Sfântul Constantin cel Mare a fost primul conducător roman în cursul vieții căruia Biserica și statul au stat într-o armonie desăvârșită. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosință de ajutorul reciproc pe care acestea și l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lăcașurilor de cult și a mijloacelor legale de retrocedare a pământurilor și averilor care fuseseră răpite pe nedrept în vremea persecuțiilor, iar Biserica s-a ocupat de înzestrarea spirituală a cetățenilor, un lucru care nu putea fi îndeplinit de închinătorii la idoli și templele lor păgâne.
Regăsim, desigur, multe voci printre istoricii contemporani care afirmă direct sau indirect că misiunea socială a Sfântului Constantin cel Mare nu a constituit nimic altceva decât o captatio benevolentiae, menită să atragă popularitatea comunităților creștine aflate într-o creștere neîncetată. Această ipoteză nu poate fi eliminată, dar este improbabilă. Dacă ar fi dorit acest lucru, atunci de ce nu s-a orientat de la bun început asupra celor 90 de procente din populație care îmbrățișau încă o credință idolească sau alta? De ce ar fi încercat Constantin cel Mare să se dedice printr-un subterfugiu politic construirii misiunii sociale a Bisericii? Numai din dorința de a fi binevoitor acolo unde predecesorii săi dăduseră greș? „Renașterea” Bisericii care a avut loc în vremea sa este descrisă într-un mod minunat de către Eusebiu de Cezareea: „Ne-a fost hărăzit să vedem o priveliște plăcută și dorită de toți: praznice de întemeiere de biserici prin toate orașele precum și târnosiri ale locașurilor nou construite, vizite ale episcopilor cu acest scop, întruniri între credincioși de departe și de pretutindeni, apropiere sufle-tească de la popor la popor, unirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie desăvârșită” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, trad. pr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 13 EIBMBOR, București, 1987, p. 363). Binefacerile Sfântului Constantin au atins fiecare pătură socială, au produs o unire benefică și mult-așteptată a credincioșilor, au condus la rezidirea și construirea de noi lăcașuri de cult, atât de necesare în perioada respectivă, când misiunea liturgică a Bisericii începea să ia o amploare tot mai mare. De asemenea, creștinii au devenit liberi să comunice mai mult și mai bine între ei. Toată asuprirea politică din perioada respectivă lăsase răni profunde. Mulți se lepădaseră de credință. Alții fuseseră nevoiți să aleagă calea exilului. Mărturisitorii numeroși erau acum chemați cu glas de bucurie în mijlocul comunităților, iar ierarhia bisericească încerca să aducă vindecare și alinare mădularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgentă. Dacă toate aceste lucruri au fost îngăduite dintr-un scop pur politic, chiar și așa nu putem observa ce este de reproșat! Binefacerile care au rezultat din această gândire „politică” au adus mai mult bine decât multe alte intenții care au părut frumoase și nobile la suprafață, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rău în cele din urmă (cum au fost sinoadele unioniste, de exemplu).
Grija de bunăstarea materială și spirituală a Bisericilor
Într-una dintre scrisorile sale adresate episcopului Caecilian al Cartaginei, Sfântul Constantin cel Mare îi făgăduiește acestuia plata unei sume consistente de bani care trebuia să acopere nevoile clericilor și ale construirii unor lăcașuri de cult în nordul Africii. Împăratul cuvios nu se rezumă numai la a promite, ci afirmă mai departe: „Dacă însă vei vedea că lipsește ceva ca să se îndeplinească de-cizia mea față de toți aceia, va trebui să te adresezi cu toată încredințarea lui Heraclide, admi-nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredințat verbal – în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el – să mă satisfacă neapărat. Și deoarece am înțeles că unii oameni de faimă rea umblă prin înșelă-ciune să întoarcă poporul de la prea sfânta și dreapta Biserică spre o credință greșită, să știi că am dat dispoziții verbale prin consulul Anulinus și vice-prefectului Patricius să se dea atenția cuvenită tuturor celorlalte probleme și îndeosebi acesteia și să nu îngăduie să fie neglijată o asemenea proble-mă” (Ibid., p. 385). Grija demonstrată în această epistolă ca ordinele sale să fie urmate întocmai o regăsim și în alte documente ale epocii respective. Bunele intenții pe care Sfântul Constantin le avea față de Biserică nu pot fi comasate sub titulatura de manipulări politice așa cum încearcă să ne facă să credem unii cercetători preocupați doar de dimensiunea seculară a actelor istorice. Mai mult decât atât, fragmentul citat anterior ne dezvăluie o persoană atentă și la nevoile spirituale ale Bisericii care trecea în momentul respectiv prin momente dificile din cauza crizei donatiste care tulbura nordul Afri-cii. Constantin cel Mare promitea nu doar sume de bani, ci și sprijin politic pentru rezolvarea situației controversate care sfâșia unitatea comunităților creștine din regiunea respectivă.
Eliberarea clericilor de sarcinile publice
Sarcina principală a membrilor ierarhiei bisericești constă, așa cum o cer atât regulamentele speciale de ordin interior, cât și legislația canonică, în slujirea lui Dumnezeu și renunțarea la orice implicare în viața politică. Ceea ce uită multe persoane este că Sfântul Constantin cel Mare a pus bazele acestei reguli de aur. Încheiem acest material cu un citat extins dintr-o altă epistolă în care se demonstrează clar ideea că Sfântul Constantin era determinat să nu îngreuneze misiunea liturgică a clerului cu sarcini politice și funcționare inutile: „Întrucât reiese dintr-o mulțime de fapte că disprețul față de religie, pe care se bazează respectul cuvenit față de suprema putere cerească, pune în mari primejdii treburile publice, pe câtă vreme o primești și o ții așa cum cer legile, ea a adus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, în toate, relațiilor omenești o binecuvântare deosebită, de aceea am găsit de bine, Preavrednice Anulinus, ca acei oameni care prin sfințenia pe care trebuie să o observe și prin păzirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba religiei celei sfinte, aceea să primească dreapta răsplată pentru oboseala lor, Preavenerate Anulinus. În acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ți-a fost încredințată îndeplinesc în cadrul Bisericii universale, în fruntea căreia se află Caecilian, serviciul lor în slujba acestei sfinte religii și cărora lumea s-a obișnuit să le spună clerici, vreau ca ei să fie scutiți pur și simplu odată pentru totdeauna de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nelegiuită să se înstrăineze de serviciul datorat divinității, ci, dim-potrivă, să nu fie deloc tulburați în ascultarea de legea lor proprie. Cu cât este mai mare cinstirea pe care au adus-o ei divinității, cu atât mai mare este binele pe care-l aduc în treburile publice” (Ibid., pp. 385-386). Așadar, în esență, fiecare membru al clerului are o sarcină unică și care nu încetează niciodată: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu cu toată inima sa.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 august 2013)
