„Didahiile” Sfântului Antim Ivireanul

Georgian prin origine, școlit la Constantinopol, cu o carieră ecleziastică de neegalat în Țara Românească, Sfântul Antim Ivireanul și-a înscris cu cinste numele în cartea de aur a istoriei noastre naționale și bisericești. Brodeur, sculptor, gravor și xilograf, constructor și desenator, pictor și portretist, miniaturist și caligraf, cunoscător a multe limbi străine și ilustru predicator, ‘smeritul’ Antim rămâne prin tot ceea ce a lăsat posterității un spirit plurivalent, o adevărată vistierie de daruri. Prin opera sa cea mai cunoscută, ‘Didahiile’, lucrare omiletică de referință în istoria predicii din țara noastră, Antim poate fi numit ctitor al limbii literare românești.

Mitropolitul Antim Ivireanul este întemeietorul elocvenței sacre românești, al oratoriei în dependență de cult și de biserică. Cu Antim, predica se consacră la noi ca gen de mare efect și audiență, trecând din pridvor în incinta însăși a literaturii. S-a afirmat multă vreme că modelul omiletic al Ivireanului ar fi fost Ilie Miniat, acel ‘Demostene cu anteriu al grecității de cădelniță’, cum îl descrie Nicolae Iorga. Dar e cronologic imposibil ca Antim să fi cunoscut predicile Miniatului, care au fost tipărite postum în 1718, la Leipzig, și traduse la noi abia în 1724 de mitropolitul Neofit. Ierarhul georgian luase contact cu arta marilor predicatori ai Răsăritului ortodox, după cum a cunoscut și oratoria antică și medievală, pe lângă Ioan Hrisostom, citise și pe Sfinții Grigore de Nazianz sau Vasile cel Mare.

‘În seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește…’

De la mitropolitul Antim Ivireanul ne-au rămas peste 30 de predici, intitulate ‘didahii’ sau cuvinte de învățătură. În afară de ‘Cazaniile’ lui Varlaam, ‘Didahiile’ lui Antim Ivireanul sunt primele predici originale, vii, luate din actualitatea vremii, primele luări de poziție clare și curajoase față de toate problemele de ordin social, moral, cultural și teologic, pe care le întâmpinau societatea și biserica românească a acelor vremuri. N-a rămas nici o categorie socială din timpul lui Constantin Brâncoveanu căreia ierarhul Țării Românești să nu i se fi adresat, cum zice el însuși în cuvântul de învățătură la Duminica Vameșului:

‘Nimeni să nu socotească din voi, și să zică în inima lui: ce treabă are vlădica cu noi, nu-și caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre? De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară din păgâni și din ceia ce nu sânt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pe toți, iar nu de la alții, până când vă voiu fi păstoriu’ (Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit).

Contextul social în care se afla Țara Românească la începutul secolului al XVIII-lea era unul dificil pentru marea majoritate a populației. În mâna unui mic număr de familii boierești, în frunte cu Cantacuzinii și rudele apropiate, se concentrase cea mai mare parte a pământurilor din țară. Marea boierime, atotputernică pe latifundiile sale, abuzivă și rapace, a dus rapid la îngrădirea și desființarea drepturilor țăranilor, la aservirea și ocuparea satelor rămase încă libere. Procesul de vânzare a delnițelor (parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv), fie direct, fie printr-o prealabilă zălogire, s-a datorat lipsei de bani pentru plata dărilor și, nu rar, foametei. Aceste aspecte sociale au fost observate de ierarhul din Iviria, iar nedreptățile au constituit subiect de critică pentru boierime și domn în unele din predicile sale. Un exemplu îl constituie cuvântul la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, predică la care a fost de față însuși conducătorul țării: ‘Să nu socotească împărații și stăpânii pământului că i-a pus Dumnezeu să șadă pe scaun frumos, numai spre vedere înaintea ochilor omenești, împodobiți cu veșminte scumpe, cu coroana pe cap și cu sceptrul de aur în mână, căci numai singură dreptatea este care-i face cinstiți înaintea norodului…, cum zice un filozof, că cel mai bun cuvânt pentru a trăi omul este acela care păzește dreptatea pentru toți’.

Ceva din suflarea lui Bossuet

De la Ioan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea împăratului și mai ales a împărătesei, la Constantinopol, nimeni nu s-a mai adresat unei societăți cu atâta asprime, afirma Nicolae Iorga. Este o realitate că, într-o epocă de ploconeli, Ivireanul, cu ardoarea inimii lui și în obstinația eticistă, are o directețe neobișnuită. Și tot marele istoric român crede că, în diatribele sale, mitropolitul are ‘ceva din suflarea lui Bossuet și a marilor arhierei ai Bisericii apusene, care nu mergeau la curtea lui Ludovic al XIV-lea pentru a-și da învoirea la orice se petrecea acolo’.

Mitropolitul nu cruța pe nimeni, de orice grad sau stare socială ar fi fost. Chiar lui Brâncoveanu îi atrăgea atenția adeseori, însă ‘din datorie, ca un păstor sufletesc, iar nu cu vicleșug’.

În mai multe cuvântări, mitropolitul Țării Românești prezintă viața grea a celor de jos, ca rezultat al supunerii sub ‘jugul păgânului’, al turcului, dar și urmare a lăcomiei și jecmănirii pe care o arată boierii pământeni față de țărani. ‘Sunt unii dintre noi ce fac jafuri și fac câte sunt mai rele pe pământ, apoi să duc cu gând ca acela ce dă vreunui popă să-i facă sărindariu ca să i să iarte păcatul și el tot cu totul stă în tina răutății’ (Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză).

Ceea ce incriminează ierarhul Antim sunt lăcomia, duplicitatea morală și fățărnicia boierilor care-i exploatează până la sânge pe cei neavuți, iar pe de altă parte vor să pară că sunt împlinitori ai rânduielilor creștine. Boierii vizați de prelat căutau iertare pentru jafurile lor nu cu hotărârea de a îndrepta relele săvârșite, ci cu gândul de a continua să rămână pe făgașul vieții lor de nedreptăți și risipă.

Pentru a se pune la adăpost de eventuala neplăcere pe care le-ar produce-o vreun duhovnic mai conștiincios și mai exigent, boierii își căutau doi duhovnici: unul de la sat, ‘om prost, pentru ca să se teamă de noi și să-i fie rușine de fețele noastre și cele ce vom zice noi așa să fie, socotind în gândurile noastre că, precum înșălăm pre dânsul, vom înșăla și pe Dumnezeu. Dară Dumnezeu nu să înșală, ci ne înșălăm noi, spre peirea noastră cea sufletească’. Celuilalt duhovnic, de la oraș, ‘când mergem să ne ispovăduim, nu spunem că mâncăm carnea și munca fratelui nostru, creștinului, și-i bem sângele și sudoarea feței lui cu lăcomiile și cu nesațiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea și vinerea, pește și în post raci și untdelemn și am băut vin’ (Cuvânt de învățătura la Duminica Floriilor).

‘Didahiile’, operă permanent actuală

Siliți să trăiască sub apăsarea unor oameni plini de pizmă, vicleni, pârâtori, plini de păcate vechi și bine cultivate, pe care mitropolitul nu le putea admite nici ca ierarh și nici ca om, țăranii nu se puteau ridica, nu se puteau dezvolta. Excesiva exploatare fiscală, de la care era exceptată marea boierime, apăsa asupra populației sărace și face pe mitropolitul Antim să exclame suspinând: ‘Cum dară se va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de țară sarcina cea grea a relelor care o supără?’ Dar tot el vine cu răspunsul: ‘Să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătățile, urâciunea, vrajba, zavistia… Toți să ne rugăm, toți să cerem ajutoriu… Nu unul să să roage și altul nici să gândească; unul să plângă și altul să râză, unul să să întristeze și altul să să bucure. Pentru că atunce adevărat, Dumnezeu nu ne ascultă’ (Cuvânt de învățătură la 26 octombrie).

Ctitorul mănăstirii cu hramul ‘Duminica Tuturor Sfinților’ din București avea multă compasiune pentru cei oropsiți, cu atât mai mult, cu cât contrastul între penurie și avuție, umilință și îngâmfare, suferință și huzur întrecea în acea vreme orice măsură. Luând partea dezmoșteniților vieții, Antim atenționează că ‘nu se cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați, că sunt vrednici acestui dar și cei mici și smeriți. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preț și cei mici n-au cu ce să-și acopere trupul; cei mari se odihnesc pe așternuturi moi și frumoase și cei mici se culcă pe pământul gol și pe pae; aceia însoțiți cu mulțime de slugi, iar aceștia lipsiți, pustii și de ajutoriu și de priiateni; aceia între răsfățări și între bogății și acestea între primejdii și între întristăciuni. Însă, cu toate aceștia măriri despărțite, nu să cuvine celor mai mici mai puținică cinste și dragoste decât acei ce să cuvine celor mari și bogați, nici iaste cu dreptate celor mari să li se închine lumea și pe cei mici să-i batjocorească, de aceia să se rușineze și pre aceștia să-i înfrunteze, pentru căci măcar că cei mari cu sila și cu puterea răsplătesc sudălmile, iar cei mici au îngeri sprijinitori în ceriu de pedepsesc pe cei ce-i obidesc’ (Învățătură la neomvrie 8, în zioa Săborului sfinților îngeri).

‘Didahiile’ sunt și astăzi o operă actuală prin faptul că autorul lor s-a străduit, în limita puterilor sale, să sprijine, să ajute pe păstoriți în nevoile lor, în aspirațiile lor. El nu s-a mulțumit să rostească de la înălțimea amvonului cuvinte de mângâiere către cei asupriți, ci le-a arătat că el însuși cunoaște starea fiecăruia și este părtaș la ea: ‘Încăș poate să zică fieștecine din voi în gândul său: dară noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem aceste ce zici. Ci eu încă zic că iaste așa și crez: numai că la greul acela sunt și eu părtaș și într-acel jug ce trageți voi, trag și eu…’ (La Duminica Vameșului, cuvânt de învățătură).

Aspecte sociale în predicile antimiene

Ierarhul ivirean s-a călăuzit întotdeauna după ideea de a smulge comunitatea păstoriților săi din amorțeala deprinderilor rele, din marasmul în care-o îmbrâncise neomenia stăpânitorilor, pentru a-i imprima un impuls spre o viață curată, fără patimi: ‘Viermele ce zace la rădăcina hreanului, de-i va zice cineva să iasă de acolo să meargă la alte rădăcini mai bune și mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste, căci acolo s-au născut și întru aceia s-au pomenit. Așa și voi pomenindu-vă întru aceste fapte și lucrări și nefiind cineva să vă învețe, cu adevărat vă par amare acum vorbele mele, nefiind obicinuiți cu dânsele…’ (Cuvânt de învățătură la Duminica Lăsatului sec de brânză).

Predica Sfântului Antim, rostită de la înălțimea amvonului mitropoliei și adresată de la domn până la oamenii din popor, răspundea unei faze în care măsura, bunul-simț, corectitudinea fuseseră izgonite din sufletele oamenilor de jafurile veroase, de incorectitudinea morală, de intrigile și calomniile nesfârșite. De aceea, el compătimește poporul, țara, pentru ‘necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cele grele și nesuferite’. Aproape nu este predică în care să nu se vorbească de ‘scărbele și nevoile ce ne-au împresurat’, ‘toți pătimesc, toți sunt în scârbe, toți suspină sub jugul cel greu al nevoiei’. Strigătul cel mai dureros îl scoate Antim când constată, cutremurat, că însăși ființa întregului neam era în primejdie: ‘Noi suntem cu toții, carii pătimim atâtea scârbe nesuferite și stăm în cumpene să perim de nevoi, de nenorociri’.

Ca slujitor al altarului, Antim a fost adânc convins de forța înnoitoare a învățăturii Mântuitorului. Dar și-a dat seama că pentru eliminarea relelor societății din timpul lui sunt necesare, pe lângă predică, și alte mijloace de a schimba starea de lucruri în care se aflau cei mulți și apăsați. Ca și în ziua de astăzi, fără o ambianță socială prielnică dezvoltării sănătoase a credincioșilor, predica nu înseamnă mare lucru și nu-și realizează nici pe departe scopul urmărit.

Rostite cu aproape 300 de ani în urmă în Catedrala mitropolitană de atunci (actualmente patriarhală), ‘Didahiile’ Sfântului Antim Ivireanul pot fi citite și astăzi pentru adâncimea analizei psihologice și darul observației realiste pe care le vădește autorul său, pentru pateticul care mișcă sufletele, pentru măiestria lor artistică. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 27 septembrie 2011)

FOTO: Medalionul central desenat de Sfântul Antim Ivireanul în fruntea așezământului său, reprezentând ctitoria sa din București cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”. În fiecare din cercurile care înconjoară ovalul din mijloc se află câte o literă; acestea adunate dau numele mitropolitului georgian

Comentarii Facebook


Știri recente