Din istoria unui popor care s-a identificat cu Biserica sa

Între cei care s-au referit în secolul al XVI-lea la Țările Române și la locuitorii lor se numără și Antonio Possevino (1533-1611), diplomat și prelat occidental catolic. Descrierile lui mărturisesc rezistența românilor transilvăneni în fața presiunilor de a trece la alte confesiuni creștine.

Planul său a fost să ajungă și în Țara Românească și Moldova, dar a fost împiedicat de teama otomanilor: la 11 iulie 1583, Possevino scria din Cracovia cardinalului Gallii despre intenția sa de „a pătrunde mult mai departe decât Moldova și Țara Românească”, ceea ce înseamnă că cele două țări românești din afara arcului Carpaților fuseseră în mintea sa obiective sigure. Acțiunea italianului în Transilvania venea într-un moment favorabil, din anii â70-â80 ai secolului al XVI-lea, când țara, după vreo trei decenii de afirmare și de impunere a Reformei, avea din nou în frunte un principe cato-lic (Ștefan Báthory), dornic să refacă puterea pierdută și prestigiul Bisericii romane. În aceste planuri ale principelui (devenit, între timp, rege al Poloniei) intrau oarecum indirect și românii ardeleni, asaltați de Reformă (mai ales de calvinism), deși protestantismul nu fusese gândit inițial să vizeze popoarele ortodoxe. Grija lui Ștefan Báthory și a celorlalți principi din familia sa nu erau românii în sine ori îmbunătățirea sorții lor, ci împiedicarea extinderii și consolidării Reformei. De aceea, sub Báthorești, Biserica răsăriteană a românilor a putut scăpa, parțial și vremelnic, de stânjenitoarea presiune și ie-rarhie calvină, reorganizându-și vechile structuri.

Românii sunt tratați pe larg de iezuitul italian (în cartea sa, numită Transilvania) nu numai datorită numărului lor copleșitor, dar și prin prisma planurilor de revigorare a catolicismului. Scoaterea românilor de sub tutela calvinismului nu era menită, în ochii unora dintre conducătorii laici și eclezias-tici catolici de-atunci, să le întărească acestor români credința și Biserica lor tradițională, ci să pregătească extinderea printre ei a credinței romane. Possevino va fi fost informat prin oamenii săi că adevăratul câștig pentru Biserica Romei nu s-ar fi realizat atât prin revenirea din „rătăcire” a ungu-rilor, sașilor și secuilor, cât prin catolicizarea românilor, masa demografică substanțială a țării. În acest context, se produce și descrierea românilor.

Cum descrie Possevino Transilvania

Întâi, pentru Possevino sunt importante originea și limba românilor: „Și încă acum aceștia, care se cheamă români, locuitori în aceeași Transilvanie, dau destule semne că descind din aceia care din Italia veniră acolo, având ei limba foarte stricată «provenită» din italiană ori din latină și arătând prin înfățișare de a fi descinși din noi ceilalți «italieni»”. Deși au trăit până atunci fără studii și „asupriți”, acești români arată – constată autorul nostru – la chip și în acțiunile lor „suflet și judecată italiană”. Omul de acțiune al „Companiei lui Iisus” vede, prin urmare, în românii descinși din romanii veniți din Italia și vorbitori de un fel de latină sau italiană, pe unii „de-ai săi”, mai ușor de convins prin aceasta – crede el – de aderarea la credința romană. Amintirile antice în legătură cu românii sunt evidențiate și cu prilejul prezentării Țării Hațegului: „Hațegul este un mic district, în unghiul cel din urmă al Tran-silvaniei, despărțite de restul regatului «Ungariei» […]; cu toate că, din această parte, «Transilvania» are o largă cale de trecere spre Țara Românească. În mijloc este o țară chemată Hațeg, locuită (ca și restul zisei mici provincii) de unguri și români; dar în partea meridională se văd încă și azi vestigii ale unui mare oraș, pe care locuitorii le cheamă Varhely «în românește Grădiște, azi Sarmizegetusa, fosta Ulpia Traiana, fondată de cuceritorul Daciei», ceea ce înseamnă Locul orașului și unde românii caută printre acele ruine medalii de aur și de argint, săpând și alte antichități”. Banatul de Lugoj și Caransebeș este prezentat ca fiind locuit de români și sârbi („Vallachi et Rasciani”), iar „comitatul” Făgărașului îi apare lui Possevino ca o regiune distinctă: „Este, prin urmare, acel ținut «așezat» într-un loc foarte frumos, având un castel bine întărit și mai bine de șaptezeci de sate, mai toate pline de români, chiar dacă în această țară a Făgărașului sunt unguri, sași și români”.

Românii au luptat cu orice preț pentru Ortodoxia lor

Descrierea vieții religioase a românilor transilvăneni pornește de la statutul social-politic inferior al acestora, de la situația lor de supuși: „Cât despre români…, acest soi de oameni, chiar dacă în felul de a mânca, de a se îmbrăca și de a locui sunt demni de dispreț și mult deprinși și foarte aplecați spre pradă, au totuși câțiva nobili între ei, dar nu de atâta trecere câtă au ungurii; și, cu toate că uneori se dovedesc mai viteji decât ungurii în războaie, sunt ținuți totuși mai prejos în a fi răsplătiți de principe”. Românii sunt – cum se vede – „josnici” pentru autorul italian, fiindcă sunt ținuți jos, adică asupriți de stări sau de națiunile recunoscute, în ciuda originii lor ilustre, în ciuda strămoșilor lor romani, odinioară stăpânii lumii. Fără s-o spună în mod direct, Possevino leagă această situație discriminatorie a româ-nilor și de credința lor ortodoxă, fiindcă adaugă imediat cât este de uimitor faptul că acești români din Transilvania au fost atât de îndărătnici, împreună cu cei din Țara Românească și Moldova, în Orto-doxia lor, adică „în schisma lor și în ritul grec” („dal loro scisma et rito greco”). Cu alte cuvinte, o cauză a stării lor mizere era și „încăpățânarea” de a se păstra cu orice preț întru ortodoxie, tratată de stăpânii Transilvaniei și ai Europei Occidentale și Centrale drept „schismă”.

În același loc, Possevino dă detalii și despre organizarea bisericească a românilor transilvăneni: aceștia aveau un mitropolit cu reședința la Alba-Iulia, întărit de principe în această demnitate, după sfințirea sa ca episcop de către forurile eclesiastice; mai aveau un episcop în ținutul Dejului (probabil la Vad) și un altul la Șimleu; Liturghia se făcea în limba slavonă, numită „rasciană ori sârbească” („lingua rasciana o serviana”), dar preoții români, numiți „poppi”, aproape nu înțelegeau ceea ce ci-teau. Lucrul nu este de mirare, pentru că la fel se întâmpla peste tot, în situația în care limbile liturgice erau diferite de cele vorbite de popor. Preoți mai puțin instruiți, care învățau unele părți ale slujbei pe de rost, fără să poată traduce totul, sunt consemnați și în mediile catolice. Alte detalii date de Possevino sunt, de asemenea, pline de interes: românii țin foarte strict posturile și sărbătorile; nu acceptă presiunile nobililor de a trece la „erezia” lor, a acestor nobili (adică la calvinism) și fac plângeri în acest sens la principe; pricinile spirituale („le cause spirituali”) sunt decise de către epis-copii lor; ceremoniile și Liturghia sunt aproape aceleași ca la catolici, deși comit „erorile” semnalate și la ceilalți „schismatici”.

În istoriografia română, s-a înregistrat o îndelungată discuție despre organizarea Bisericii românilor din Transilvania, în Evul Mediu și în perioada modernă timpurie. Uneori, discuția a îmbrăcat accentuate forme polemice, întreținute și de o serie de patimi omenești, situate departe de rigoarea specifică cercetărilor oneste. Astăzi, în urma valorificării unor noi mărturii – între care și cea a lui Possevino -, se știe mai sigur ceea ce odinioară doar se bănuia. Rangul arhiepiscopal și apoi mitropolitan al bisericii românilor transilvăneni (confirmat astăzi și de elocvente surse din ambianța Marii Biserici de la Constantinopol) este destul de vechi, deși greu de detectat exact în timp. La fel de dificilă este și problema întinderii jurisdicției eparhiilor transilvane și a celor din Banat și părțile vestice, precum și a centrelor (reședințelor) acestor scaune vlădicești. Până târziu, în secolul al XVIII-lea, ele s-au aflat sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești (fapt confirmat în vremea domniei lui Mihai Viteazul), dar și a Mitropoliei Moldovei, mai ales pentru părțile nordice ale Transilvaniei. Toate acestea sunt doar frânturi dintr-o istorie zbuciumată a unui popor, care s-a identificat cu biserica sa și care, împreună cu biserica sa, a fost plasat secole la rând pe o treaptă inferioară, în propria țară, în care însă puterea a aparținut unor elite de alte limbi și credințe.

FOTO: Biserica „Sfântul Nicolae” din Densuș, județul Hunedoara, secolul al XIII-lea

(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică din 4 august 2013, apărut sub semnătura Acad. Ioan-Aurel Pop)

Comentarii Facebook


Știri recente

În imagini: Hirotonie la Mănăstirea Radu Vodă

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Radu Vodă din București, sâmbătă, 23 ianuarie 2021. În cadrul slujbei, diaconul Adrian Stolnicu a fost hirotonit preot pe seama…