Din trecutul mănăstirii tulcene Celic Dere

La rubrica „Memoria Bisericii” continuăm periplul nostru dobrogean cu cercetarea unei mănăstiri aflate în apropierea vechii așezări de la Niculițel. Mergem pe drumul național care duce la Tulcea sau chiar din Niculițel, pe lângă pădurile de tei, pentru a ajunge, după localitatea Telița, la Mănăstirea Celic Dere. Chiar dacă denumirea este de origine turcică (celik dere înseamnă pârâiașul de oțel), începuturile acestui așezământ monahal sunt puțin neclare, trimițându-ne în secolul al XVIII-lea, când niște călugări ardeleni veniți de la Muntele Athos au ridicat un prim așezământ. Mai apoi tradiția a reținut că doi călugări, arhimandritul Atanasie Lisavenko (decedat în 1880) și schimonahul Paisie, ar fi ctitorii unui alt așezământ la Celic Dere. Ieromonahul Atanasie, care intrase în monahism la mănăstirea athonită Caracalou, a ridicat pe la 1840, la nord de satul Telița, o mănăstire, numită „Celicul de Sus”, cu viață de sine, în care au fost aduse maici din Basarabia, multe de origine rusă. De asemenea, la 2 km, în vale, a funcționat un alt așezământ, pentru călugări, numit „Celicul de Jos” sau „Celicul Mic”. Totuși, suntem de părere că, inițial, așezământul din vale a fost locuința celor doi duhovnici care îndrumau spiritual pe maicile din Celicul de Sus. Treptat, probabil că așezământul călugărilor s-a mărit, motiv pentru care în 1881 episcopul Iosif i-a mutat pe călugări la Schitul „Acoperământul Maicii Domnului” de la Saon. După acest moment, maicile au dorit să ridice o biserică grandioasă, specifică arhitecturii rusești. Pentru aceasta au strâns importante sume de bani din Basarabia (aflată sub stăpânire țaristă) și România și cu binecuvântarea episcopului Parthenie Clinceni, în 1901, au purces la ridicarea unei biserici, prevăzută cu subsol, cu destinație de criptă. Un an mai târziu, lucrările sunt întrerupte, pentru a fi reluate în 1910 la inițiativa episcopului Nifon Niculescu și cu sprijinul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, după proiectul arhitectului Dumitru Berechet. Primul Război Mondial întrerupe șantierul de la Celic Dere, fiind reluat în 1924. În același an nefast, 1916, vechea biserică de la 1840, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, este dărâmată de o revărsare de apă, astăzi pe locul acesteia fiind o troiță. Noua biserică de la Celic Dere este ridicată pe un deal, în formă de cruce, cu trei turle, una pe naos și alte două pe pronaos. Între 1926 și 1932 a fost zugrăvită în tehnica fresco de către pictorul Gheorghe Eftimie din București. Dacă inițial subsolul era gândit ca o gropniță, între 1932 și 1954 aici a funcționat paraclisul de iarnă cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. A fost sfințită în anul 1932 de către episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos, primind hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Menționăm că la 1909 așezământul de la Celic Dere număra 91 de monahii, fiind condus de stareța Antonina Macarova și subvenționat de stat. În 1948, Celic Dere avea 116 călugărițe. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 4 septembrie 2013, semnat de Adrian Petcu)

Comentarii Facebook


Știri recente