Discurs al Sfântului Constantin în favoarea creștinismului

Sfântul Constantin cel Mare a fost un om cu o cultură bogată, dar nu s-a dedicat în mod special scrierii de opere sau rostirii de discursuri publice. Cu toate acestea, ne-a rămas de la el un discurs amplu intitulat „Cuvântare către adunarea sfinților”, un veritabil manifest în favoarea creștinismului, care afirmă credința în Hristos și critică desfășurarea riturilor păgâne. În următoarele materiale vom discuta pe larg valoarea teologică și culturală a textului în cauză.

Prima problemă a documentului amintit constă în stabilirea cu certitudine a autenticității acestuia. O serie de cercetători au afirmat de-a lungul timpului că această cuvântare nu poate aparține Sfântului Constantin cel Mare și că trebuie atribuită în speță consilierului său pe probleme teologice, respectiv Eusebiu de Cezareea. Cu toate acestea, în prezent, tot mai mulți specialiști înclină spre atribuirea operei titularului ei de drept, adică Împăratului Constantin cel Mare. Un argument în acest sens este modul în care acesta a ales să își creioneze discursul. Astfel, nu regăsim aici analize teologice profunde, sau trimiteri dese la documente cu valențe spirituale, ci mai mult o prezentare simplă (nu „mediocră”, așa cum s-au grăbit să precizeze unii „specialiști”) și directă a conflictului dintre păgânism și creștinism, dintre filosofia păgână și înțelepciunea creștină. Considerăm că Sfântul Constantin cel Mare este autorul acestei opere, dar nu putem afirma cu certitudine când a fost aceasta rostită și dacă a fost rostită sau a devenit un fel de document oficial care a fost trimis principalilor reprezentanți imperiali și episcopilor din provincii. Cert este că datarea ei este pusă în general în jurul anului 324, deși unii cercetători merg ceva mai înapoi în timp, considerând că ar fi putut fi realizată în jurul anului 313. Aceste aspecte ne interesează mai puțin, deoarece nu ne propunem o analiză istorico-filologică a documentului în cauză. Ne preocupă în special să aflăm valențele sale teologice și să observăm învățăturile de viață care se desprind din acesta, mai ales că ne aflăm în fața unei opere scrise de un catehumen, care simțea chemarea sa la credința creștină și care își expune transformarea interioară într-un mod cu totul unic. Acesta constituie, din punctul nostru de vedere, principalul țel către care trebuie să ne îndreptăm.

Cererea inspirației divine

De vreme ce discursul pare a fi fost scris sau rostit în jurul anului 324, mărturisirea directă a credinței în creștinism pare a fi una debordantă, aproape uimitoare. Știm că Sfântul Constantin credea în Hristos de ani buni (fie și dacă luăm ca dată-cheie cea mai târzie opțiune posibilă, respectiv anul 313), dar modalitatea sa fățișă de condamnare a păgânismului și a jertfelor idolatre, precum și pledoaria în favoarea acceptării credinței creștine sunt atât de convingătoare și directe, încât nu există nici un fel de argument în favoarea unei eventuale abordări „politice” a stării de fapt. Deși este conștient că membrii Bisericii sunt încă inferiori numeric față de populația păgână, Sfântul Constantin nu se lasă atras în mrejele unei abordări tactice, diplomatice. Din contră, el se declară fățiș un om care consideră creștinismul ca fiind superior oricărei forme de închinare religioasă, indiferent de numărul de adepți ai acesteia. În debutul discursului său, Sfântul Constantin cel Mare se roagă astfel: „Să se pogoare asupra noastră, prin cuvintele mele, Suflarea cea minunată a Tatălui și fericita lucrare a Fiului, spre a face să fie rostit de mine și înțeles de voi ce va socoti El Însuși cu cale! Fiindcă oricine se îndeletnicește cu retorica sau cu oricare altă știință și își închipuie că-și poate duce menirea la bun sfârșit fără ajutorul lui Dumnezeu, să știe că trudește zadarnic: iar cei cărora Dumnezeu le-a dăruit Suflarea Sa să nu șovăie și să nu zăbovească” (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea către Adunarea Sfinților”, în col. PSB, vol. XIV, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, București, 1991, p. 255). Iată o invocare a Duhului Sfânt și a harului necreat de a se pogorî asupra unui om care, deși încă nebotezat și simplu catehumen, dorea cu tărie să mărturisească de ce acceptase credința creștină, în ce constau elementele principale ale acesteia și să o apere de atacurile inutile ale păgânismului.

Mărturisirea unui singur Dumnezeu

Primul aspect pe care îl aduce în discuție Sfântul Constantin cel Mare se referă în mod direct la monoteism. Iată ce afirmă: „Ce ne arată nou rațiunea? Ea ne arată că toate lucrurile au un singur stăpânitor, precum și că numai stăpânirii Sale I se pot ele supune, toate: atât cele cerești, cât și cele pământești, atât corpurile simple, cât și cele însuflețite” (ibid., p. 255). Prin această afirmație, Sfântul Constantin cel Mare intră într-o argumentație solidă împotriva politeismului păgân, criticând cu ardoare o serie de credințe populare naive, care fie afirmau existența mai multor dumnezei, născuți în timp (deci fără atributul veșniciei), fie recunoșteau conflictul între diversele ființe „cerești” etc. După ce încheie o primă tiradă la adresa păgânismului limitat, Sfântul Constantin încheie cu o ironie seacă: „Dar de ce să-mi întinez eu gura tot grăind despre asemenea spurcate lucruri, când intenția mea este să înalț laudă adevăratului Dumnezeu? De aceea, hai să-mi clătesc cerul gurii de amarul lor cu o sorbitură din apa sfințeniei, care râurează din nesecatul izvor al dovezilor de putere date de Dumnezeul căruia ne închinăm noi, mai ales că socot de datoria mea să-L binecuvântez pe Hristos prin pilda vieții mele și prin recunoștința ce I-o datorăm în schimbul nenumăratelor și marilor Sale faceri de bine” (ibid., p. 257). Mărturisirea credinței în Hristos este dublată de o osândire directă a păgânismului, comparat aici cu un fel de cuvânt amar, care spurcă gura celui care vorbește despre el.

Meditația la cele sfinte

Dacă ne vom apleca asupra scrierilor Părinților pustiei, vom observa că unul dintre exercițiile ascetice cele mai uzitate constă în meditarea la cuvintele Scripturii sau la lucrarea lui Dumnezeu din natură. Sfântul Constantin cel Mare subliniază cu tărie acest mod de a ne fixa mintea în rugăciune și slăvire a Celui preaînalt. „Deși dovezile acestei stări de lucruri ne stau aproape întotdeauna cât se poate de limpede sub priviri, ele ne apar încă și mai puternic în lumină ori de câte ori, adunându-ne în noi înșine (și, ca să spun așa, încordându-ne puterile minții), stăruim în meditație asupra cauzei lor. De aceea și spun eu că se cuvine să ducem o viață cumpătată și liniștită, să nu ne înălțăm în cuget mai presus decât îi este dat firii noastre și să fim încredințați că Dumnezeu, Căruia nu-i scapă nimic din tot ce se întâmplă, Se află întotdeauna alături de noi” (ibid., p. 259). În esență, această întoarcere către propriul nostru sine, însoțită de o meditare asupra cauzei și scopului tuturor lucrurilor, a fost considerată întotdeauna în creștinism drept calea contemplației naturii și a lucrării săvârșite de Dumnezeu în aceasta. În materialul următor vom continua analiza acestui discurs frumos, născut din rodnicia bogată a inimii Sfântului Constantin cel Mare. (Articol semnat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 14 noiembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente