Dialog cu pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin: Prin iadul a zece pușcării comuniste

Părintele profesor Gheorghe I. Drăgulin a făcut închisoare în vremea comunismului pentru convingerile sale religioase. Este frapant felul optimist în care vede viața după ce a trecut prin cele zece temnițe roșii, după ce a trăit destule nedreptăți și după eliberarea din închisoare, după ce și-a îngropat un fiu plecat la Domnul în floarea vârstei. Credința lui puternică l-a salvat din toate pe părintele care are 83 de ani și care ne arată și nouă, azi, că fără credință nu putem face nimic. Nici în vreme de prigoană, nici în vreme de libertate.

Părinte profesor, povestiți-ne despre primii ani din viață, ce studii ați făcut…

M-am născut la 14 aprilie 1929, în Scutelnici, satul Meteleu, județul Buzău. Am fost un tip exagerat de scrupulos, n-am făcut numai cinci clase, obligatorii atunci ca să intri la liceu sau la seminar, eu am făcut șapte. După aceea am plecat la Buzău, am dat examen și la Școala Normală (pedagogică), și la Seminarul Teologic. M-am dus la seminar pentru că acolo studiase un frate al meu, foarte înzestrat intelectual, mereu premiant, care era și poet. În amintirea lui, deoarece a murit în clasa a IV-a de seminar (din cauza unei meningite), profesorii m-au îndrăgit și pe mine.

După ce am făcut un an de seminar, a venit comunismul cu programul lui drăcesc și s-a desființat seminarul. Din oficiu, m-au repartizat la Liceul ‘Bogdan Petriceicu Hasdeu’ din Buzău. Asta era în â48, când am făcut clasa a X-a. Nu eram obișnuiți cu nedreptățile comunismului. Ne-au pus taxe de studiu imense, cu banii aceia luai o casă. Tata mai avea două fete de ținut în școală. Dacă am văzut că nu mai poate plăti taxele, m-am făcut învățător, fără să fi terminat liceul pe spinarea părinților. Clasa a XI-a am absolvit-o în particular, fiind și învățător suplinitor. Tata era chiabur, avea pământ, vie… Și m-am dus mai întâi învățător la Muscelul Cărămănesc, lângă Sibiciul de Sus, satul de unde provenea tata. În satul acesta, am vrut să-mi iau o gazdă, să-mi fac rostul acolo, dar când am văzut că preotul satului, care fusese pedagog la seminarul unde învățasem, se făcea că nu mă mai cunoaște, deși el făcea prezența noastră în clasă, mi-am dat seama ce înseamnă comunismul, ce greutăți aduce el. Îmi luam zilnic geamantanul cu mine la școala unde predam, apoi treceam cu el peste munte la neamurile mele de pe Valea Sibiciului. Erau vreo 8 km de mers. Am stat două săptămâni, dar am renunțat, nu puteam să trăiesc așa. Am plecat la Mărunțișul, satul prin care trecea rata spre oraș. Ce lume cumsecade era atunci! M-am dus la o familie de oameni mai bogați, le-am spus că sunt învățătorul de acolo și că îi rog să mă primească să dorm în seara aceea la ei. Și m-au primit fără să-mi ceară nimic. Am trăit altă amărăciune la liceu. Când am mers să-mi dau examenele la fără frecvență, directorul liceului era fostul meu profesor de istorie din seminar, Gheorghe Ceaușel, dar și el s-a făcut că nu mă mai cunoaște. M-am dus apoi învățător la o școală din Arcanu, județul Buzău. Ei, acolo eu eram cel mai savant dintre cei de vârsta mea, le ziceam tinerilor că mă duc la Arkansas University!… Mi-a prins bine faptul că mergeam la căminul cultural și citeam mereu o revistă care se numea ‘Îndrumătorul Cultural’, în care erau publicate toate leprele alea de staliniști, textele lor despre ‘omul nou’: Maria Banuș, Zaharia Stancu, toți ăștia. Eu le citeam acolo din plictiseală. Și când am dat admiterea la Filologie în București – i-am avut profesori pe Călinescu, pe Vianu pe toți marii învățați de atunci. La examen mi-a picat chiar un subiect despre literatura nouă! Am intrat al doilea, mi se pare. Mă pomenesc chemat la rectorat – ‘că știți, socialismul vă oferă condiții’, așa și pe dincolo, toate gogoșile de rigoare – voiau să ne convingă pe noi, care intrasem primii la examen, să mergem la specializare în alte țări. Mie îmi căzuse Suedia. Mă apucasem să învăț engleza, să mă duc în Suedia. Îmi plăcea, eram om de studii. Dar când au căutat la mine în dosar, n-au găsit nimic despre părinți, că eu adusesem o adeverință de unde lucrasem și nu bănuiau că nu am ‘origine sănătoasă’. Pentru plecarea la studii peste hotare era obligatoriu să aibă datele despre mine și atunci au trimis la comună să le afle. M-au prins: tata era chiabur, avea 40 de hectare de teren. M-au dat afară! A trebuit să plec și de la cămin. N-aveam decât vreo doi poli în buzunar, dar dorința de studii era așa de mare, încât atunci când auzeam de ‘doctor’, de ‘profesor universitar’, mi se umpleau plămânii de bucurie! Când m-au dat afară de la universitate, mi-am adus aminte: am și examenul de la Teologie.

Și v-au primit la Teologie?

Cu brațele deschise, am fost șeful clasei tot timpul, știam și muzică… M-au primit, cum să nu! Dar să vă povestesc un amănunt din vara cu admiterea, că se leagă aici. Când m-am dus seara acasă la mama, am ciocănit, am fluierat pe acolo, pe lângă gard, să nu se sperie mama, care rămăsese singură, tata murise între timp. Și i-am zis: ‘Mamă, eu sunt, nu te speria! Am reușit la două facultăți, și la Teologie, și la Filologie. La care să rămân?’ Și mama îmi spune: ‘N-am nici chibrit să-ți aprind lampa. Au fost de trei ori cu percepția și cu dezchiaburizarea lor. Au venit cu toba, ziceau care dă doi poli pe asta, pe ailaltă… și au luat toate lucrurile din casă…’ Și am rămas la Teologie. Era vremea tulbure, nu știai ce să faci, se desființaseră școlile bisericești, îi desenau prin ziare pe preoți cu burți, îi caricaturizau. M-au primit cu brațele deschise, aveau nevoie de studenți. Intrând în sală, la cursurile preoțești, l-am auzit pe Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari savanți între profesori. Am fost și eu urmașul lui la acea Catedră de Istorie a Bisericii Universale, dar la a treia generație. El a devenit și modelul meu. Cel mai savant, curat, serios, modest, cuminte. I-am scris cele mai frumoase evocări, l-am admirat mult. Ne aducea cărți din biblioteca lui în geantă, ne ținea meditații seara, era un om curat al lui Dumnezeu, cu suferințele lui din închisori, era un om tare curat… Nu era preot, dar era un mare trăitor. Eu l-am propus în 1991 în ‘Glasul Bisericii’ la canonizare. De altfel, și pe pr. Benedict Ghiuș, pe Mircea Vulcănescu, și mai era un preot, Ioan Șt. Boboc…

Cum ați ajuns să pătimiți prin închisorile comuniste?

În anul doi de facultate, în 1952, m-au chemat frumos la arest. În 1951, mai înainte de asta, m-au chemat la Pogoanele și m-au luat la încorporare. Pe noi, pe teologi, nu ne luau în armată, pe mine m-a luat însă. Un unchi al meu care era preot la Pecineaga, județul Constanța, m-a scăpat pe motiv că eram slăbuț și aveam ceva la plămân… Dar în anul următor m-au luat frumos la pușcărie, căci scăpasem de militărie la construcții pe șantierele comuniste.

Mi-a venit invitație să mă prezint la Miliție. Eu, ca un om cinstit, m-am dus. Eram în luna mai și îi port pică oarecum agentului care m-a luat că nu mi-a făcut o aluzie măcar să-mi iau o haină, ceva gros, nu să mă duc numai în cămașă cu mâneca scurtă, ci să-mi fi luat și ceva mai gros. Ce-am pătimit de frig după aceea!

