Dimensiunea pascală a picturii bisericești ortodoxe

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea Conferinței Naționale „Unitate dogmatică și specific național în pictura bisericească” (ediția a II-a), organizată de Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române, Palatul Patriarhiei, luni, 05 mai 2014 (text revăzut de autor):

1.Cuvânt și icoană, Scriptură și pictură în lumina Învierii lui Hristos.

În Noul Testament, Iisus Hristos este numit Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1, 14; Apocalipsa 19, 13) și Chipul sau Icoana lui Dumnezeu (Coloseni 1, 15; Filipeni 2, 6). De aceea, în Biserica Ortodoxă cuvântul și icoana se asociază pentru a reda taina mântuirii lumii în Iisus Hristos. Legătura dintre Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și Sfânta Scriptură a Noului Testament este una de conținere reciprocă în sensul că „Noul Testament în cel Vechi se ascunde, Vechiul Testament în cel Nou se descoperă” după cum spunea Fericitul Augustin.

De ce? Pentru că centrul de lumină și convergență al Sfintei Scripturi este taina Persoanei lui Hristos – Dumnezeu Cuvântul, după cum ne arată Însuși Hristos Cel înviat când în drum spre Emaus tâlcuiește ucenicilor Luca și Cleopa Sfânta Scriptură a Vechiului Testament amintindu-le locurile din cărțile lui Moise și Proroci care vorbesc despre El (cf. Luca 24, 13-35).

Această exegeză hristocentrică a Sfintei Scripturi a devenit normativă pentru Biserică, deoarece toată istoria mântuirii neamului omenesc este îndreptată spre taina Învierii lui Hristos, ca temelie a învierii universale a umanității și ca dobândire a vieții cerești veșnice. Exegeza pascală hristocentrică a Sfintei Scripturi se finalizează însă în Sfânta Euharistie, deoarece la frângerea pâinii în casa din Emaus ucenicii L-au recunoscut pe Iisus Hristos, înțelegând că Însuși Dumnezeu – Cuvântul le-a tâlcuit lor cuvintele Scripturii care vorbeau despre El. Însă Hristos Cel înviat S-a făcut nevăzut. Spațiul casei materiale din Emaus nu-L poate reține, deoarece Învierea Lui nu este simplă revenire la viața pământească biologică stricăcioasă, supusă determinismului materiei, sau supusă spațiului și timpului care separă pe oameni unii de alții. Iisus Cel înviat trăiește deja viața cerească eternă într-o totală libertate. El Se arată din când în când ucenicilor doar pentru a dovedi realitatea Învierii Sale. De aceea, în noaptea de Paști cântăm: „Astăzi prăznuim omorârea morții și începutul unei alte vieți, veșnice” sau „Acum toate s-au umplut de lumină; și cerul și pământul și cele dedesubt„, adică acum toate au un sens ultim, toate se îndreaptă spre Înviere. În Hristos Cel înviat se inaugurează Paștele ca trecere sau transfigurare și mutație a vieții pământești spre viața cerească eternă, se dăruiește în arvună cerul nou și pământul nou în care moarte nu va mai fi (cf. Apocalipsa 21, 4). Cântările de Paști sunt cântări de biruință, de trecere de la moarte la viață, de pe pământ la cer, de la păcat la sfințenie, de la tristețe la bucurie. De aceea, cântăm: „Să se veselească cele cerești și să se bucure cele pământești, că a făcut biruință cu brațul Său Domnul, stricat-a cu moartea pe moarte„.

După cum exegeza pascală a Sfintei Scripturi nu este doar orientativă, ci normativă pentru viața Bisericii, pentru că sensul final al cuvântului rostit trebuie să fie comuniunea, tot așa lumina, pacea și bucuria Învierii Domnului trebuie să fie dimensiunea sau perspectiva fundamentală a iconografiei sau a picturii bisericești.

2. Lumina și slava Învierii au fost anticipate în Schimbarea la față a Domnului.

Cu puțin timp înainte de Pătimirile Sale, Hristos Domnul a luat cu El trei ucenici, și anume pe Petru, Iacob și Ioan și a urcat cu ei pe un munte înalt, pe Tabor, potrivit Tradiției, și acolo pe munte S-a schimbat la față, încât fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui erau albe ca lumina (cf. Matei 17, 2). Deodată, au apărut Moise și Ilie, care reprezentau Legea și Profeții, și vorbeau cu El despre cele ce urmau să se întâmple. Apoi a apărut un nor luminos, din care un glas a zis: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit în Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați” (Matei 17, 5), iar Moise și Ilie au dispărut și Iisus a vorbit cu ucenicii Săi. Troparul sărbătorii spune: „Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea […]„, adică pe măsura capacității lor de a o privi.

De ce a arătat Hristos Domnul slava Sa ucenicilor Săi înainte de Pătimirile și de Moartea Sa?

Hristos Domnul le-a arătat celor trei ucenici slava Sa, adică fața Sa transfigurată în lumina slavei Împărăției cerurilor, pentru ca atunci când ei vor vedea fața Sa desfigurată de durerile și de chinurile morții să înțeleagă mai bine că Cel ce suferă pe Cruce este Domnul slavei, dar și pentru a-și aduce aminte că ori de câte ori Iisus a prevestit moartea Sa, El a precizat și că „a treia zi va învia„. De aceea, după Pogorârea Sfântului Duh, la Cincizecime, Sfântul Apostol Petru a vorbit despre Învierea lui Hristos ca fiind profețită de proroci: „Pe cel cuvios al Tău nu-l vei lăsa să vadă stricăciunea” (Psalm 15, 10; cf. Fapte 2, 27), reproșând mai marilor poporului că „au omorât pe Hristos, dar Dumnezeu L-a înviat” (Fapte 2, 23-24). Iar Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos, Cel ce a fost răstignit, este „Domnul slavei” (Cf. 1 Corinteni 2, 8).

Este semnificativ faptul că Icoana ortodoxă a Învierii Domnului nu prezintă ieșirea lui Hristos din mormânt ca în tablourile renascentiste occidentale, ci icoana coborârii lui Hristos la iad, și anume cu sufletul Său unit cu Dumnezeirea Sa. Cântările din Sfânta și Marea Sâmbătă, ca și Prohodul Domnului, ne spun că Hristos a „surpat”, a „zdrobit” sau a „prădat” iadul cu strălucirea Dumnezeirii Sale, ridicând pe Adam din stricăciune, adică ridicând din coruptibilitate firea omenească moștenită de la Adam și Eva. Deși Hristos nu coboară la iad cu trupul, deoarece trupul Său se află în mormânt, totuși El este prezentat în icoana Învierii ca lumină strălucitoare care ia forma corpului uman, formă purtată în sufletul Său plin de strălucirea Dumnezeirii Sale. În mod semnificativ, slava lui Hristos Cel ce coboară la iad, pentru a transforma întunericul și singurătatea din iad în lumină și comuniune de iubire și bucurie negrăită și preaslăvită a drepților care au așteptat venirea lui Mesia, este, în iconografia ortodoxă, asemănătoare cu slava Schimbării la față a lui Hristos pe muntele Taborului. Această slavă a Învierii lui Hristos coborât în iad cu sufletul Său îndumnezeit va copleși apoi și trupul Său din mormânt, astfel încât materia trupului înviat al lui Hristos este complet îndumnezeită, complet înduhovnicită, devenind interioară spiritului și complet liberă față de orice determinism al existenței biologice amestecată cu stricăciunea și moartea.

3.De ce Biserica Ortodoxă nu a respectat cronologia Noului Testament când a fixat în calendar sărbătoarea Schimbării la față a Domnului, și anume în loc să fixeze această sărbătoare înainte de Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului a mutat-o în ultima lună a anului bisericesc, care are un caracter intens eshatologic, adică în luna august, și anume în ziua a șasea?

Pentru că Învierea lui Hristos este arvuna, „începătura” sau temelia Învierii de obște, care va fi însoțită de Judecata universală sau Judecata de Apoi. Trebuia ca slava Învierii lui Hristos, anticipată în slava Schimbării la față a lui Hristos, să fie înțeleasă și ca arvună a slavei lui Hristos Care va veni să judece vii și morții și a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit. Cu alte cuvinte, slava lui Hristos arătată pe muntele Taborului este în același timp slava Învierii Sale și slava celei de-a doua veniri a Sa, la sfârșitul veacurilor, când cerul și pământul de acum vor fi înlocuite cu un cer nou și un pământ nou. De fapt, proclamarea Învierii lui Hristos în Ortodoxie se săvârșește în afara locașului de cult, deoarece aceasta anticipează simbolic Învierea de obște și Judecata de Apoi, în urma căreia păcătoșii care nu s-au pocăit „vor pieri de la fața lui Dumnezeu, iar drepții se vor veseli” (cf. Psalm 67, 2-3).

Sărbătoarea Schimbării la față a Domnului a fost fixată în ziua a șasea, a lunii august, pentru că în ziua a șasea a fost creat omul, după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor, fiind chemat să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin comuniune cu El, adică prin împărtășirea de harul și de slava Sa veșnică. Dar fiindcă vechiul Adam, prin neascultare, a devenit păcătos și muritor, Hristos Domnul, Noul Adam, prin smerită ascultare până la moarte (Cf. Filipeni 2, 8) a redeschis oamenilor calea mântuirii, a asemănării cu Dumnezeu prin sfințenie și a participării lor la viața veșnică.

Maica Domnului, care, după Adormire, s-a mutat la viața veșnică, fiind Maica Vieții, este icoana Bisericii care ne trece de pe pământ la cer, prin toată lucrarea ei sfințitoare și mântuitoare, Biserica fiind plină de harul și iubirea Preasfintei Treimi. La ziua Judecății de obște, de o parte și de alta a tronului de judecată al lui Hristos Cel ce Se arată întru slavă, se află ca mijlocitori Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, care se roagă pentru mântuirea celor ce în ceasul morții se aflau în stare de pocăință. Această vedere a slavei lui Hristos ca Judecător al întregii umanități după Învierea de obște este concentrată în icoana Deisis, care rezumă aspectul eshatologic al lunii august, întrucât finalitatea timpului din anul bisericesc este dobândirea vieții veșnice.

Prin urmare, dimensiunea istorică a slavei Învierii lui Hristos, anticipată în Schimbarea la față a Domnului înainte de pătimirile Sale, devine o dimensiune cosmică prin plasarea sărbătorii Schimbării la față a lui Hristos în ultima lună a anului bisericesc. Această sărbătoare, împreună cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august) și cu sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) ne arată legătura profundă între slava Învierii lui Hristos Cel răstignit și slava lui Hristos – Dreptul Judecător, ca slavă împărtășită de El celor ce au crezut în El, L-au iubit și L-au mărturisit în lume prin cuvânt și faptă.

Bucuria pascală a drepților este dată de harul lui Dumnezeu care susține întreg universul. De aceea, în Ortodoxie, bucuria pascală este o bucurie sau o lumină cosmică, este sensul ultim al universului. În acest sens, iconografia ortodoxă, indiferent de tematica ei, transmite o bucurie sau o lumină pascală. Lumina Învierii lui Hristos se vede pe fețele sfinților, ca lumină venind din sufletele lor care au înviat din moartea păcatelor prin unirea lor tainică și sfântă cu Hristos în rugăciune, pocăință și împărtășire euharistică.

Lumina Învierii lui Hristos se vede tainic prezentă în pliurile veșmintelor sfinților, ca simbol al virtuților care au rodit în ei începând cu „haina luminoasă” primită la Botez. Lumina Învierii lui Hristos se vede și în verdele translucid al naturii, în crestele luminate ale munților și în toată creația pătrunsă tainic de harul necreat al lui Dumnezeu și îndreptată spre cerul nou și pământul nou care vor fi luminate de slava neapusă a lui Hristos din Ierusalimul ceresc.

În mod deosebit, slava Învierii lui Hristos se vede în aureola sfinților, ca mărturie că gândirea și viața lor sunt deplin unite cu Hristos, iar slava Învierii Sale tainic prezentă acum în sufletele lor se va arăta deplin și în trupurile lor la Învierea de obște, după cum ne învață Sfinții Isihaști, care au pregustat încă din lumea aceasta pământească slava, pacea și bucuria Împărăției cerurilor, arătate ucenicilor lui Hristos pe muntele Tabor.

În această privință, aceeași lumină a Învierii lui Hristos străbate deodată Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, Filocalia, Iconografia și Imnografia ortodoxă autentică. Prin toate se binevestește bucuria Învierii Domnului nu numai de Sfintele Paști, ci și în fiecare Duminică și sărbătoare, iar ultimul articol din Crezul ortodox arată dinamica vieții creștine îndreptată spre Înviere și speranța mântuirii: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!„.

Când iconografia pierde perspectiva ei pascală, ea încetează a mai fi o teologie a transfigurării, a păcii și a bucuriei izvorâte din credința și rugăciunea Bisericii lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă.

Prin urmare, fiecare pictor ortodox autentic trebuie să fie un dascăl al luminii și al bucuriei pascale, pentru ca pictura lui să confirme ceea ce spun cântările liturgice ortodoxe în general și mai ales această cântare: „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu […]„.

***

Anul acesta, 2014, fiind Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română, ediția a doua a Conferinței Naționale „Unitate dogmatică și specific național în pictura bisericească” (5 – 8 mai 2014) are ca temă principală Arta brâncovenească – izvor de inspirație.

Programul Conferinței conține prelegeri privind pictura brâncovenească, dar și vizite de studiu la unele biserici brâncovenești și la Muzeul Național de Artă al României.

Întrucât Conferința Națională a pictorilor bisericești se desfășoară anul acesta în perioada pascală, marcată de bucuria Învierii Domnului, dorim organizatorilor, oratorilor și tuturor participanților la această conferință să se bucure de luminile credinței exprimate în frumusețile artei brâncovenești, descoperind în aceasta armonia dintre arhitectură, sculptură și pictură, ca fiind izvor de pace și binecuvântare.

DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente