Dialogul dintre cer și pământ

Icoana Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos aduce în fața ochilor dialogul dintre cer și pământ, amândouă gravitând în jurul Celui Care, prin Întrupare, „a rămas ceea ce era – adică Dumnezeu – și S-a făcut ceea ce nu era – adică Om”, ca într-o horă cosmică ce slavoslovește întru bucuria împărtășirii de binefacerile aduse, pe această cale, întregii lumi.

Fundamentul canonic al iconografiei Nașterii Domnului se află în Sfintele Evanghelii de la Matei și Luca, din care aflăm de tulburarea dreptului Iosif care, văzând că Fecioara Maria „are în pântece de la Duhul Sfânt”, fiind om „drept și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Dar i s-a arătat îngerul Domnului care i-a amintit de profeția lui Isaia ce tulburase pe mulți în vechime, aceea că „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”. Și deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. În urma apariției pe cer a unei stele neobișnuite, din Răsărit au sosit și magii care, îndrumați către Betleem, au aflat Pruncul și I s-au Închinat, aducându-i cuvenitele daruri (Matei 1,18-2,12). Iar Sfântul Evanghelist Luca ne mărturisește despre recensământul lui Quirinius care i-a determinat pe Fecioara Maria și pe dreptul Iosif să se afle la Betleem în acel timp, când „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Și a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, și L-a înfășat și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”. Această minune nu a rămas necunoscută păstorilor ce vegheau pe câmp în jurul turmelor, căci un înger al Domnului le-a bi-nevestit „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (Luca 2,1-20).

Icoana Nașterii este dominată de lumină

Dacă din punctul de vedere teologic centrul de greutate al praznicului îl constituie Pruncul care tocmai S-a născut, din punctul de vedere compozițional este firesc ca în jurul Acestuia să fie organizată întreaga scenă iconografică, fapt pentru Care în centrul icoanei Nașterii se află peștera, a cărei iesle L-a adăpostit pe Împăratul lumii Care nu găsise loc în altă parte. În icoanele ortodoxe, întunericul nu există decât arareori, iar aceasta doar pentru a marca ostentativ lipsa luminii, dar în cea a Nașterii pata de întuneric ce hipnotizează privirea este simbolul întunericului în care zăcea omenirea în Legea veche, în cadrul căreia doar profeții mai dăruiau o rază de lumină prin anunțarea izbăvirii viitoare: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta și slava Domnului peste tine a răsărit! Căci întunericul a-coperă pământul, și bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, și slava Lui strălucește peste tine.” (Isaia, 60,1-3). Astfel, „poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1), fapt petrecut la venirea lui Mesia, când „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit” (Mat. 4,16). Scutecele Pruncului, de un alb imaculat, contrastează cu fundalul întunecat, trimițând către lumina ce răsărise, dar și către giulgiul găsit de femeile mironosițe și de apostoli în mormântul Domnului, căci Nașterea anunță Jertfa de pe Cruce și Învierea: „Cu scutecele tale dezlegi legăturile greșelilor și cu multa sărăcie pe toți îi îmbogățești, Îndurate; că, venind în ieslea dobitoacelor, izbăvești pe oameni din dobitocia răutății, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de început” (Utrenia dinaintea Nașterii Domnului, Cântarea a 9-a); „…prin scutece legăturile păcatelor a dezlegat și cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare” (stihiră la Vecernia Nașterii Domnului).

Pântecele Mariei S-a făcut rai cuvântător

Alături de Prunc se află Maica Sa, pe un pat de purpură, așa cum se cuvine unei împărătese, ca una ce participă la taina minunată și neobișnuită, în care „cer fiind peștera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”. Odată cu această mare minune, tuturor s-a deschis Edenul – „că pomul vieții a înflorit în peșteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, și nu vom muri ca Adam. Hristos Se naște ca să ridice chipul cel căzut mai înainte” (stihiri la Vecernia Înainteprăznuirii Nașterii). Chiar lângă leagănul Pruncului se află două animale, către care trimite o profeție a lui Isaia: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3).

Contemplată de sus în jos, în icoana Nașterii pot fi distinse trei paliere, cel superior, ceresc, cel intermediar, în care cerul se pogoară și se unește cu pământul, și cel de jos, pământesc, toate trei gravitând în jurul Pruncului și al Maicii Sale, pictați adesea mai mari decât restul personajelor, respectând astfel perspectiva ierarhică, tradițională în iconografia bizantină. În partea superioară, din cerul sălășluirii Sfintei Treimi izvorăște raza stelei care a făcut cunoscut celor pregătiți minunea: „În taină Te-ai născut în peșteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule” (Tropar la Vecernia Nașterii Domnului). Această rază, a cărei fermă verticalitate străbate cerurile pentru a ajunge pe pământ, este axis mundi, simbol și prefigurare a Crucii care, înfiptă în pământul înroșit de sânge, avea să străbată drumul în sens invers, de la pământ la cer. În unele icoane raza se desparte în trei, o teofanie schițată care subliniază faptul că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt implicate în iconomia mântuirii. În planul superior al icoanei se află cetele îngerești, reprezentări ale acelei mulțimi de oaste cerească care s-a arătat la Naștere, lăudând pe Dumnezeu și zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,13-14). O parte se închină Pruncului, cu mâinile acoperite în semn de respect, conform ritualului de la Curtea bizantină, o parte își împlinesc menirea de anghelos (desemnând pe cei care anunță ceva, care duc oamenilor veștile bune legate de mântuire), comunicându-le păstorilor minunea.

Căci, după cum glăsuiește Sfânta Evanghelie de la Luca, „în ținutul acela erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 8-11). Păstorii, oameni simpli și curați sufletește, au ajuns să-L vadă și să se închine Pruncului înaintea magilor, ca o ilustrare a faptului că la Dumnezeu se ajunge mai repede pe calea inimii decât pe cea a calculelor complicate. Dar nici magii nu au fost lăsați deoparte, participând și ei la acest mare și îmbelșugat praznic al bucuriei, arătând astfel întregii lumi că la Dumnezeu pot ajunge și neamurile, nu doar cei proveniți din poporul ales: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!” (Troparul sărbătorii Nașterii Domnului). Adesea, cei trei magi sunt reprezentați cu vârste deosebite, unul tânăr, altul de vârstă mijlocie iar al treilea bătrân, pentru „a sublinia că lumina cea dumnezeiască se dă fără deosebire de vârstă și de poziție a oamenilor în societate”.

Îndoiala lui Iosif, drama întregii lumi

În planul inferior, cel pământesc, se află situați, de partea stângă, dreptul Iosif și un bătrân cocârjat. Iosif nu apare pictat împreună cu Pruncul și cu Maica Sa, ci separat, pentru a arăta că el este doar purtătorul de grijă al acelor doi, nefiind implicat în nici un fel în Nașterea care a avut loc. Cât privește personajul aflat în fața sa, unii au văzut în el un simplu păstor, alții chiar pe ispititorul întregii omeniri, diavolul, care i-a șoptit că „nu este posibilă o naștere feciorelnică, pentru că ar contrazice legile naturii”. Îndoiala lui Iosif reprezintă, de fapt, drama întregii lumi, în special a celei contemporane, aflată în dificultatea de a crede înfăptuirea celor care la Dumnezeu sunt cu putință, iar la oameni nu. Dar imnografia praznicului ne dă mărturie asupra faptului că dreptul Iosif a depășit această ispită: „La măreția minunilor Căruia privind Iosif, i s-a părut că vede om ca prunc înfășat; dar din fapte a înțeles că este Dumnezeu adevărat, Cel ce dăruiește sufletelor noastre mare milă” (Înainteprăznuirea Nașterii, Stihiră la „Doamne, strigat-am…”). De partea cealaltă se află două femei îmbăind Pruncul, scenă inspirată din evangheliile apocrife, în care sunt menționate moașele aduse de dreptul Iosif. Acest amănunt, prezent în majoritatea icoanelor, este o dovadă a pogorământului plin de iubire a Fiului lui Dumnezeu, Care se supune întru totul cerințelor naturale ale firii omenești.

Prin Întruparea Cuvântului, întreaga creație este readusă la strălucirea dintâi

Dar nu doar ființele însuflețite participă la bucuria praznicului, ci și natura care, în această împrejurare, saltă și se bucură: „Iată s-a apropiat vremea mântuirii noastre, împodobește-te, peșteră, Fecioara se apropie să nască. Betleeme, pământul lui Iuda, bucură-te și te veselește că din tine va răsări Domnul nostru. Ascultați munți și dealuri și împrejurimile Iudeei!” (stihiri la Vecernia Înainteprăznuirii Nașterii). Ei sunt un simbol al transformării pe care a suferit-o nu doar natura omenească, ci întreaga creație, readusă la strălucirea dintâi: „Din Muntele cel umbrit, Iisuse, din Fecioara întrupat, mai înainte Te-a văzut pe Tine Avacum, sfărâmând munții cei răi și dealurile și dând pierzării înălțările vicleanului și taberele demonilor” (Utrenia dinaintea Nașterii Domnului, Cântarea a 4-a). (Articol publicat în data de 24 decembrie 2009)

Comentarii Facebook


Știri recente