite pe eșafodaje intelectualiste sau strict pragmatice’.

Dar, în critica lor privind educația asupra valorilor, unii profesori occidentali s-au întrebat asupra oportunității de a justifica pertinența educativă a religiei prin contribuția sa la educația valorilor și la educația morală. Conform acestor critici, o asemenea abordare se întemeiază pe așteptări naive și nerealiste față de ceea ce poate aduce școala în general și studiul religiei în particular privind ameliorarea situației morale a societății. Trebuie, spun ei, să negăm orice relație între sfera religioasă și câmpul valorilor morale.

Acestei atitudini i se opun mai mulți profesori americani – să amintim doar pe Thayer Warshaw și Guntram Bischoff -, care au adus corecții permițând sesizarea mai bună a relațiilor între explorarea câmpului religios și moral, pe de o parte, și oferta, propunerea valorilor religioase și morale, pe de altă parte.

Educația morală descriptivă și prescriptivă

Warshaw stabilește o distincție netă între cele două forme de educație morală: educația morală ‘descriptivă’ și educația morală ‘prescriptivă’. Prima formă vizează dezvoltarea cunoștințelor individului în domeniul comportamentului și al valorilor morale. A doua formă caută să promoveze dezvoltarea, creșterea și îmbunătățirea morală a elevului. Ea încearcă să facă din el un mai bun cetățean atât pentru lumea în care trăiește, cât mai ales pentru veșnicie.

Astfel, după cum spune și profesorul Cucoș, în panoplia valorilor comportamentale induse de conexiunea cu spiritualitatea religioasă se pot include mai multe categorii: conduite morale (cinstea, dragostea de adevăr și dreptatea, iubirea semenilor, modestia, generozitatea, milostenia și iertarea), conduite sociale (jertfirea, răbdarea, întrajutorarea) și conduite spirituale (credința în Dumnezeu, evlavia, practicarea virtuților creștine și cultul morților).

Fără Hristos, umanismul luptă împotriva omului

Cuvântul umanism este destul de recent în istoria ideilor din Europa. El desemnează mișcarea de gândire a Renașterii care intenționa să se reînnoiască cu gândirea antică prin studiul filosofilor și literaților greci și latini: ceea ce atunci însemna studiul umanioarelor. Această mișcare a Renașterii a născut așadar curentul filosofic orientat spre emanciparea ființei umane care s-a concretizat în Secolul Luminilor și în Revoluția Franceză.

Umanismul renascentist, afirma părintele Constantin Dragnea în studiul său ‘Religia în Uniunea Europeană’, a constituit o reacție împotriva ascetismului medieval, al cărei ideal a încetat să mai fie transfigurarea ființei umane, degenerând într-un sistem de constrângeri și rețete spirituale străine de spiritul Evangheliei și al tradiției creștinismului primar. Într-o societate în care trupul și viața pământească erau considerate forme de expresie ale răului, umanismul afirmă frumusețea trupului și a plăcerilor vieții pământești, iar idealul libertății înlocuiește idealul sfințeniei. Umanismul este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului și a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al ființei umane, o negare a tuturor realităților existenței umane. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul reprezintă culmea și scopul umanismului. Umanismul iluminismului, care neagă adevărata natură a omului în calitate de chip al lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; iraționalismul ne învață că ‘raționalismul’ iluminismului, care divorțează de Dumnezeu – ultima Rațiune -, nu este, în fond, rațional.

Cu timpul, sensul cuvântului a devenit din ce în ce mai vag, astfel încât, la sfârșitul secolului al XIX-lea, el acoperea un apel în favoarea demnității umane. După cel de-al Doilea Război Mondial, filosofii au făcut din acest cuvânt un concept la modă și s-a vorbit atunci despre un umanism marxist, despre un umanism personalist, filosofic, noțiuni care nu implicau în acel moment decât refuzul, respingerea unei societăți considerate inumane.

Umanismul a fost revendicat ca fiind creștin încă de la originile sale. Umaniștii francezi creștini din secolul trecut, Charles Péguy, Emmanuel Mounier și Jacques Maritain, au susținut în operele lor că Iisus a venit în lume să trăiască viața lumii, creștinismul caracterizându-se prin întrepătrunderea divinului cu temporalul, cu umanul. Pătimirile lui Hristos dau sens morții și suferințelor oamenilor. Speranța creștină conduce lumea. Într-un cuvânt, condiția divino-umană a lui Hristos definește modelul care inspiră umanismul creștin.

Modelul Europei creștine – sfântul

Omul nou în Hristos în Europa era și ar trebui să fie sfântul, care, încadrat într-un proces spiritual: purificare – iluminare – desăvârșire, restaurează comuniunea cu Dumnezeu prin harul necreat, izvorâtor din Ființa dumnezeiască. Astfel, menirea omului în această lume, literalmente nouă, este aceea de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu. Și omul ei ideal nu este omul ‘frumos și bun’ al umanismului grec, ci sfântul, omul nou în Hristos.

Umanismul creștin se vrea conform spiritului învățăturii lui Hristos, așa cum este el reliefat în Evanghelii. El apare ca o atenție binevoitoare adusă condiției umane și dificultăților omului de-a lungul vieții sale. Dar filosofia umanistă consistă mai ales într-un efort neobosit, perseverent, de a trece, grație Cuvântului lui Dumnezeu, în același timp Logos divin și Om adevărat, de la vizibil la invizibil, de la o religie a literei, formalistă, la un creștinism ‘în duh și în adevăr’; adică să considerăm omul ca având privilegiul de a putea intra în comuniune de spirit cu Cel ce este Rațiunea, Cuvântul, om care poate și trebuie să fie în acord cu și inspirat de Transcendență și nădejde, căile binelui umanității.

Creștinismul, o mărturie a identității noastre în spațiul european

Predarea religiei în școală reprezintă o componentă esențială a culturii române. Biserica Ortodoxă, religia în general și pluralismul religios reprezintă aspecte esențiale care, pe de o parte, definesc personalitatea democratică, modernă a Statului român, iar pe de altă parte reprezintă expresia identității culturale a poporului nostru. De aceea predarea religiei în școală este atât o responsabilitate istorică, cât și o mărturie a identității noastre religios-creștine în spațiul european.

În contextul în care construim azi o nouă configurație politică a Europei, spațiul comun european, e necesar să veghem ca țările care fac parte din Uniunea Europeană să nu se dilueze într-o realitate care să anuleze moștenirea și identitatea istorică de sute și mii de ani pe care fiecare țară și-a construit-o cel mai adesea cu sacrificii umane.

Pentru aceasta, este un deziderat, o normă a construcției europene, să militeze pentru păstrarea identității specifice fiecărui stat. Iar în cazul României, religia în școală face parte din cadrul unor asemenea demersuri.

Mai mult decât atât, se poate observa limpede că, în ultimii 20 de ani, de când religia s-a predat în școală, aceasta a promovat echilibrul social, iar Biserica Ortodoxă a constituit în permanență un important și credibil partener de dialog instituțional, mai ales în momentele în care societatea noastră a avut dificultăți de înțelegere a mesajului caracteristic libertății și democrației.

Trebuie reamintit și faptul că Legea cultelor adoptată în 2006 subliniază importanța pe care o au Bisericile și Cultele din România, ca parteneri sociali, ceea ce dovedește importanța care se acordă dialogului interconfesional, interreligios și pluralismului religios, pluralism care reprezintă un important indicator al maturității democratice.

De aceea, predarea religiei reprezintă practic un demers școlar care arată nivelul de maturitate democratică al țării noastre. Nu doar Biserica Ortodoxă predă religia în școală, ci fiecare cult are posibilitatea, în funcție de numărul de copii pe care îi are în școală, putând să se exprime conform preceptelor, doctrinelor și ideilor moral-religioase caracteristice.

De altfel, religia în școală ține cont de specificul cultural și spiritual al țării noastre, de dimensiunea ei istorică, de aspectele morale și de cultivarea pluralismului și a toleranței religioase. Toate acestea sunt obiective educaționale pierdute pentru tinerele generații dacă Biserica și cultele religioase nu le-ar preda în școală.

Societatea contemporană trăiește schimbări structurale într-un ritm foarte intens și toate aceste schimbări reclamă tot atâtea răspunsuri sau abordări din partea Bisericii noastre. Iar învățământul religios oferă generațiilor de copii răspunsul moral și intelectual pentru toate provocările pe care viața noastră de azi și complexitatea ei ni le adresează.

(sociolog Laurențiu Tănase)

‘În contextul constituțional european, referința la Dumnezeu și la creștinism nu doar că nu trebuie exclusă, ci ea este chiar indispensabilă.’

Joseph Weiler (2003)

Absența religiei din școală, semnul unei carențe culturale

Locul religiei în școală este pe cale de a ne diviza încă o dată pentru că nu avem curajul de a ne pune întrebarea fundamentală. În loc de a spune: e necesar să scoatem religia din școală, ar trebui să ne întrebăm: recunoaștem existența lui Dumnezeu și dimensiunea religioasă este una constitutivă ființei umane?

Răspunsul la aceste întrebări este unul pozitiv, chiar venit din partea adversarilor religiei. Doar că ei doresc excluderea cu totul din sfera publică a religiosului. Or, niciodată nu lupți împotriva a ceva inexistent. Cenzura pe care o impun credinței creștine cei înverșunați contra ei este deci una abuzivă și absurdă.

Dezbaterea asupra locului religiei în școală este în fond aceasta: dacă Creatorul există – Cel care este cu adevărat Ființa, cel care nu are nevoie de celelalte existențe pentru a fi și care îmi dă ființa printr-un dar făcut din partea Sa -, atunci trebuie să vorbesc despre El și trebuie să vorbesc întotdeauna. Dacă Creatorul nu există – dacă eu nu am nevoie de nici o Ființă pentru a primi ființa care sunt aici și ființa de dincolo de această viață -, pentru ce să fie obligați oamenii să vorbească de această Ființă care nu există, pentru ce să se impună celorlalți o realitate care nu este decât o iluzie, un fruct al imaginației colective?

Absența studiului religiei din cadrul învățământului de masă este o mare carență, o lipsă impardonabilă de cultură în ultimă instanță. Cine se lipsește în mod voit de studiul Bibliei, cea mai însemnată carte din istoria umanității, nu poate fi socotit decât un mare ignorant.

Apoi cum am putea explica istoria catedralelor occidentale, cum am putea vorbi despre toate monumentele creștine, despre icoane, despre bibliotecile marilor mănăstiri, despre tablourile religioase ale Florenței, Veneției, Vienei, fără a face referință la Dumnezeul creștin?

Ar trebui să eludăm toată istoria Evului Mediu european, ar trebui să dispară de pe pământ Ierusalimul, Constantinopolul, Vaticanul pentru a nu pomeni decât numai câteva din locurile unde s-a născut și a înflorit creștinismul.

Cum ne-am putea imagina Europa fără Sfântul Constantin, fără Carol cel Mare, fără Sfântul Voievod Ștefan cel Mare? Fără toate acestea, Europa ar fi o lume rece, fără artă, fără arhitectură, fără pictură, fără bazilici, fără icoane, fără mozaicuri, fără cântec, fără literatură, fără cultură în definitiv.

Cum am putea învăța istoria românilor fără a pomeni de mănăstirile din nordul Moldovei, Voroneț, Sucevița, Moldovița și Humor, de diaconul Coresi, de Cazania lui Varlaam, de Psaltirea lui Dosoftei, fără a aminti de Biblia de la București? Sau, mai nou, cum am putea explica rezistența anticomunistă din România fără credința puternică a mirenilor și a preoților care au suferit în temnițele crunte unde au fost aruncați?

Elevii trebuie să știe că școala la români s-a făcut în tinda Bisericii, și nu în altă parte, iar credința creștină a fost mărturisită de multe ori cu prețul vieții. Românii știu că omul nu e om fără Dumnezeu. De aceea normalitatea pentru acest neam este credința, nu necredința, este preaplinul vieții, nu moartea spirituală, nu vidul, este afirmația, nu negația. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 27 februarie 2011).

Comentarii Facebook


Știri recente