Biserica Ortodoxă Română prăznuiește astăzi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul sau Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, unul dintre sfinții apropiați de existența noastră, de la a cărui trecere la viața veșnică se împlinesc 50 de ani. Despre personalitatea acestui sfânt aflăm mai multe de la părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Marele Eclesiarh al Catedralei patriarhale din București și Exarh cultural al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, care are metania tocmai la Mănăstirea Neamț, acolo unde în perioada interbelică a fost bibliotecar chiar Sfântul Ioan Iacob, în dialog la Radio TRINITAS cu părintele consilier patriarhal Ciprian Apetrei.
Pr. Ciprian Apetrei: Părinte arhimandrit, din emisiuni pe care le-am făcut împreună la Radio TRINITAS despre Sfântul Ioan Iacob, știu că dvs., încă de la începutul intrării în monahism, când erați elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, l-ați cunoscut pe părintele Claudiu Derevleanu, care a fost prieten al Sfântului Ioan Iacob. Aș dori să pornim din acest punct ca să legăm în acest fel monahii de astăzi cu monahii de odinioară de la Mănăstirea Neamț.
Arhim. Timotei Aioanei: Este bine că îl pomenim pe părintele Claudiu Derevleanu de la Mănăstirea Neamț, pe care l-am cunoscut cu mulți ani în urmă. Vorbea foarte puțin, dar, dincolo de aceste tăceri asumate, am beneficiat de câteva mărturii prețioase și inedite, pe care acest venerabil călugăr al Mănăstirii Neamț, care împlinise 80 de ani atunci, mi le-a împărtășit, și o parte din ele vreau să le transmit altora. La poarta Mănăstirii Neamț a bătut, în prima jumătate a veacului al XX-lea, un tânăr deosebit de evlavios, care venea din Crăiniceni, o zonă săracă și izolată a României. Bunica dinspre tată l-a crescut de la trei ani, întrucât mama îi murise la șase luni, iar tatăl se jertfise în Primul Război Mondial, și, din iubirea ce o arăta pruncului rămas orfan, pentru a-l crește, a renunțat la dorința de a îmbrățișa viața călugărească. Purtând dorința sa personală, dar și dorința bunicii, o femeie foarte evlavioasă pe care o pomenește adesea în scrierile lui, Ilie, sau Iliuță cum era numit de cei apropiați, a venit la Mănăstirea Neamț în perioada în care aceasta trecea printr-o perioadă de revigorare spirituală și era cea mai numeroasă obște dintre toate mănăstirile românești. Acolo a cunoscut mulți tineri apropiați de vârsta lui. Dintre aceștia, amintim pe Claudiu Derevleanu, care era bucovinean, născut într-un sat din apropierea Fălticenilor, și care cunoștea bine limba germană. Erau și alți călugări de seamă în mănăstire, printre care se afla și actualul stareț al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, Petroniu Tănase, care de multe ori a amintit despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, viitorul Patriarh Teoctist, Victorin Ursache, care a devenit mai târziu superior al Așezămintelor românești de la Ierusalim și Iordan. Cel din urmă a fost o persoană foarte apropiată Sfântului Ioan Iacob deoarece l-a recomandat în anul 1947 pentru primirea darului preoției prin rugăciunile arhiepiscopului Irinarh, în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. În tinerețea sa, tânărul Ilie a fost ucenic ascultător al unui călugăr vestit, care se numea Iov Burlacu, schimonah nevoitor, care avea ascultare la bolnița bătrânilor. Tradiția Mănăstirii Neamț amintește faptul că Iov Burlacu dormea doar câteva ore odihnindu-și capul pe o piatră acoperită cu un lăicer. Aceasta-i era nevoința, pe care doar câțiva o știau și pe care el și-a asumat-o în ultima parte a vieții. Într-o astfel de atmosferă s-a format Sfântul Ioan Iacob. În duminici și sărbători, întrucât era absolvent al liceului pe care l-a urmat în zona Cernăuților și care însemna foarte mult în vremea aceea, acest tânăr novice, devenit în 1936, în Miercurea Săptămânii Patimilor, monahul Ioan, a avut și ascultarea de bibliotecar, oferind cărți, printre alții, și părintelui Cleopa Ilie, pe atunci și el novice, care venea cu oile Schitului Sihăstria devenit mai târziu cunoscuta mănăstire.
Este foarte interesant că schitul se afla atunci în subordinea Mănăstirii Neamț. Atunci era stăreție comună la Mănăstirea Neamț și la Mănăstirea Secu până în anii ’40 ai veacului trecut.
În vremea stăreției părintelui Cleopa, la începutul anilor ’40, Schitul Sihăstria a devenit mănăstire cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu.
Peste ani, chiar înaintea trecerii la cele veșnice, părintele Cleopa amintea adeseori de cuviosul Ioan Iacob, prietenul său din tinerețe, și de alți câțiva călugări nemțeni pe care i-a cunoscut și de a căror nevoință a fost fascinat. Deci au fost foarte mulți martori care au adus, fiecare în parte, date, mărturii inedite despre cuviosul Ioan, dar cele mai complete aparțin arhim. Claudiu Derevleanu. Acesta, îndată ce au fost descoperite moaștele cuviosului Ioan Iacob, în peștera Sfânta Ana din pustiul Hozeva, la 20 de ani după așezarea lor în mormânt, a alcătuit o biografie a cuviosului pe care mi-o amintesc și acum, cu scrisul îngrijit, care vădea mare afecțiune duhovnicească, așa cum i-a purtat-o dintotdeauna prietenului său de la Mănăstirea Neamț, cuviosul Ioan Iacob. Încă un lucru foarte prețios pe care trebuie să-l amintesc este legat de câteva epistole pe care cuviosul Ioan le adresa periodic prietenului său arhim. Claudiu Derevleanu. Acesta le-a păstrat cu mare grijă, într-un colț de sertar, până când au fost confiscate de către Securitate prin anii â80. Părintele Claudiu, după cum îmi mărturisea, a încercat îndată după 1990 recuperarea lor, însă nu a reușit, și astfel s-au pierdut mărturii prețioase și versuri de mare frumusețe.
‘Mi-am pus nădejdea mea spre Domnul,/
Cerând de-a pururi mila Lui./’
Să revenim la faptul că Sfântul Ioan Iacob a fost un copil orfan, care a cunoscut greutățile încă din fragedă pruncie, totuși fiind un om dotat de Dumnezeu cu o inteligență extraordinară, reușind să studieze la liceu, într-o vreme când era destul de greu pentru un copil orfan și sărac de la țară să facă acest lucru. Știu că aveți și câteva din poeziile sale, care ne aduc cel mai bine în atenție starea unui om despre care vorbim acum, ca unul cel ce este un prieten și un casnic al lui Dumnezeu, adică un sfânt al Bisericii noastre.
Din aceste versuri este greu să facem acum o selecție, dar câteva dintre ele vorbesc despre copilăria sa, despre încercările prin care a trecut, pentru că el a fost un copil fără bucurii și fără copilărie. Una din poezii este sugestivă în acest sens:
‘Rămas de mic orfan pe lume/
Ca un copil al nimănui,/
mi-am pus nădejdea mea spre Domnul,/
Cerând de-a pururi mila Lui./
Bunica, Dumnezeu s-o ierte,/
Mi-a semănat de timpuriu/
În suflet tainele credinții/
Și rodul lor mă ține viu./’
Pentru a sugera și mai mult ‘bucuriile’ și trăirile lui din zilele din mare sărbătoare, am să vă mai spun câteva versuri legate de ziua Învierii, așa cum copilul din Crăinicenii Dorohoiului prăznuia această zi:
‘Aproape de altarul Bisericii de lemn,/
Un copilaș aduce făclie și untdelemn./
Sărută Sfânta Cruce la proaspătul mormânt/
Apoi îngenunchează și plânge suspinând./
Când clopotele sună cu dangătul voios/
Orfanul, lângă cruce, suspină dureros./
Fiind în el durere cu totul adâncit, din sunetul de clopot/
Un glas a auzit: ‘Nu plânge azi, copile și nu fi supărat/
Că iată sunt cu tine, Hristos a înviat!’/
Era vorbirea dulce a maicii din mormânt,/
Gonindu-i întristarea din pieptul lui înfrânt./’
Nevoitor în Țara Sfântă
‘Să mergem acum în Țara Sfântă, la momentul când Sfântul Ioan Iacob ajunge acolo, un teritoriu aflat atunci sub protectorat englez, însă în pline frământări, unde a trăit el ocupându-se de Schitul Românesc de la Iordan și mai apoi ajungând la Hozeva, unde îl găsim și astăzi și unde și-a încheiat șirul nevoințelor și l-a întâlnit pe Hristos.
Șederea lui în Țara Sfântă în cei 24 de ani a însemnat, de fapt, o lungă, neîncetată priveghere. 11 ani a petrecut la Mănăstirea ‘Sfântul Sava’ din pustiul Betleemului, acolo unde a locuit mai întâi într-un lagăr pentru străini, lucrând ca infirmier, apoi din 1947 a devenit pentru aproximativ cinci ani egumen la Schitul Românesc de la Iordan, fiind recomandat de către arhimandritul Victorin Ursache, călugăr nemțean și el, mai târziu Arhiepiscop al românilor din America și Canada, și care l-a recomandat pentru a fi hirotonit ieromonah în Biserica Sfântului Mormânt de către Arhiepiscopul grec Irinarh. După mărturia celor care l-au cunoscut în acei ani, pe care am auzit-o personal în anul 1995 de la o călugăriță, sora părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul său cel mai apropiat, părintele Ioan Iacob se retrăgea uneori într-o peșteră pe malul Iordanului și petrecea acolo în rugăciune zilele și nopțile, mai ales în perioada posturilor. Sfinții au iubit mult liniștea, pustia și rugăciunea, fapt pentru care ultimii opt ani ai scurtei sale vieți pământești i-a petrecut în pustiul Hozeva, într-o peșteră numită a Sfintei Ana, aflată la câțiva kilometri depărtare de Mănăstirea ‘Sfântul Gheorghe’ de la Hozeva. Cu toate acestea, un călugăr râvnitor, așa cum a fost Sfântul Ioan Iacob, s-a luptat permanent, căutând Împărăția lui Dumnezeu și lucrurile netrecătoare, acordând atenția cuvenită celor esențiale, pe care trebuie să le dobândească oamenii și mai ales monahii în această viață. După o astfel de nevoință pe care o știm doar în parte, Sfântul și-a încheiat viața în anul 1960, cu puțin timp înainte de sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului, și a fost îngropat două zile mai târziu în aceeași peșteră, unde trupul său ostenit de post, rugăciune și de lucrarea faptelor bune a fost descoperit neputrezit 20 de ani mai târziu, în 1980, printr-un semn pe care l-a trimis unui arhimandrit grec, devenit misionar în Statele Unite ale Americii. Viața Sfântului Ioan Iacob, canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, este un model pe care trebuie să îl urmăm fiecare în parte. Iubirea lui nemărginită față de Dumnezeu, privegherile, postul, tăcerile, suferințele pe care le-a îndurat fără să spună vreun cuvânt împotriva cuiva, toate acestea sunt modele pe care le găsim greu în lumea în care trăim. Este și aceasta motivația pentru care la foarte puțin timp după moarte, cum de puține ori s-a întâmplat în istorie, Cuviosul Ioan Iacob a fost numărat în ceata Sfinților. Trecuseră de la mutarea sa la cer doar 32 de ani, când a fost canonizat, și acesta este semnul de recunoștință al contemporanilor săi, al multor ierarhi din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care îl cunoscuseră personal, cum au fost fericitul întru pomenire patriarh Teoctist și Arhiepiscopul Victorin Ursache ori alți călugări din mănăstirile nemțene care aflaseră de la părinți duhovnicești de altă dată despre viețuirea lui filocalică.
Părinte arhimandrit Timotei Aioanei, vă mulțumesc foarte mult pentru participarea în spațiul emisiunii ‘Dialogurile TRINITAS’. Să vedem această emisiune doar care pe o pregustare și o dorință de a cerceta mai mult viața unui contemporan care și în secolul al XX-lea a arătat că se poate trăi ca și în secolul al IV-lea fără a fi nici o deosebire în urmarea Domnului nostru Iisus Hristos.
‘Trecuseră de la mutarea sa la cer doar 32 de ani, când a fost canonizat, și acesta este semnul de recunoștință al contemporanilor săi, al multor ierarhi din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care îl cunoscuseră personal, cum a fost fericitul întru pomenire patriarh Teoctist și Arhiepiscopul Victorin Ursache ori alți călugări din mănăstirile nemțene care aflaseră de la părinți duhovnicești de altă dată despre viețuirea lui filocalică.’
