Situată la 36 km de Piatra Neamț, pe locul unei bisericuțe de lemn ridicate de Alexandru cel Bun (1400-1430), Biserica ‘Nașterea Maicii Domnului’ din complexul Mănăstirii Tazlău se află astăzi și mâine în sărbătoare, cinstind atât pe Maica Domnului, cât și pe Cuviosul Chiriac, unul dintre pustnicii necunoscuți ai Moldovei, informează Ziarul Lumina.
Incinta mănăstirii este înconjurată cu ziduri de piatră prevăzute cu metereze și contraforturi, păstrând pe latura sudică ruinele casei domnești, urme ale fostelor chilii ruinate, situate deasupra pivnițelor pe laturile de nord și vest, un turn-clopotniță în partea de est – sub care se află intrarea, atribuit lui Petru Rareș, refăcut în 1902, cu un profil de stil rusesc, iar în colțul de nord-vest un alt turn despre care se crede că aparține secolului al XVIII-lea. Aspectul de azi al întregului complex monahal, menționat documentar încă de la 30 octombrie 1458, se datorează unei restaurări recente, prin care s-a încercat readucerea la starea optimă a monumentului, adică aproape de înfățișarea sa dintâi, păstrând elementele arhitecturale caracteristice.
A fost închinată Muntelui Sinai
După numeroase jefuiri, biserica, palatul egumenesc și trapeza adăugate la jumătatea secolului al XVII-lea, obștea și întreaga avere au fost dăruite Sfântului Mormânt, între 1695 și 1705 și 1743-1863, iar în 1711 Constantin Mavrocordat va închina mănăstirea Muntelui Sinai. Având egumeni străini și slujbe în limba greacă, lăcașul va fi treptat părăsit, viața localnicilor desfășurându-se în afara acestui spațiu de cult, puțin accesibil și pentru numărul mic al monahilor rămași. Distrugerile provocate de timp și mai ales de incendiul din 1879 au devastat total centrul monahal, reparațiile întreprinse în 1858/1859 de domnitorii Grigore Alexandru Ghica și Barbu Știrbei prilejuind o serie de inovații care au dus la îndepărtarea de formele originale. Tot acum s-a realizat și pictura, acoperind stratul intermediar de zugrăveală, ce imită decorațiile provizorii de cărămidă aparentă. Reforma adusă de Alexandru Ioan Cuza în 1863 va echilibra oarecum problema bunurilor mănăstirești, urmând ca din anul 1894 lăcașul Născătoarei de Dumnezeu să devină biserică parohială, dar cunoscută tot ca mănăstire, iar la peste 500 de ani de la ctitorire, în 1990, să redevină mănăstire de călugări, prin horărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.
Biserica ‘Nașterea Maicii Domnului’ (1496-1497)
Pisania ce se păstrează în dreapta ușii de intrare în pronaos arată că zidirea a fost începută la data de 4 iulie 1496 și s-a încheiat la 8 noiembrie 1487, iar ctitorul este același mare voievod: ‘Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al tării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălțat acest hram întru numele Preacinstitei Născătoarei de Dumnezeu și cinstitei ei Nașteri, ca să fie întru rugăciunea sa și a soției sale Maria, și a fiilor lui, Alexandru și Bogdan; care a început a se zidi la anul 7004 (= 1496) luna lui Iulie 4, și s’a săvârșit la anul 7005 (= 1497), iar al domniei lui al 41-lea curgător, în luna lui Noiembrie în 8’ (Gh. Balș, Bisericile lui Ștefan cel Mare, p. 175, nota 1). Pridvorul adăugat de Alexandru Lăpușneanu este delimitat clar la exterior prin îmbinarea nefinisată a celor două compartimente, ce lasă vizibilă o crăpătură verticală a zidurilor, dar și prin întreruperea elementelor de modenatură, pe care le regăsim pe vechea fațadă de vest, aflată acum la interior, ca zid despărțitor, în timp ce zidul obișnuit dintre pronaos și naos a fost desființat. Planul prezintă un naos acoperit cu bolți moldovenești și o turlă poligonală, îngustă, refăcută în secolul al XIX-lea, susținută de un tambur octogonal și o bază stelată, în opt colțuri, fiecare din cele 12 laturi ale sale având câte trei ocnițe punctate de ‘rotocoale’ ca la absidele semicirculare din lateral și absida altarului. Deși tencuită în secolul trecut, suprafața exterioară prezintă decorația specifică acelui timp: cele două rânduri de ocnițe sub cornișă, șirul firidelor lungi, elementele ceramoplastice smălțuite policrom. Abside laterale puțin dezvoltate, cu absida altarului semicirculară. Deasupra soclului se află trei rânduri de cărămizi simple regăsite și la nivelul firidelor, iar ca particularitate, ocnițele de la pronaos sunt dispuse ca și la Sfântul Nicolae (1491-1492), din Iași, ferestrele înguste și lungi amintind de biserica înălțată la Pătrăuți (1522), de Sfântul Ilie (1488) și de Voroneț (1488), monumente dominate de o anumită tendință spre relansare, caracteristică lăcașurilor din epoca următoare. De notat este și faptul că, lângă absidele laterale, spre altar și pe zidul noului pronaos apar contraforturi – elemente ce lipsesc de la toate ctitoriile orășenești, cu pronaos lărgit. Ușa interioară, încadrată de un chenar în arc frânt, format din patru baghete separate prin caneluri, prinse la rândul lor într-o altă ramă dreptunghiulară, ca la ctitoriile din Bădeuți (1487), Popăuți (1494), Hârlău (1491) și Mănăstirea Neamț (1497), a fost mutată la noul pridvor, iar vechea ușă de lemn a pronaosului, păstrată la Muzeul de Istorie din Piatra Neamț, prezintă aceleași influențe occidentale, de tip renascentist, pătrunse în arta românească la sfârșitul secolului al XVI-lea și o scurtă inscripție de identificare:
‘Această ușă a făcut-o și împodobit-o călugărul Mihai, în zilele domnului nostru Io Ieremia Movilă Voievod și sub egumenul chir Ghenadie al mănăstirii Tazlău, în anul 7004, luna martie, 30 zile – Cosma maistru’ (= 1596).
Taina Cuviosului sihastru Chiriac
În acest lăcaș am intrat tăcut, oarecum să nu deranjez slujba unui monah, citind în strană, fără cuvânt, slujba de seară pentru noi toți… puțin trist… oare pentru cine ar fi avut glas când era numai el și Dumnezeu! M-am retras fără să caut vreo raclă și fără să întreb de Sfântul Chiriac, trecând pe lângă mormântul său aflat în noul pridvor. Poate nu este departe de adevăr legenda despre dorința sa de a rămâne un anonim, așa cum i-a plăcut și cum a trăit prin pustietățile de la Neamț, sau poate cu adevărat s-a întors la mănăstirea sa de metanie și o parte din oseminte sunt acoperite de lespedea cu numele său, așa cum spun cei care le-au văzut, iar altă parte a lor se află împărțită pe la creștini, așa cum îndemna, spre a nu fi profanat. Oricum, am fost foarte aproape de el – fără să-l văd, așa cum nevăzut lucrează deseori sihaștrii și pustnicii cu noi, petrecând în lume nevăzuți. În anul 2008 a fost trecut de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în rândul altor mari nevoitori din secolul al XVII-lea, alături de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Cuviosul Paisie Velicikovski, Cuviosul Onufrie de la Vorona și Sfântul Chiriac de la Bisericani, deși apăruse cu aureolă în iconografia unor biserici contemporane, înainte de a fi canonizat oficial, ca un făcător de minuni. Se spune că citea gândurile oamenilor de departe și îi vindeca de orice boli, doar rostindu-le numele, umblând prin Măgura Tazlăului sau așezându-se ascuns în vreo peșteră a vechilor părinți, împlinind nevoințele pustnicești, priveghind, dând trupului odihnă foarte puțin timp (două-trei ore pe zi). S-a ocupat cu scrierea cărților și desenele manuscriselor până când a rămas aproape orb și s-a retras mai sus de poalele munților, spre vederea celor duhovnicești, despre care vorbesc mai pe larg Sinaxarele, Viețile Sfinților, Mineele și toată imnografia slujbei de azi.
În iconografie, cuviosul nostru Chiriac ține în mâna stângă icoana lui Hristos, iar în cea dreaptă, Mărturisirea sa de credință: ‘Fără Domnul nostru Iisus Hristos și fără lucrarea puterii dumnezeiești nu este cu putință a înțelege tainele atotînțelepciunii dumnezeiești și a fi creștin’