Și unde ați fost închis?

M-au dus la Miliție, de aici la Ministerul de Interne, pe urmă la Uranus, la Ghencea, la Jilava, la Văcărești, la Castelul, la Capul Midia, la Năvodari, la Onești.

Pe ce motiv v-au arestat?

Motive cam aveau ei să mă ia la pușcărie. În calitate de fost seminarist, de student la Teologie și fiu de chiabur, nu puteam iubi comunismul, îl combăteam. Cum în fața Facultății noastre de Teologie de pe strada Sfânta Ecaterina, era o lozincă mare cu ‘Slavă marelui Stalin, eliberatorul popoarelor!’, eu comentam cam așa: ‘Ce slavă lui Stalin? Numai lui Dumnezeu îi spunem Slavă! Ce eliberator? Că a luat jugul de lemn și l-a pus pe cel de fier’. Cam așa comentam cu colegii mei. Rupeam afișele lor. Mă urcam pe catedră și ziceam: ‘Alo! Haideți să luăm topoarele și coasele și să distrugem comunismul!’

Cât ați stat în total în închisoare?

24 de luni, cum se zicea, doi ani.

Povestiți-ne despre suferințele îndurate acolo.

La Canal dormeam în baracă de stuf. Aveam obligația să fac normă, eram la vagonet. Trebuia să săpăm și să încărcăm câte cinci vagonete zilnic, dacă nu, ne băgau la carceră. Și eram coleg la normă cu actorul Ovid Teodorescu. ‘Ăștia ne omoară, îi ziceam eu actorului, pune mâna și lucrează!’ Dar chiar dacă el nu-și făcea norma și îl pedepseau, el scăpa ușor, cu două glume spuse gardienilor. Dar eu, dacă intram la carceră, nu mai ieșeam curând. Într-o zi colegul mi-a spus: ‘Tu ești de la țară, eu sunt de la oraș, nu pot să muncesc atât’… Era frig, te miri ce mâncare ne dădeau, dar lupta tinerețea din mine. A durat așa câteva luni. Dar de lucrat, numai noaptea ne puneau să o facem. Detașamentele erau conduse de hoți, ca să ne chinuie, ne înjurau: ‘Bandiților! Îi așteptați pe americani?’, și dădeau cu cizma în noi. Nici azi n-am uitat cum m-a călcat în picioare sergentul Cârjă din Galați, în iarna din ’53, cea mai grea… Mă ascunsesem și eu după baracă să nu deger. A venit el și mi-a zis: ‘De ce nu lucrezi?’ – și m-a călcat în picioare. Un zel prostesc…

Era frig, mâncai la repezeală, a doua zi găseai câte o unealtă fără coadă… Teoretic dormeai ziua, dar te luau și ziua la treabă, la munci din astea agricole, la varză, la cartofi. Sau ‘te numărau’. Și te numărau încontinuu 3-4 ore. Ori că lipsea careva dintre noi, ori că voiau ei să-și bată joc, dar asta era o mare tortură psihologică. Altă dată, pe la ora unu noaptea se dădea scularea! Te trezeai, îți luai geamantanașul tău și te percheziționau să n-ai afișe, materiale de luptă și revoltă. Eu nu aveam geamantan, găsisem o ladă pe acolo și în aia îmi țineam lucrurile personale. Am luat-o și acasă după eliberare, am mai ținut-o niște ani, pe urmă am aruncat-o. Oricum, la Midia, la cabana V am văzut cum intrau seara 40 de deținuți, dar dimineața ieșeau numai 39. Aruncau pătura pe el și nimeni nu vedea. Nu a rămas pe Canal nici măcar o troiță…

V-a vizitat cineva în timpul închisorii?

N-aveai voie să spui unde ești. Din luna mai, când m-au arestat, până în noiembrie n-am spus nimănui, abia atunci le-am scris celor din familie. Cămașa de pe mine, cu care plecasem de acasă, avea câteva sute de cusături, că se tot rupea și o peticeam mereu. După ce-am ieșit, și cămașa am ținut-o vreo câțiva ani ca mărturie, pe urmă mi-am zis: ‘Ce să fac cu ea?’, și am aruncat-o.

Acolo, la Canal, se afla și profesorul de filosofie Alexandru Claudian, care mi-a dat o cămașă de-a lui. El era ateu, socialist burghez, eu aveam idealul să-mi fac o cultură în lagăr și purtam cu el tot felul de discuții. Voiam neapărat să învăț nemțește, dar dacă n-aveam cretă, n-am reușit să-nvăț prea bine. Vă dați seama ce condiții erau dacă doi ani cât am stat n-am văzut o carte sau un ziar! Așa de mare grijă era din partea lor să nu ne informăm, să nu știm ce e mișcarea socialistă de afară… Doi ani pierduți, când mă gândesc cât puteam să citesc în vremea asta!…

Și Alexandru Claudian zâmbea când îi spuneam: ‘Cum să nu credeți că există Dumnezeu și Maica Domnului?’ Până într-o zi când mi-a precizat: ‘Măi, băiatule, eu sunt orfan, am crescut pe o linie de CFR, singur, n-am eu legătură cu credința…’ Dar eu voiam să-l convertesc. După eliberare, i-am făcut o vizită la Iași și am intuit și o altă dramă din viața lui: soția, cât el a fost închis, a fost obligată să divorțeze, așa că se produsese o ruptură sufletească între ei.

S-au împăcat ei, dar mai mult formal. Te cam doare așa ceva. Tot la Canal am fost cu profesorul Petre Botezatu de la Universitatea din Iași, cu profesorul de drept internațional C. C. Angelescu, cu profesorul Gheorghe Godinescu și cu alții. I-am cunoscut pentru că eu duceam luptă pentru religie, pe de o parte, și pentru apărarea ierarhiei noastre bisericești, pe de altă parte. Ei aveau ceva contra de zis, mereu spuneau: ‘Patriarhul roșu a vândut…’, dar eu le spuneam: ‘N-a vândut nimic, dar e singur acolo, ce să facă?’ M-am luptat cu ei, pentru că nimeni nu sărea să-l apere pe patriarhul Justinian. Am trecut și pe la Văcărești, iar când mi-au făcut radioscopie, l-am întâlnit pe doctorul Ciurea de la seminar, dar care nu m-a mai recunoscut nici el. La Jilava, ca să nu murim acolo de urât, trebuia să ținem o conferință, să vorbim despre ceva. Când mi-a venit rândul, am vorbit despre mitropolitul Grigorie Dascălu, canonizat recent. Mi-a fost simpatic, pentru felul cum a venit el modest la București și câte a îndurat el în acea călătorie.

Ați cunoscut preoți în aceste închisori prin care ați trecut?

Da, erau și preoți, dar cei pe care i-am văzut eu erau cam înfricoșați, nu prea vorbeau. Eu eram ca la seminar, la sfânta mănăstire, consideram că trebuie să spun tot, să fiu sincer. Aici funcționau cei cu ‘ciripitul’, te întrebau mai întâi ce meserie ai, ca să știe cum să te ia mai apoi. De la un timp, nu le-am mai spus nici eu că sunt student la Teologie, le-am spus că sunt dulgher, cum fusese tata. Îmi aduc aminte, când eram la Midia și le-am zis asta, securiștii mi-au spus: ‘Treci în partea cealaltă’. Meseriașii erau mai mult sași, șeful de echipă era unul Stirner. Eu nu știam să bat un cui, dar le trebuia și lor un ajutor să le dea la mână. Băteam câte 20 de cuie în același loc. Mă gândeam: ‘Așa cum voi vă bateți joc de tinerețea mea, la 20 de ani, și mă lăsați să putrezesc în pușcărie, măcar atâta pagubă să vă fac și eu!’ Oricum, acolo sus, la acoperiș, nu vedea nimeni ce fac.

La Năvodari, care era o închisoare mai aparte, aveam convorbiri interreligioase cu preotul Vasile Godeanu, tatăl Elvirei Godeanu, cu un preot basarabean care iubea Filocalia, preotul Pasenco din părțile Făgărașului; mai erau închiși acolo cei din Oastea Domnului și niște baptiști. Duminica ne întindeam pe iarbă, că aveam voie, ne luam la discuții și dintre toți cel mai savant era părintele cu Filocalia. El venea cu citate din Sfinții Părinți și biruia totdeauna. A vrut însă Bunul Dumnezeu, care conduce istoria aceasta, și a murit Stalin. Ne întrebam toți: ‘De ce bat, măi, toate clopotele astea? Care să fi murit dintre dracii cei mari?’ I-am luat pe rând. Nici un paznic n-a avut curaj să ne spună și nouă evenimentul salvator. Nici nu știau ce regim să ne mai aplice. Nu ne-au dat drumul, ne-au dus la Onești, să săpăm la Trotuș. Eram cu părintele Constantin Sburlan de la Pogoanele și nu mai știu cu care și zăream departe, peste apă, biserica lui Ștefan cel Mare, cu stejarul din Borzești. Și prin faptul că vedeam zilnic peisajul acesta căpătam o speranță, ne gândeam la Dumnezeu, la Maica Domnului, vedeam biserica, auzeam clopotul, era ceva optimist în realitățile religioase. Chiar și la Canal, deși nu vedeam nici un lăcaș, când auzeam un clopot, ne mai mângâiam cu gândul că mai sunt pe lume și alte realități decât ale iadului pe care le trăiam noi acolo. Într-o zi, securistul mă întreabă: ‘Care ești Drăgulin?

Ia-ți bagajul!’. Mi-au dat o foaie pe care au uitat să scrie și data, a trebuit să fac pe urmă demersuri, și m-au eliberat. Am ieșit, am făcut vreo 100 de pași și m-am uitat la frumusețea care era afară, era luna mai și am căzut în genunchi. M-am uitat la soarele care strălucea, la cerul senin, și-am zis: ‘Doamne, slavă ție că am mai văzut libertatea!’ M-am dus și-am vizitat Mausoleul de la Mărășești dacă tot eram pe acolo. Era în zi de duminică și, când am ajuns acasă, lumea era la biserică. Și mama la fel. S-a dus imediat vestea că am ajuns în sat, iar lumea a ieșit afară din biserică. Una din bucuriile pe care mi le-a făcut Dumnezeu a fost aceea că oamenii l-au lăsat pe bietul părinte numai cu cântărețul în biserică și au ieșit înaintea mea, primindu-mă în triumf…

În închisoare ați primit bătăi?

Câteva cizme îți mai dădeau. La interogatoriu te întrebau și îți puneau acolo ca răspuns ce voiau ei. La început nu am semnat și mă băteau, dar pe urmă mi-am zis că eu n-am omorât pe nimeni, n-am făcut nimic rău, de ce să iau eu bătăile alea? – și m-am hotărât să semnez. Și am semnat. Mi-era frică să nu mă lase infirm și să nu mai fiu preot vreodată în urma ‘întâmplărilor’ de la anchete.

Povestiți-ne despre familia dumneavoastră…

Am avut un băiat, Paul. Era înalt, frumos, blând și deștept, căsătorit cu o arhitectă, dar a avut ceva congenital și a murit în 2005, la 33 de ani, cu puțin timp înainte de a-și susține teza de doctorat pe care i-am publicat-o eu: ‘Apocalipsa în teologia creștină a veacului al XX-lea’.

Am și o fiică, este profesoară de engleză, este necăsătorită. Am avut trei surori. Una din surori, Matilda, foarte reușită, înaltă, frumoasă, în tinerețe cânta pe la toate serbările, era vestită în toate satele din jur. Am o altă soră, Elena sau Fareta, trăiește și ea. A treia soră, Maria, a murit. Să știți că am trăit cu teamă, cu frică după ce m-au eliberat. Am trăit o adevărată pușcărie după pușcărie. Și surorile mele la fel, aveau rochiile ascunse prin magazie…

Ce s-a întâmplat după eliberare?

Am trăit cu mare teamă: că nu mă primesc la Teologie, deși m-au primit; că nu mă primesc să dau licența, deși am dat-o; că nu mă lasă să mă înscriu la doctorat, dar până la urmă m-au lăsat. Și am avut greutate mare la angajare și la însurătoare. Am șomat cinci ani din cauză că făcusem pușcărie. Pe vremea aceea eram unicat, ca să zic așa, abia pe urmă i-au închis și pe alții, pe părintele Stăniloae, pe părintele Băbuș și toți pe care-i știți… Nu mă angaja nimeni, pentru că le era teamă să aibă legătură cu un om care făcuse pușcărie pe motive politice. Iar la căsătorie era greu, în sensul că și fetelor și părinților le era teamă. ‘E băiat bun, dar nu dau fata după el’, ziceau părinții. Se zvonea că o să ne ducă în Siberia pe noi, ăștia care trecuserăm prin pușcărie. Dar Bunul Dumnezeu, care poartă de grijă, a făcut să mă însor. Eram prin oraș într-o zi. Mă întâlnesc cu preotul profesor Radu. ‘Mă, vrei să te însori?’ ‘Da!’ Chiar dacă comuniștii ne luaseră tot și am plecat din averea părinților mei cu 10 cărți și cu mintea din cap, n-am vrut fată bogată. Mai întâi m-a dus la o fată în Bușteni, dar când am văzut ce avere are, n-am vrut, apoi m-a dus la o nepoată a sa, în București. Domnișoara era în curtea bisericii de la Domnița Bălașa, socrul meu era preot acolo, la biserică. Domnișoara Mariana dăduse la Medicină, reușise însă ‘fără loc’, era asistentă.

M-am căsătorit cu ea. O fată foarte frumoasă, credincioasă, născută din zâmbet și bunătate.

Ați scris o carte de memorii din perioada de detenție?

Nu o carte, dar am scris articole. Am publicat în 2005 în Revista BOR, apoi am fost la o conferință la Milano pe această temă, la care m-a invitat arhiepiscopia de acolo și am vorbit în fața a 600 de preoți și călugări catolici.

Când ați devenit preot?

Preot am devenit după multe amânări, în 1963. Făcusem 200 de cereri – la seminar, ca pedagog, la tipografie, la redacții etc. La fiecare se găsea ceva: nu eram bun pentru că aș fi bogat, idei fasciste etc. Dar minunea a fost așa: eram prin piață după ce ieșisem într-o zi de la slujbă, și mă abordează cineva de la Biserica ‘Ceauș Radu’: ‘Te văd tinerel, nu vrei să fii preotul nostru? Nu mai e preotul Godeanu, a murit’. Am făcut o cerere, deși se strânseseră 39 de cereri. Dar patriarhul a zis că sunt singurul cu doctorat, și mi-a aprobat. El personal m-a instalat. Acolo am fost preot din 1963 până în 1977, apoi am fost preot la Biserica Hagiu până în 2010.

Am trecut prin zece închisori, dar am păstorit numai la două biserici! În toate lucrurile mele a intervenit Dumnezeu direct: la căsătorie, la preoție, la doctorat.

Cum ați intrat în învățământul teologic?

Profesor la Facultatea de Teologie am ajuns abia după 1989. Mi-a fost greu, am dat de două ori concurs, întâmpinând inexplicabile opreliști. Am teza la părintele Dumitru Stăniloae. Formația mea este o continuă fugă și ascundere de autoritățile comuniste: am luat licența la pr. prof. Petru Rezuș, am prezentat teza de doctorat la părintele Stăniloae, am fost asistentul părintelui Constantin Galeriu. Am funcționat cu greutate pe postul de conferențiar pe Istoria Religiilor, dar a trebuit să mă duc la Alba Iulia, unde era catedră liberă de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Ce concluzie trageți acum, după toate cele întâmplate în viață?

Am impresia că Dumnezeu m-a favorizat.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 ianuarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente