Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu – interviu cu pr. prof. Gheorghe Holbea

Feodor Mihailovici Dostoievski este unul dintre cei mai cunoscuți și importanți scriitori ruși. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conștiință extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane și analiza politicii sociale și spirituale a societății din Rusia epocii sale. Este un clasic al literaturii universale, a cărui operă e o strălucită replică literară și filosofică la criza socială și spirituală a vremii sale. Geniul său se datorează și credinței ortodoxe întipărite lui de mic de către mama sa. Întreaga sa operă este un dialog cu Dumnezeu, o luptă a sufletului său zbuciumat de boală și necazuri. Despre religiozitatea operei lui Dostoievski am vorbit cu pr. prof. Gheorghe Holbea, de la Facultatea de Teologie din București.

Părinte profesor, se folosește foarte des sintagma „caracterul religios al operei lui Dostoievski”. În ce constă amprenta creștinismului asupra operei scriitorului rus?

Feodor Mihailovici Dostoievski a crescut în atmosfera Ortodoxiei, studiind profund Sfânta Scriptură, mai ales în perioada deportării în Siberia. Grăuntele lui spiritual, sădit într-un trup plăpând, a crescut, transformându-i trupul bolnăvicios în purtătorul unuia dintre cele mai bogate tezaure pe care le-a produs pământul rus, chiar european. Pioasa-i mamă i-a trezit tot fondul sufletesc cu care a venit în lumea aceasta, închisoarea i-a alimentat și i-a desăvârșit acest arbust spiritual, iar societatea imorală din timpul său, cucerită de socialismul ateu și de indiferentism, l-a oțelit și mai mult în lupta contra a tot ceea ce era incompatibil cu ființa sa sufleteacă, ce simțea un fior mistic în fața dumnezeirii, către care magnetic era îndreptată spre slujire, spunea Ștefan Dobra. Lumea din opera lui Dostoievski este reflexul întregii lui stări sufletești. Sufletul său se prelungește într-al eroilor săi. Ființa sa cunoaște întâlnirea cu Dumnezeu, dar și zbuciumul întâlnirii cu „cel rău”, cunoaște starea de rai, dar și infernul, este stăpânită de cea mai strălucitoare lumină, dar este asaltată și de cea mai adâncă întunecime.

Dostoievski s-a străduit să demonstreze că adevărul și libertatea se revelează celui care are viață duhovnicească. Pentru el, creștinismul este religia libertății și a iubirii, în care duhul (pnevma din teologia Sfinților Părinți) este o prelungire înspre adâncul ființei lăuntrice a sufletului. Sufletul conține lumini și umbre, în cele mai adânci unghere ale duhului omului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranță, credință. Lumina duhului omului este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Între cele două extreme nu apare niciodată o fuziune, întrucât contradicția întreține o trăire plină de tensiune, de suferință și durere.

Disperarea, de tip kierkegaardian, este atenuată de luminile nădejdii, care se înfrățește cu dragostea și cu credința. Credința te poartă prin meandrele dragostei, dar este permanent luptată de ura celui viclean, este lovită de „culmile disperării” și înălțată de nădejdea creștină.

Dostoievski și Freud

Suferința spirituală este mult mai dureroasă și mult mai complicată decât suferința organică. „Bolile spiritului” sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieții spirituale. Personajul dostoievskian trăiește adevărul ca pe „o vâlvătaie în viața de lumină” (spune Nikolai Berdiaev), pe care el nu-l cunoaște încă, dar îl caută.

Dostoievski declară că „dragostea pentru omenire e un lucru intolerabil, de neînțeles și absolut cu neputință fără credința în nemurirea sufletului”. Tragedia lui presupune o purificare, un catharsis și o eliberare. Citindu-l pe Dostoievski ai o mare bucurie, o uriașă eliberare a spiritului, bucuria prin suferință, bucuria răstignirii împreună cu Hristos. Dostoievski redă credința în om, în adâncimile umanului, restaurat în divino-umanitatea Mântuitorului. În opoziție cu umanismele ideologice, pentru scriitorul rus omul renaște când crede în Dumnezeu, iar a crede în vocația omului înseamnă a crede în Hristos, în Dumnezeu-Omul.

In „Legenda Marelui Inchizitor” (din „Frații Karamazov”), el afirmă că religia libertății constă în a merge pe urmele Mântuitorului Hristos…

Dostoievski se străduiește să descopere chipul hristic în omul decăzut și învață că iubirea de oameni înseamnă, în primul rând, respectarea libertății cu care fiecare om a fost înzestrat de Dumnezeu. El ne conduce prin întuneric, dar scopul său este de a descoperi lumina care iradiază din abisurile ființei umane, creată după chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Dacă în psihanaliza lui Freud abisalul este întuneric și atât, în viața creștină lumina lui Hristos biruiește și salvează ființa lăuntrică, străbătând orice întunecime. Scriitorul rus nu inventează o nouă religie, ci rămâne fidel tradiției creștine și credincios Celui care este Calea, Adevărul și Viața. Originalitatea lui constă în analizele sale psihologice și duhovnicești, absolut unice și inegalabile. Ispirat de această cultură a Duhului, autorul Karamazovilor ne scoate din cercul vicios al psihologismului, călăuzind conștiința noastră pe albia duhovnicească a stareților.

Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane, ci iese din acest labirint – în care Ivan Karamazov va înnebuni – călăuzindu-ne pe calea duhovnicească spre Împărăția Duhului Mângâietor. Această cale este un drum spre lumină, dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului ființei umane. Dostoievski arată că, în vise, activitatea sintetizatoare a conștiinței apare slăbită și, din adâncul subconștientului, se ivesc imagini confuze, nesintetizate. Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viața în vis. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coșmar.

Scriitorul se străduiește să demonstreze în opera sa că iubirea, spre deosebire de libidoul freudian, nu este o substanță organică, ci ea repezintă tot ce poate fi mai spiritual (de pildă, iubirea dintre Sonia și Raskolnikov, iubirea lui Mîșkin, a lui Ipollit). Ea înseamnă, în primul rând, deschiderea eului propriu, pentru a vedea și a primi înlăuntrul său pe ceilalți. Și, în al doilea rând, ea are o mare putere de a face să se deschidă și eurile pe care le vizează. Este deschiderea brațelor sufletului pentru a îmbrățișa ceea este nevăzut, tainic, în celălalt.

Punct de plecare: parabolele evanghelice

Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă și le descrie, păstrând în același timp acel caracter tainic și inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?

„Crimă și pedeapsă” narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificații al „Învierii lui Lazăr” (loan 11, 1-45), pe care i-l citește (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie și „înviere din morți” a acestuia. Romanul „Idiotul” dezvoltă pilda copilului, model al desăvârșirii, precum și imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum Sfântul Evanghelist consemnează cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). Romanul „Demonii” e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaților din ținutul Gadarenilor” (Luca 8, 32-37), care îi apare și ca motto. „Frații Karamazov” este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă” (Ioan 12, 24), dar și pe simbolistica Împărăției Cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioșa Karamazov. După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie obișnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minții umane, după care descrie această experiență charismatică într-un limbaj cu valențe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar și alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu – am putea spune – pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul”) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos și duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută și-l cheamă pe Mântuitorul său. Atunci Hristos, simbolizat de prințul Mâșkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această elibe-rare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deși își dorește în principiu unirea cu Hristos, preferă în mod paradoxal plăcerea și iubirea trupească. Așa va proceda și sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâșkin, adică seducția fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească și s-o păstreze în mod liber prin unirea – nunta cu Mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simțit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanțe normale”. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteți cu toții sănătoși, dar nu aveți nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu știu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeți-mă, nu aș schimba-o pentru toate plăcerile lumii”. Această formă extatică de epilepsie o are prințul Mâșkin.

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtășită prin Sfinții Părinți ai căror urmași sunt stareții (părinții duhovnicești) iconizați în starețul Zosima („Frații Karamazov”).

Da. Opera sa se naște și crește în atmosfera duhovnicească a mișcării filocalice din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, când apar și primele ediții ale „Filocaliei” în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat și pline de durere, afirmă că viața este o bucurie și că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esența lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Hristos se menține prin rugăciune și prin iubire smerită. Starețul Zosima spune că suntem plante ale căror semințe Dumnezeu le-a luat din altă lume și le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi și trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea și moartea. Dar când prin practicarea virtuților se deschid ochii noștri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumusețe.

Starețul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului și a binelui, pe care reușim să o întrezărim pe pământ, și există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voința cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deși în El crede. „Eu Îl accept pe Dumnezeu. Și nu-L accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept și înțelepciunea Lui și scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieții, cred într-o veșnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toții (…) Și totuși, închipuiește-ți că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existența ei, eu totuși nu o admit nicidecum” (Frații Karamazov). Starețul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiți toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât și în fiecare firicel de nisip. Iubiți orice frunzuliță, orice rază divină. Iubiți dobitoacele, iubiți plantele, iubiți orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe și taina dumnezeiască ce se află în lucruri”. Starețul ne povățuiește: „Dragostea trebuie să știm cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câștigă, se cumpără cu preț scump, cu o muncă îndelungată și după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci așa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar și un răufăcător”.

„Iadul, suferința de a nu mai putea să iubești”

Suferința nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică și dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca și suferința să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor” a decurs viața lui Dostoievski, și la fel și-a închipuit și viața eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfințeniei, a adevăratei vieți creștine care are drept virtuți libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreția, smerenia, toate acestea opuse „virtuților” sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont.

Paul Evdokimov, vorbind despre Sfântul Tihon de Zadonsk, spune că Dostoievski îl înfățișează pe acesta sub trăsăturile starețului Zosima și ale episcopului Tihon din „Demonii” ca un răspuns dat nihilismului rus. Acestui nihilism i se opune părintele Zosima, predicând cu fapta și cu cuvântul Adevărul, care nu este un concept, ci este însuși Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Cum era viața starețului Zosima? Ce vrea să scoată în evidență Dostoievski?

În opera lui Dostoievski, Mântuitorul Hristos este întotdeauna înconjurat de cerșetori, de infirmi și de cei mici ai acestei lumi. La starețul Zosima vin, ca la Hristos, toți nefericiții, toți nenorociții acestei lumi. Și, așa cum se întâmplă de obicei, femeile sunt în număr mai mare. Vin de la sute de verste depărtare pentru a-l implora pe omul lui Dumnezeu să facă rugăciune pentru ele. În fața chiliei acestui bătrân minunat curg râuri de lacrimi. Sunt lacrimile celor care suferă în această lume dureri de tot felul. Aceste suflete amărâte sunt cele pe care Hristos le fericește, promițându-le mângâiere în Împărăția Cerurilor. Starețul suferă împreună cu ei și încearcă, pe cât îi este cu putință, să le aline durerea. Unei mame al cărei copilaș murise îi spune cuvinte pline de mângâiere și face rugăciune pentru ea către milostivul Dumnezeu.

„Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi”

Mai există, însă, o suferință cu mult mai mare decât suferința cea pământescă. Este suferința celor din iad, a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu, Izvorul Vieții. „Pentru om, chinurile iadului înseamnă simțirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu și a pierderii harului din pricina păcătoșeniei sale”. Profundă este definiția pe care o dă Dostoievski, prin gura starețului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferința de a nu mai putea să iubești”. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie… și totuși sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a știut a-l prețui cum se cuvine, luându-l în râs, și nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimțitor”. Și când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat așa, păcătoșii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferința pe care ar încerca-o cu simțurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferința morală care este mult mai înfricoșătoare”, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoși, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi și a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenței.

Frământarea celui care suferă, neînțelegând cum se poate concilia problema suferinței cu bunătatea și prezența Lui Dumnezeu, este lămurită astfel: „Primește suferința fără să cârtești, și inima ta se va îmbuna, și vei înțelege că numai tu porți cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciți și nu ai facut-o (…). Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârșirea Mântuitorului (…). Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu și cu dragă inimă să te așterni la pământ și să-l săruți… Iubește pe toți și pe toate și inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale și scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine”.

Iubirea pentru toți și pentru toate, adică pentru oameni, dar și pentru întreaga făptură, chiar și pentru un firicel de iarbă, și conștientizarea că vinovat pentru răul din lume ești în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtășanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Și iarăși, iubind omul, nu-l vei mai învinovăți și vei recunoaște că vinovat pentru păcatul lui ești și tu. Dacă ar fi lumina ta așa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colțișor din acest pământ îmbibat de păcat și de suferință. Lumea nu poate fi schimbată. „Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (…) raiul sălășluiește în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi”, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, starețul Zosima.

„Dostoievski a căutat toată viața lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om și la sfârșit el a știut să citească în om numele lui Hristos… a coborât în infernul acestei lumi și a căutat și L-a întâlnit acolo pe Hristos… în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri și Domnul îngerilor”, spune Paul Evdokimov. (interviu realizat de diacon George ANICULOAIE, ‘Ziarul Lumina’, Joi, 11 Februarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente