Despre părintele Dumitru Stăniloae în notele Securității

Mai ales după 1948, ca majoritatea profesorilor de teologie, părintele Dumitru Stăniloae era în atenția Securității. Deși se mutase de la Sibiu, părintele profesor era considerat un apropiat al mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului și prieten al episcopului orădean Nicolae Popovici.

Însă poate ceea ce deranja cel mai mult organele de represiune era statura teologului Dumitru Stăniloae, poziție care îi conferea un respect aparte din partea vlădicilor ortodocși, a patriarhului, chiar dacă nu se vedea acest lucru, dar mai ales dinspre studenții teologi și preoții care participau la cursurile de îndrumări misionare. În acest sens am selectat două fragmente din documentele fostei Securități, care ilustrează stima de care se bucura părintele Stăniloae. În iunie 1957, când regimul comunist de la București se pregătea de un nou val de represiune, un agent al Securității informa: „Este socotit ca teologul reprezentativ, cel mai adânc cunoscător al problemelor religioase, de doctrină și mistică. Nici unul din profesori nu primește la institut atâtea scrisori ca D. Stăniloae, ceea ce dovedește că are legături foarte întinse. Numele de mare teolog și l-a creat prin câteva studii de mari proporții publicate între anii 1930 și 1942 și mai ales prin publicarea cărții Filocalia în patru volume. (†¦.) Este în stare ca despre o singură idee să facă un articol de 60 de pagini. Cele mai lungi articole publicate în revistele Patriarhiei sunt ale lui D. Stăniloae. Renumele de mare teolog i l-a făcut Nichifor Crainic, prin ziarul «Calendarul» și revista «Gândirea», la care Stăniloae a colaborat foarte mult. De altfel, prietenia lui Stăniloae cu N. Crainic era destul de veche. Încă din 1938, când a rămas vacantă catedra lui Irineu Mihălcescu, Crainic se străduia să-l aducă profesor la București. (†¦) În prezent, atitudinea lui D. Stăniloae este la fel cu a lui Teodor M. Popescu. A adoptat aceeași rezervă și prudență de teamă să nu fie scos din învățământ, știindu-se poate cel mai amenințat. (†¦) În relațiile cu ceilalți profesori este foarte rece și rezervat. Rar dacă spune o glumă sau un cuvânt de spirit. Odată zicea: «Parcă ți-e și frică să mai vorbești în cancelarie, fiindcă nu știi de cine să te ferești!»”.

Al doilea fragment asupra căruia ne-am oprit este legat de o prelegere ținută în 24 mai 1949 de către profesorul Stăniloae preoților care participau la cursurile de îndrumări misionare: „Din discuțiile purtate în jurul acestei conferințe s-a ajuns la următoarele concluzii: Sectele pot fi combătute prin: 1) Cucernicia și viața ireproșabilă a preotului și rugăciuni care trebuie să-l învăluie în tot timpul, dar mai ales la sfintele slujbe; 2) Predica vie și catehizarea asiduă prin care credincioșii să fie familiarizați cu toate punctele învățăturii Bisericii și cu temeiurile lor; 3) Relații personale prietenești între preoți și toți păstoriții; 4) Educarea specială a unei echipe de credincioși în duhul unei pietăți accentuate, a unei vieți de curățenie duhovnicească, familiarizarea ei specială cu învățătura. Membrii acestei echipe trebuie să fie dinamici, să fie adevărați misionari printre credincioși, să stea de veghe ca să surprindă din primul moment orice acțiune sectară ce se îndreaptă asupra unui credincios”. Din acest document reiese capacitatea didactică a părintelui Stăniloae de fixare a unor noțiuni esențiale de combatere a sectelor, dar mai ales soluțiile practice pe care le cultiva. Evident că astfel de idei nu puteau fi puse în practică într-un stat în care Biserica era obligată să-și limiteze aria misionară între zidurile ei și mai ales să nu antreneze credincioși în astfel de activități.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 4 octombrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente