Din trecutul Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colții din București

Pelerinul care merge pe întortocheata Stradă a Doamnei, din Centrul vechi al Capitalei, poate descoperi o biserică ascunsă, dar cu un trecut încărcat și încă nu îndeajuns de cunoscut. Este vorba de Biserica „Sfântul Ilie” – Hanu Colții, al cărei nume ne trimite deja cu gândul la impozantul lăcaș cantacuzinesc din apropierea Pieței Universității. Există o legătură în istorie, despre care cercetătorii arată că atât biserica cantacuzinească, cât și cea asupra căreia ne-am oprit s-au ridicat pe moșia boierilor Doicești, care se întindea între actuala Piață a Universității, străzile Doamnei, Blănari și Colței, chiar până spre Biserica „Sfântul Gheorghe” – Nou. De altfel, înaintea acestei construcții de zid, cu hramul „Sfântul Ilie Tesviteanul”, a fost una de lemn, din cele patru de pe moșia Doiceștilor. Biserica de lemn va fi fost construită pe la 1725-1730 de către clucerul Radu Colțea, nepotul marelui clucer Colțea din Doicești. Două decenii mai târziu, în jurul acestei bisericuțe a fost construit un han. Avem informația că altarul acestei bisericuțe era chiar lipit de clădirea unei prăvălii care dădea în drumul care făcea legătura cu Calea Moșilor. Lăcașul va fi fost unul cercetat de cei care vizitau Bucureștii de la mijlocul secolului al XVIII-lea, într-o perioadă în care războaiele celor trei imperii (țarist, habsburgic și otoman), care râvneau la Principatele Române, păreau că se încheiaseră. Din această perioadă provine icoana Sf. Mare Mucenic Mina datată „iulie 1749” și dăruită de un neguțător Dimitrie din Veria cu familia sa, bisericii din mijlocul hanului Colții. Cutremurele care au fost în 1802, 1829 și 1838 au afectat grav acest lăcaș. Așa se face că, în 1838-1841 august 31, arendașul hanului Colțea, Lazăr Kalinderu, a purces la demolarea vechiului lăcaș și la ridicarea unuia din zid. Noua biserică a fost construită puțin către sud-sud-vest, pentru o poziționare mai bună în incinta hanului. Pe locul vechiului altar, în 1870, exista o cruce. Ctitorul provenea din Macedonia, unii istorici susținând că acesta ar fi fost de origine turcă. Totuși, considerăm că Lazăr Kalinderu provenea dintr-o familie de aromâni, deoarece a fost cel care a instituit utilizarea limbilor greacă și română în cult, situație care s-a perpetuat până spre 1870, când mișcarea de renaștere aromânească a început să se evidențieze. Din această perioadă slujbele s-au săvârșit numai în limba română. Aceeași origine va fi avut acel negustor de la 1749 care donase icoana cu Sf. Mina. Noua biserică a fost ridicată în formă de bazilică, cu trei nave, altar format dintr-o absidă poligonală, și o turlă-clopotniță poligonală pe pronaos, cu un fronton neoclasic. La intrare are un vestibul în stil neoclasic. La începutul secolului trecut, biserica se întreținea din averea proprie și era administrată de fiul ctitorului, Ioan Kalinderu, jurist, silvicultor, consilier regal, mare filantrop, președinte al Academiei Române și administrator al Domeniilor Coroanei. După 1 mai 1904, aici slujea protosinghelul Gherontie Tomescu, adus de la Mănăstirea Ghighiu. În 1841-1895, s-a numit Biserica „Sfântul Ilie” – Hanu Colții, după acest an „Sfântul Ilie” – Kalinderu, după 1954 „biserica bulgară”, iar din august 2008 a revenit la denumirea inițială. După cutremurul din 1940 și în 1953-1954, biserica a fost reparată. La retârnosirea din 24 octombrie 1954, săvârșită de patriarhii Justinian și Kiril al Bulgariei, lăcașul a fost dat spre utilizare comunității bulgare din București. În prezent, lăcașul are statut de biserică parohială din cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 9 octombrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente