Dogmatica – Rugul Aprins al Teologiei

Izvoarele teologiei și premisele teologhisirii sunt Scriptura revelată și lumea creată, sau revelația Scripturii și contemplația naturii, adică revelația supranaturală și revelația naturală. O floare cu mireasma ei și un zbor de pasăre cu cântul ei, un răsărit sau un apus de soare, un izvor sau un munte, un nor sau un cer înstelat, un cireș sau un salcâm înflorit și alte asemenea acestora ar trebui să ne impresioneze, să ne vorbească și să ne minuneze la fel de mult precum cuvintele Scripturii despre zborul porumbelului din corabia lui Noe, lumina rugului aprins de la Sinai, cântarea serafimilor din templu sau umblarea lui Iisus cu ucenicii Săi prin semănături.

Lumea este plină de ruguri aprinse, iar Rugul Aprins este plin de rațiunile lucrurilor. Spre exemplu, pomii înfloriți de primăvară ar trebui să ne fie icoane ale înfloririi și împodobirii sufletului nostru, roditor în toamna vieții.

N-am fost martori ai revelației supranaturale, dar suntem martori ai revelației naturale și mărturisitori ai celei supranaturale. Mâna lui Dumnezeu este cea care ne întoarce paginile din Biblia creației, filă după filă, prin revelația naturală, spre contemplația naturală și cunoașterea Lui. Spre exemplu, fiecare răsărit de soare este o nouă deschidere a Bibliei creației, înaintea ochilor noștri duhovnicești, pentru a contempla rațiunile divine din minunile făpturilor, pe care le întâlnim și le descoperim dincolo de coaja lumii. Zborul unui fluture nu este altceva decât un verset din această Biblie a lumii sau a creației. La fel, fiecărui cuvânt auzit, rostit sau scris, îi dăm sens, consistență și semnificație, legându-l de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele limbii sunt ferestre și semințe ale Cuvântului sau Logosului.

Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în rațiunile din făpturi și în Scripturi

După cum Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în rațiunile creației din făpturi, în rațiunile revelației prin Scripturi și în Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, tot așa, prin Pogorârea Duhului Sfânt, Cuvântul ‘se întrupează’ în cuvintele tuturor limbilor pământului, unindu-le, unificându-le și sfințindu-le pentru a fi purtătoare și mărturisitoare ale revelației Cuvântului, ‘până la marginile pământului’ (Faptele Apostolilor 1,8). Cuvintele limbii sunt candele ale Cuvântului.

Revelația naturală este continuă și prezentă, pe când revelația supranaturală este fulgurantă, trecută sau biblică și viitoare sau eshatologică. În fața revelației naturale suntem cuprinși de o continuă mirare și minunare, iar înaintea revelației supranaturale suntem stăpâniți de uimire și cutremurare. Prin revelație înțelegem că existența nu este altceva decât esența în prelungire nesfârșită, în care cauza este prezentă în efect iar efectul conținut în cauză, Dumnezeu fiind cauza, iar lumea și omul fiind efectul. Efectul revelează cauza, iar cauza se descoperă în efect, cauza fiind rădăcina, iar efectul fiind ramura cu floare și rod.

Prin revelația dumnezeiască se descoperă neîncetat ‘Vița cea adevărată’

‘Un frate era la Chilii și la atâta smerenie a ajuns, încât acesta se ruga totdeauna: Doamne, trimite-mi trăsnet, căci fiind sănătos nu Te ascult’ (Pateric XX,38) – trăsnetul sau tunetul nefiind altceva decât ecoul înfricoșător al fulgerului revelației dumnezeiești. Tunetul este semnul revelației naturale iar fulgerul este icoana revelației supranaturale, pentru că, neurmărind niciodată o linie dreaptă, forma fulgerului este rădăcina de foc a adevărului descoperit. Prin revelația dumnezeiască, ‘Vița cea adevărată’ se descoperă neîncetat mlădiței celei neroditoare, aruncată afară și uscată (Ioan 15,6) pentru a o învia și a aduce rod prin izvoarele umilinței care sunt: conștiința atotprezenței lui Dumnezeu, conștiința celui dintâi dintre păcătoși, preaînalta smerită-cugetare (sfântul Ioan Scărarul) și cugetarea la moarte, Judecată și veșnicie. Atunci și astfel profilul spiritual al omului în Hristos se dăltuiește și se sculptează prin Duhul Sfânt, în metafora capitelului antic – doric, ionic și corintic – prin curățire, iluminare și desăvârșire.

Dogmatica este Rugul Aprins al teologiei de la care se aprind, se încălzesc, se luminează și prin care se transfigurează toate celelalte discipline teologice ale ‘științei sfinților’, pentru că din Rugul Aprins al dogmaticii ne vorbește însuși Dumnezeu, ‘Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine’, Prea Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Mântuitorul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin dogmele revelate, inspirate, formulate, apărate și tâlcuite de către Duhul Sfânt prin prooroci, apostoli și sfinții Părinți ai Bisericii. Înaintea rugului aprins al Dogmaticii, care ‘arde și nu se mistuiește’, ne lepădăm încălțămintea din picioare căzând cu fața la pământ ‘căci sfânt este’ Crezul de la Niceea, Constantinopol, Efes și Calcedon, și iarăși de două ori de la Constantinopol și încă o dată de la Niceea. Rugul Aprins al Dogmaticii este aprins de energiile divine necreate teologhisite de către sfântul Grigorie Palama și dogmatizate de către Biserică în vremea sa. Rugul Aprins al Dogmaticii luminează răsăritul protologiei și asfințitul eshatologiei, zorii triadologiei și cosmologiei și dimineața antropologiei și hristologiei, sporind dogoarea pnevmatologiei și zăduful ecclesiologiei, prin roua soteriologiei și harul misteriologiei, sub aripile cerului înstelat al anghelologiei în glasul trâmbițelor eshatologiei. Rugul Aprins al Dogmaticii transfigurează studiile biblice și preschimbă apa în vinul studiilor istorice, rourează celelalte discipline sistematice și pogoară limbi de foc peste științele liturgice, omiletice și practice.

Rugul Aprins al Dogmaticii arde sub curcubeul revelației, fiind umbrit de norul Duhului. Rugul Aprins al Dogmaticii are ca vatră gnoseologia, iar ca jar contemplația. Stâlpul de foc este Întruparea, iar pogorârea focului din cer pe Carmel este Cincizecimea. Rugul Aprins al Dogmaticii transfigurează Taborul hristologiei în lumina Învierii, cutremură cosmologia din temelii, dă piatra la o parte de deasupra antropologiei desăvârșind-o prin îndumnezeire și trece prin ușile cele încuiate ale eshatologiei. Rugul Aprins al Dogmaticii își adâncește rădăcina de foc până ‘întru cele mai de jos ale pământului’ prin Pogorârea la iad și își înalță ramurile de lumină dumnezeiască până de-a dreapta Tatălui, prin Înviere și Înălțarea la cer. Rugul Aprins al Dogmaticii călătorește împreună spre Emaus cu ecclesiologia și convertește teologia istoriei pe drumul Damascului. Rugul Aprins al Dogmaticii ascunde întru sine și revelează fulgerul Parusiei. Rugul Aprins al Dogmaticii este deopotrivă stâlp de foc hristologic, car de foc profetic și limbi de foc ale Duhului împărtășite Sfinților Apostoli. Rugul de foc al Dogmaticii este mană de Sinai, adiere blândă și liniștiată de Horeb, rouă cerească din cuptorul Babilonului, cutremurare și străluminare de Tabor, Euharistie de la Cina cea de Taină, fagur de miere din seara Învierii și răpire la al treilea cer.

Arătările lui Dumnezeu în timp

Acestea sunt conținutul și obiectul Dogmaticii. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului sunt marile evenimente și momente din istoria revelației dumnezeiești și a mântuirii omului, adică: Creația, Providența, Întruparea soteriologică, Transfigurarea ecclesiologică și Îndumnezeirea eshatologică. Pașii revelației sunt făcuți prin Enoh și Noe, Avraam, Isaac și Iacob, Iosif, Moise și Iosua, Samuel, David și Solomon, profeții mari și mici, Sfântul prooroc Ilie și Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Iisus Hristos și Sfinții apostoli și evangheliști, Sfântul apostol Pavel și Sfântul apostol și evanghelist Ioan prin revelația Apocalipsei. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului înseamnă teofanii, epifanii și anghelofanii. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului înseamnă și prezența lui Dumnezeu în toate momentele și răscrucile istoriei lumii, ca și în toate amănuntele vieții omului, precum și lucrarea Lui neîncetată și providențială în lume, istorie și Biserică. Ferestre ale timpului sunt Araratul și Mamvri, Moria și Betel, Sinai și Horeb, Carmel și râul Chebar, Betleemul și Iordanul, Taborul și Golgota, Emausul și muntele Măslinilor, poarta Damascului și insula Patmos. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului sunt dovezi ale revelației, temeiuri ale contemplației și prilejuri ale cunoașterii Lui, prin harul și darul Duhului Sfânt. Întreaga teologie și teologhisire nu se întemeiază pe altceva decât pe aceste arătări ale lui Dumnezeu prin ferestrele timpului, cuprinse și păstrate în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Arătările lui Dumnezeu prin ferestrele timpului sunt priviri ale veșniciei în timp și ale vremii spre veșnicie, de la fereastra corabiei lui Noe, ca icoană a corabiei Bisericii, și de la fereastra casei proorocului Daniel din Babilon, ca imagine a ferestrei lumii, deschisă înspre Ierusalimul cel de sus.

Centrul, esența și sensul Revelației: Iisus Hristos

‘După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile; Care, fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit, prin El Însuși, curățirea păcatelor noastre, a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte, făcându-Se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mai deosebit decât ei’ (Evrei 1,1-4). Revelația sau descoperirea dumnezeiască, străjuită de patriarhi și prooroci pe de o parte și de apostoli și de evangheliști pe de altă parte, are în centrul ei pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ‘Calea, Adevărul și Viața’ (Ioan 14,6), care ‘ieri și azi și în veci, este același’ (Evrei 13,8).

El este centrul revelației dumnezeiești, El este esența ei, El este sensul și mesajul ei, atât ca Persoană divino-umană, cât și ca lucrare și slujire profetică, arhierească și împărătească, care se continuă în lume, în și de către Biserică, prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos este centrul revelației dumnezeiești, pentru că toate cuvintele, viziunile și descoperirile de dinainte de El și de după El, converg spre El și pleacă de la El, Logosul dumnezeiesc întrupat (Ioan 1,14) și ‘Soarele dreptății’ (Maleahi 3,20). Pe El, precum niște raze, patriarhii L-au dorit, regii L-au așteptat, profeții L-au proorocit, apostolii L-au mărturisit și evangheliștii L-au descoperit lumii întregi. Hristos este așteptarea patriarhilor, împlinirea Legii, tăria judecătorilor, adeverirea proorocilor, domnia regilor, vestirea evangheliștilor, propovăduirea apostolilor, teologhisirea Părinților. Iisus Hristos este esența revelației dumnezeiești, pentru că El a zis: ‘Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece’ (Matei 24,35) și pentru că despre El s-a zis pe drept cuvânt, că ‘niciodată n-a vorbit un om, ca Omul acesta’ (Ioan 7,46). Iisus Hristos este sensul, conținutul și mesajul revelației dumnezeiești. ‘Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață’ (Ioan 6,63).

Iisus Hristos, răscrucea istoriei

El este Calea revelației dumnezeiești, El este Adevărul revelației, El este Viața revelației, a lumii și a omului. ‘Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine; și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului’ (Ioan 5,26-27). ‘Căci Pâinea lui Dumnezeu este cea Care se pogoară din cer și Care dă viață lumii’ (Ioan 6,33), și: ‘Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă’ (Ioan 10,10).

Iisus Hristos este răscrucea istoriei, ‘lumina oamenilor’ (Ioan 1,4) și ‘Lumina lumii’ (Ioan 8,12), ‘Cartea vieții’ (Apocalipsă 20,12) și ‘Evanghelia veșnică’ a revelației (Apocalipsă 14,6), Pantocratorul și ‘Ușa’ descoperirii celei dumnezeiești (cf. Ioan 10,9), Izvorul și Apa cea vie (Ioan 4,10), Pâinea cea vie (Ioan 6,48) și Mana cea ascunsă (Apocalipsă 2,17), axa lumii și a existenței. De aceea, meditând asupra revelației dumnezeiești care ‘de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge’ (cf. Ioan 13,3), răspundem și noi Mântuitorului Hristos, prin cuvintele Sfântului apostol Petru: ‘Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice’ (Ioan 6,68), ‘pentru că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’ (Matei 4,4), prin Iisus Hristos – centrul, esența și sensul Revelației. Pentru aceasta spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: ‘Dintre toate tainele dumnezeiești, taina lui Hristos este cea mai tainică’ (Ambigua 42).

Revelația dumnezeiască este precum ‘o vedenie de noapte’ (Daniel 2,19; 7,13), o străfulgerare și străluminare cerească în noaptea existenței umane. Astfel, putem spune că antropologia se izbăvește prin hristologie, se mântuiește prin soteriologie, se sfințește prin aghiologie și se transfigurează prin pnevmatologie, desăvârșindu-se în eshatologie. Hristologia se întemeiază în triadologie și se continuă prin pnevmatologie. Cosmologia se începe prin protologie, se încorporează în ecclesiologie și se transfigurează prin eshatologie. Anghelologia este trimisă în lume de către teologie și este receptată de antropologie, însoțind hristologia la Parusie. Ecclesiologia își are temelia în hristologie, atârnând de candelabrul pnevmatologiei. Eshatologia este suprema arătare a triadologiei, a doua venire a hristologiei, învierea antropologiei, transfigurarea cosmologiei, împlinirea pnevmatologiei și judecata istoriei la cea din urmă descoperire a revelației. Gnoseologia se hrănește cu mana teologhisirii, se împărtășește cu pâinea hristologiei și se cuminecă cu euharistia teologiei, din potirul pnevmatologiei, viind în contemplația triadologiei, pe vecii vecilor în eshatologie, ‘căci aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.’ (Ioan 17,3) (Articol realizat de †Daniil Stoenescu, Episcop-locțiitor al Daciei Felix și publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 11 aprilie 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente